10 filme de la Cannes pe care vrem să le vedem

Paterson (r: Jim Jarmusch) / Gimme Danger (Jim Jarmusch)
În Competiția Oficială / Out of Competition

Eu cu Jarmusch suntem prieteni din clasa a 8-a. El mai trimite din când în când câte un film, eu nu i-am trimis nimic, că nu mi-a dat adresa lui de acasă. Anul ăsta, după lungi insistențe, a trimis două filme, Paterson și Gimme Danger.

Primul, o scrisoare de dragoste pentru poeții anonimi din orașele de provincie, unde nimic nu se întâmplă și autobuzul vine întotdeauna la timp, pare o revenire la ritmul și personajele marginale (aici, un șofer de autobuz) care l-au consacrat in anii '80. Dacă e un lucru care mi-a plăcut întotdeauna la Jim e sentimentul de improvizație studiată, pe care îl am și la Cassavettes, un joc de-a viața unde la final nu ți se dau lecții. Jim n-a fost niciodată un mare moralizator, ci mai degrabă un colecționar de mici detalii și momente care pentru majoritatea regizorilor ar cădea pe podeaua cabinei de montaj, un poet suprem al banalității și al momentelor dintre. 

Al doilea, Gimme Danger, e despre o formație numită The Stooges, tunetul și fulgerul dinaintea furtunii care a fost punkul și al lor vocalist, Iggy Pop, un bunic politicos, care a fost bun prieten cu David Bowie și Lou Reed, obișnuia în tinerețe să își mânjească pieptul cu unt de arahide și sânge la concerte, a inventat stage diving-ul. Odată a facut sex cu Nico o zi întreagă. Respect.

The Happiest Day in the Life of Olli Mäki (r: Juho Kuosmanen)
Premiul Un Certain Regard

Boxul a fost tot timpul un mediu pentru băieții duri, capabili și să dea, dar mai ales să încaseze. La televizor par niște brute, indecise între a se desfigura reciproc și a începe un pas de deux. Cinemaul, încercând să-i umanizeze, le-a agățat la braț o fatî și le-a pus în cârcă tot felul de virtuți, onoare (Gentleman Jim), dăruire (Rocky), dragoste fraternă (Raging Bull), dar în ring, unde diferența dintre un pumn ridicat victorios în aer și o numărătoare la orizontală se face la milimetru și secundă, nu e loc pentru sentimentalisme și cu atât mai puțin pentru iubire. Aici rolurile par inversate, fata trecând în prim-plan poate și pentru că inevitabil, meciul se termină și indiferent dacă ești învingător sau învins, te retragi în colțul tău și încerci să-ți oblojești rănile și poate că un moment de tandrețe vindecă mai repede o rană deschisă decât o cremă de gălbenele. O centură de campion, oricât ar fi de frumoasă, nu-ți încălzește patul în nopțile lungi și friguroase din nord.

The Neon Demon (r: Nicolas Winding Refn)
În Competiția Oficială

Oamenii răi ar spune despre acest danez jucăuș, frate de sânge cu Gaspar Noé, că e mai mult stil decât substanță, dar eu zic că dacă ai destul stil ți se pot ierta multe. Da,are momente în care se împiedică în propriile obsesii, sex și violență și uită de personaje si poveste, dar Refn n-a fost niciodată un mare fan al intrigii clasice, cu atât mai puțin acum că s-a împrietenit cu Jodorowsky. Cel puțin în ultima vreme demonstrează o afinitate pentru un gen de suprarealism urban unde accentul cade pe ecleraj, forme, compoziție și mai ales culoare. Poate îi caut eu calități acolo unde nu sunt și el rămâne în esență doar un mix de glitter și vulgaritate. Probabil adevărul e undeva la mijloc și Refn e un cofetar răzgâiat ale cărui produse dau mai bine în vitrină decât în farfurie. Ingredientele s-ar putea să fie greșite, tortul insuficient însiropat, dar nu poți să-ți iei ochii de la fondantul multicolor și după atâtea sarmale parcă ar merge și o felie de tort.  Ah,era sa uit: filmul e un horror glossy despre industria modei din Los Angeles. (Serghei Rugasky)

Elle (r: Paul Verhoeven)
În Competiția Oficială

Paul Verhoeven a făcut Robocop, Total Recall și Basic Instinct. Isabelle Huppert a jucat la Haneke, Claire Denis, Chabrol, Wajda sau Maurice Pialat, și este probabil cea mai bună actriță franceză în viață (conlocuiește pe piedestal cu Binoche). Numai Huppert ar putea să joace rolul unei femei violate astfel încât s-ajungi să-ți fie teamă pentru agresor. Uită-te la trailer dacă nu mă crezi.

American Honey (r: Andrea Arnold)
Jury Prize - în Competiția Oficială

Dacă ăsta nu e filmul SUB25 prin excelență de la Les Films de anul ăsta, nu știu care e. În loc de sinopsis, pot să zic cum mi l-a recomandat Paul: „e făcut de o regizoare mișto (Andrea Arnold), a luat premiul juriului și e despre o adolescentă dintr-o familie futută care își ia tălpășița și dă peste Shia LeBoeuf.” Din trailer, pare fix un Spring Breakers - eu sunt din tabăra that loved it - pe hippioțeală starring LeBoeuf în locul lui Franco, actor pe care îmi place mult să-l urăsc. Cu riscul c-o să-mi facă foarte dor de vară, nu zic niciodată nu la filme cu adolescenți fugiți de acasă cărora li se-ntâmplă multe chestii (mi-a plăcut și Electrick Children, da).

The Handmaiden (r: Park Chan-wook)
În Competiția Oficială

Ăăă, un In the Realm of the Senses cu mai multe personaje, HD, regizat de Chan-wook Park? (Karin Budrugeac)

Personal Shopper (r: Olivier Assayas)
În Competiția Oficială, premiu de regie ex-aequo

În bunul stil Nouvelle Vague, Olivier Assayas a petrecut câțiva ani scriind la Cahiers du Cinema înainte să se apuce să facă propriile filme. E genul care se jură pe Robert Bresson, dar nu se dă în lături nici de la cinema hollywoodian sau niște kung fu-uri cinstite, iar diversitatea preferințelor lui se vede și în ce face: Demonlover e un thriller neo-noir cu corporații, L'Heure d'été e o poveste de familie low-key, Irma Vep e un superb tribut adus regizorului Louis Feuillade cu Maggie Cheung îmbrăcată în latex, iar Après mai este (desigur) despre mai ’68, asta ca să menționăm doar câteva nume.

În ultimul lui film, Personal Shopper, Assayas o are ca protagonistă pe Kristen Stewart, pe care tot el a pescuit-o din mâlul francizelor cu vampiri când cu Clouds of Sils Maria, demonstrând că tipa chiar știe să joace. Asistenta personală a unei modele/designerițe se îmbracă în rochiile ei de lux atunci când stăpâna nu-i acasă, iar în restul timpului ia legătură cu sora ei moartă, pentru că e și medium pe deasupra. Doar că și ea suferă de aceeași boală de inimă care a răpus-o pe soră-sa, hm, oare ce o să se întâmple?

Aquarius (r: Kleber Mendonça Filho)
În Competiția Oficială

Brazilianul Kleber Mendonça Filho a fost și el critic de film și jurnalist înainte să devină un nume al cinemaului brazilian. În Aquarius, minunata Sonia Braga este o văduvă burgheză 60+ care începe un război cu compania imobiliară care vrea să o dea afară din casă. Casă pe care a jurat să nu o părăsească decât moartă.

Ma Loute (r: Bruno Dumont)
În Competiția Oficială

Se pare că Bruno Dumont și-a dat seama că de fapt, în adâncul sufletului, el e un băiat cu umor, așa că după niște filme ca Humanité sau Hors Satan a trântit în 2014 mini-seria P'tit Quinquin, în care doi polițiști rurali, ca să zic așa, sunt pe urmele unui criminal care îndeasă bucăți de oameni în diverse animale de prin ogradă. Ma Loute pare că e din aceeași zonă de umor cel puțin negru: niște indivizi sunt omorâți, ciopărțiți în bucățele mici și dați de mâncare unor copii. Ei bine, umorul ca și gusturile, nu se discută. (Paul Petrache)