12 drumuri prin filme

Kin-dza-dza! (Georgiy Daneliya, 1986)

Vladimir Mashkov (un maistru de construcții rus) și Gedevan Aleksidze (un student georgian) se plimbă liniștiți prin Moscova, fiecare în treaba lui când un individ în picioarele goale îi întreabă care este numărul planetei, sau al galaxiei pe care se află. Dubiosul învârte în mână un dispozitiv pe nume Traveller, echipat cu un buton pe care NU trebuie să se apese. Câteva secunde mai târziu, cei doi se trezesc pe planeta Pluke din galaxia Kin-Dza-Dza, unde toată lumea este telepată și singurele cuvinte folosite sunt Kyu (înjurătură) și Koo (toate celelalte cuvinte). Călătoria de întoarcere pe Pământ se petrece printre nave spațiale la nivelul Trabantului nostru, într-o societate compusă din Patsaks (țărani) care trebuie să se prosterneze crăcănați, cu mâinile întinse în lateral, în fața Chatlienilor (șmecherii), care, la rândul lor, ar da orice pentru un chibrit în plus (marfă prețioasă, de contrabandă). Kin-Dza-Dza este un road movie absurd, o distopie despre o societate lipsită de resurse în care primează spiritul mercantil dar și pasiunea pentru muzică, în condițiile în care absolut nimeni nu știe să cânte. Sună cunoscut? [Crăița Nanu]

The Duel (Steven Spielberg, 1971)

The Duel este un coșmar. Un comis-voiajor merge în treaba lui pe o autostradă nesfârșită. La un moment dat, un mamut de camion apare în față, înaintând cu o viteză mult sub limita admisă. Toate încercările de a-l depăși ca să-și vadă liniștit de drum sunt sortite eșecului pentru că, iată, camionului i s-a pus pata. Călătoria anostă se transformă într-o cursă dementă în care un camion negru, condus de un șofer din care nu se vede decât o mână la un moment dat, insistă să scoată Plymoth-ul ruginit de pe drum. Sau să-l lovească din spate până iese singur de pe drum. Sau să se bage în fața lui și apoi să încetinească brusc. Sau să treacă direct peste comis-voiajorul în căutare de ajutor, poliție, explicații, orice. Duelul nu are stindard sau cauză, el doar se întîmplă, ceea ce îl face cu atât mai frustrant și înfricoșător. Pentru că Plymoth-ul pare o muscă neajutorată pe langă camion. Pentru că oricine ar fi la volan, este clar conștient de puterea mașinii pe care o conduce și se folosește de ea. Pentru că alegerea victimei este întâmplătoare și, odată făcută, bătălia devine pe viață și moarte. The Duel este coșmarul perfect. Răul are nevoie de o formă, nu și de o explicație. [Crăița Nanu]

Thelma and Louise (Ridley Scott, 1991)

Din Little Rock, Arkansas, pleacă numitele Thelma, o gospodină cu permanent, și Louise, o înțepată cu umerași la sacou și coc.

Când pleacă două femei la drum, una se dă cu ruj în oglinda retrovizoare, alta vrea să oprească la benzinărie pentru o cafea; una agață un autostopist, amândouă se pizduie cu camionagiii; una împușcă un violator după ce și-a stins shot-urile de tequila cu margarita; cealaltă se bronzează la piscina unui motel; se opresc să-și ia niște beri; aruncă în aer o cisternă; one-night stand cu Brad Pitt; li se fură banii și una rămâne fără economiile de o viață, cealaltă jefuiește un magazin; zâmbesc pentru polaroide și pentru camerele de supraveghere; sunt aproape tot timpul în blugi.

Își iau și suveniruri. În Oklahoma, la margine de drum, Louise își dă toate inelele și brățările la schimb pentru o pălărie de cowboy. În New Mexico, se face cu perechea de ochelari de soare aviator a unui polițist – imediat după ce l-au sechestrat. Thelma își asortează tricoul cu American Eagle cu cel mai autentic trucker hat din Arizona.

“You said you 'n' me was gonna get out of town and for once just really let our hair down. Well darlin', look out 'cause my hair is comin' down!”

Un Ford Thunderbird din 1966, decapotabil și verde, zboară peste Marele Canion. Și Thelma și Louise și-au lăsat părul liber. [Ioana Pelehatăi]

Sideways (Alexander Payne, 2004)

Ratat #1 (Thomas Haden Church), cca. 40, înalt, blond, nu se poate abțină să nu se dea la tot ce mișcă. Actor scăpătat, de reclame și seriale. Ratat #2 (Paul Giamatti), cca. 40, bondoc, cu burtă, oenofil snob fără menajamente. Prof de engleză la liceu, divorțat, autor de roman pe care nu vrea să-l publice nimeni.

Ratat #1 și Ratat #2 pleacă în trip de ultimă băiețeală burgheză, pentru că #1 se însoară peste o săptămână, iar #2 îi e cavaler de onoare. Planul lui #2 e să joace golf, să mănânce bine, să bea bine (en., „to drink oneself sideways”). Planul lui #1 include și o ultimă noapte de sex fără obligații (en., „to fuck someone sideways”). Aici intervin două femei: Sandra Oh și Virginia Madsen.

Se bea mult vin în excursia prin zona cramelor din California. Pinot Noir, Chardonnay, Syrah si Cabernet Franc, dar fără Merlot, pentru că “I am NOT drinking any fucking Merlot!” (Ratat #2). În torpedoul decapotabilei roșii așteaptă el, Vinul, care nu poate fi băut decât într-o zi specială: Saint-Emilion Grand Cru, Cheval Blanc 1961 (marea ironie a filmului, un amestec de Merlot + Cabernet Franc).

Ratat#1 are parte de flirt, bătaie încasată de la Sandra Oh, sex cu o chelneriță supraponderală, fugă în toiul nopții, gol, prin suburbiile californiene, pierderea și recuperarea verighetelor pentru nunta care se apropie, multe minciuni. Ratat #2 ratează șansa cu chelnerița care îl place, află că fosta soție a trecut demult și cu bine peste divorț, decapotabila roșie și-o bușește în numele prieteniei cu #1, iar romanul tot nu i-l publică nimeni. #1 se însoară; iar #2 desface sticla de Cheval Blanc și înțelege într-un final că ziua specială, aia care schimbă tot, o alegi, nu o aștepți.  [Ioana Pelehatăi]

The Darjeeling Limited (Wes Anderson, 2007)

Wes Anderson îi urcă în Mumbai pe frații Francis, Peter și Jack (numiți așa după Coppola, Bogdanovich, respectiv Nicholson) într-un tren cu vagon de dormit, după ce nu s-au mai văzut de la înmormântarea tatălui lor. Scopul: o călătorie spirituală care să-i ajute să se regăsească și să „se aibă din nou ca frații”. Francis (Owen Wilson), fratele cel mare, e aventurierul care s-a ocupat de excursie, Jack (Jason Schwartzman) e scriitor și vine după povestea amoroasă cu Natalie Portman consumată în parizianul Hotel Chevalier, iar Peter (Adrien Brody) nu mai știe cum să divorțeze de nevasta cât se poate de gravidă. Cei trei împart același nas acvilin și cară mult bagaj emoțional, împachetat frumos sub forma unor valize Marc Jacobs for Louis Vuitton. Pe drum rememorează, dezgroapă foste motive de râcă, intră în încurcături desprinse din comediile screwball și se ceartă pe custodia unor obiecte ce au aparținut tatălui lor. Deși inițial experiența pare o călătorie-omagiu tatălui lor, trenul se pierde în deșert și ajung la o mănăstire din Himalaya, unde o găsesc pe mama Angelica Houston devenită un fel de maică stareță neoficială într-o atmosferă desprinsă din Black Narcissus. Coborâți din tren și rămași singuri într-un peisaj cu cromatică și miros de curry, frații Whitman reușesc să-și rezolve conflictele individuale, dar și pe cele de familie, acest nucleu al tuturor problemelor și soluțiilor în viziunea lui Anderson. [Miruna Potop]

It Happened One Night (Frank Capra, 1934)

It Happened One Night e THE road-movie american îmbrăcat în comedie spumoasă și primul film care a câștigat „marele șlem” al Oscarurilor (Best Picture, Best Actor, Best Actress, Best Director and Screenplay). Claudette Colbert e Ellie, proaspăt căsătorită cu aviatorul King, împotriva dorinței tatălui ei bogat care o sechestrează drept pedeapsă. Ellie reușește să scape și se urcă într-un autocar care să o duca în New York, înapoi la ginerică. Pe drum, îl întâlnește pe Peter Warne (Clark Gable înainte de Pe aripile vântului), un reporter în căutare de subiect. Warne află de fuga lui Ellie și îi promite că o ajută să ajungă la destinație la schimb pentru povestea ei în exclusivitate. Între timp, ziarele vuiesc cu dispariția lui Ellie, iar călătorii dornici să pună mâna pe recompensa pusă la bătaie de tatăl ei, amenință să îi dezvăluie locația. Ellie și Peter se dau jos din autocar, fac stopul cu Colbert care arată mai mult crac decât prevedea codul Hollywoodian în ’34 și se dau drept căsătoriți când închiriază peste noapte camere de motel. Deznodământul? Clark Gable rămâne cu fata, tatăl nu mai are ce să mai zică, iar zidul dintre paturile celor doi din pături cu rol de paravan al decenței premaritale supranumit the walls of Jericho e dărâmat. [Miruna Potop]
 
Paris, Texas (Wim Wenders, 1984)

Win Wenders, regizorul german care a declarat că America a colonizat subconștientul germanilor, față cu clișeUL american: the roadtrip movie, păstrează pălăriile de cowboy, bluesul înnebunitor, mașinuțele. Dupa care he goes wild.
Travis (nume care i-a fost ulterior șutit de trupa omonimă) leșină în mijlocul desertului texan. După o absență inexplicabilă și de altfel, neexplicată, de 4 ani, Travis e găsit în spital de fratele său și adus acasă, unde își regăsește fiul abandonat. Pornește cu el într-un roadtrip să o găsească pe dureros de frumoasa mamă, Natassja Kinski. Pe drum își reface legătura cu piticul, o regăsește pe fosta lui soție, actualmente stripteoză, și o reunește cu fiul ei.

Sfâșietor de frumos, liric de transcende și cu atitudinea aia fashionable de sarcasm. [Noemi Gunea]

The doom generation (Gregg Araki, 1995)

Sex. Violence. Whatever.

Amy Blue, Jordan White și Xavier Red – o femme fatale suprasaturată, iubitul ei mereu spart și un prince charming cu rânjet tentant și/sau scârbos. Prințul scârbos, adică X, își bagă capul pe ușa mașinii celor doi porumbei un pic beți, un pic plictisiți, și se holbează la Amy: Girls have no sense of adventure. Buzele acoperite de cel puțin 5 straturi de ruj roșu ale prințesei Blue se contractă. Eat my fuck.

The doom generation e a doua parte din trilogia Teenage Apocalypse a lui Gregg Araki și e film-cult pentru adolescenți nihiliști aspiranți și gunoi pentru critici (Ebert l-a ponegrit cu 0 steluțe). Amy și Jordan, despre care nu aflăm prea multe pentru că dialogurile lor se rezumă la te iubesc-uri și tentative de discuții filozofice care nu ajung mai departe de yeah, I know, sunt propulsați într-o odisee sângeroasă și revelatoare de către X, care îi face să-și pună la îndoială sexualitatea, ritualurile și convingerile și să devină criminali în serie.

Aventura celor trei dezaxați are decor de magazin de chinezării, cu miros de plastic încins care duhnește prin ecran și trezește pofte toxice, de pixuri cu sclipici și gumă de mestecat verde, sau orice altceva îndeajuns de otrăvit încât să-ți irite papilele gustative din momentul în care îi vezi ambalajul. După fiecare oprire la benzinărie, bancheta mașinii adaugă la colecție noi brichete în formă de cap de mort, alte jeleuri spiralate, și încă câțiva ochelari pe care Amy îi transformă în must-have pentru adolescentele care nu știu ce vor și n-au nicio problemă cu asta; ba dimpotrivă. Pe fundal se aud Aphex Twin, Cocteau Twins, Slowdive, Nine Inch Nails și alte trupe epuratoare.

În ciuda tuturor secvențelor neortodoxe (cam toate, adică), filmul e presărat cu un lirism cel puțin fermecător, dacă nu chiar molipsitor. Prințesa Blue, cu buzele la fel de înecate de roșu, stă în cadă cu privirea ațintită pe genunchi și cu o voce contrariată ca întodeauna, își șoptește ei, sau poate genunchilor, Sometimes, I feel like the city is sucking away at my soul. Maxilarul încleștat al lui X i se reliefează în obraz și prin crăpătura ușii de la baie se uită și el la genunchii lui Amy.
Lui Jordan însă nu i se încleștează maxilarul, e chill - stă întins pe pat, fumează, se gândește la prima lui crimă. Ever feel like reality is more twisted than dreams? [Teona Galgoțiu]

Paper Moon (Peter Bogdanovich, 1973)

Moses: I told you, I don't want you ridin' with me no more.
Addie: You still owe me two hundred dollars.

După ce mama lui Addie Loggins moare, și după insistențele vecinelor și rudelor îndepărtate de la înmormântare, ajunge pe capul lui Moses Pray, un posibil tată (seamănă la maxilar). Nu din simpatie sau milă, ci doar din complezență forțată, acceptă s-o ducă pe Addie la mătușa ei în Missouri, pentru că e orfană, are 9 ani, și se uită urât la oameni.

Moses vinde biblii văduvelor decedaților pe care îi găsește în anunțurile din ziar, mințindu-le că au fost comandate în prealabil. Văduvele îndurerate scot sume enorme din portofel, indiferent dacă sunt ultimii bani sau nu, și mulțumesc printre lacrimi. Addie i se alătură în învârteli și devine o Bonnie varianta mică, blondă și băiețoasă, în timp ce oportunistul Clyde se bucură de ochii înduioșători ai partenerei lui, care fac portofelele ghinionistelor să rămână și mai goale decât înainte.

Cei doi bandiți, care sunt mai mult soț-soție decât tată-fiică, se ceartă de parcă își suportă hachițele de-o viață - pentru că Moses are iubită (dar care dispare rapid din peisaj), pentru că Addie fumează, înjură, urăște, și mai ales pentru că nu mai vrea la mătușă, ci să rămână Bonnie în continuare. Deși atmosfera de pe drum se păstrează încordată și stângace, cu cât se apropie mai mult de destinație, cei doi sunt mai nesiguri de așa-zisa dușmănie care clocește între ei de când s-au văzut prima dată, și pauzele la cofetării devin tot mai dese. Eat your Coney Island! [Teona Galgoțiu]

Y Tu Mamá También (Alfonso Cuarón, 2001)

Filmul începe cu o secvență de sex adolescentin și de promisiuni fierbinți de fidelitate pe parcursul vacanței. Urmează o a doua secvență de sex voios pe apucatelea în căutarea unui pașaport după care Ana și Cecilia îi lasă singuri pe Julio și Tenoch pe timpul verii. Bummer, tocmai când începuseră să facă și ei sex. De plictiseală și necaz băieții ajung la o nuntă. Acolo o cunosc pe Luisa, soția unui văr al lui Tenoch, dar, cel mai important, fe-me-ie. Cu tupeul tipic al adolescenților latino care au dat cu nasul de la chose, cei doi o invită cu ei într-un roadtrip spre o plajă secretă cu nume predestinat, Boca del Cielo. Înșelată de soț și probabil mai destupată decât alte neveste, Luisa acceptă. Pe drum li se-ntâmplă mai multe decât te aștepți, iar filmul e mai bun decât ai crede la prima vedere.

P.S: Și da, e voie să-mi placă mai mult Diego Luna decât Garcia Gael Bernal. [Karin Budrugeac]

Faster, Pussycat! Kill! Kill! (Russ Meyer, 1965)

“Women! They let 'em vote, smoke and drive - even put 'em in pants! And what happens? A Democrat for president!”

Russ Meyer, regizorul cu un cult pentru țâțe mari ca nimeni altul ne oferă cel mai impresionant trio de eroine de acțiune imortalizat vreodată pe peliculă, care îi fac pe alde Stallone, Van Damme și Schwarzenegger să pară niște biete domnișoare de pension. Varla și trupa ei de amazoane o ard aiurea prin deșert cu mașinile sport, unde întâlnesc un cuplu, îl omoară pe el cu o mișcare de karate și o răpesc pe ea, după care pornesc într-o călătorie în care încearcă să jefuiască un bătrân, care aparent are niște bani ascunși pe undeva. Iar când nu sunt pe urmele averii, bat și fac sex cu tot ce prind, nu nepărat în ordinea asta. Parcă cineva spunea că nu destinația contează, ci călătoria, nu?

Tommy: What are you trying to say? Varla: I never try anything. I just do it. Wanna try me? [Paul Petrache]

Alice Doesn't Live Here Anymore (Martin Scorsese, 1974)

Monterey, California. Într-o lumină roșietică de crepuscul, o fetiță merge agale pe un drum de țară. Melodia pe care tocmai o ascultasem pe generic se oprește, iar ea începe să o fredoneze. “I can sing better than Alice Fay” îi spune ea cu vădită mândrie păpușii pe care o ține în brațe. Maică-sa iese din casă să o cheme la cină, iar atunci candoarea lasă loc unei guri spurcate și ne dăm seama că nu avem de-a face cu o Dorothy delicată care nu și-a dat încă seama că e în puterea ei să se întoarcă în Kansas, ci cu o Allie care știe foarte bine ce vrea. Să fie cântăreață. Alice Hyatt de acum nu mai are nimic de-a face cu fetița curajoasă din decorul de Vrăjitorul din Oz. E o mamă casnică de 35 de ani, supusă dar nu înfrântă, cu un soț care o tratează ca pe o bucată de mobilă. O mobilă la care țipă destul de des. Dar soțul ei moare după un accident neașteptat, iar ea se trezește într-o situație și mai nasoală: acum e independentă, dar oare se poate descurca cu asta? Își vinde casa și îl ia de-o aripă pe puștiul precoce și răsfățat de 12 ani, care e de fapt sufletul ei pereche, pornind într-o călătorie spre California menită să dea jos praful de pe visul unei fetițe de a deveni cântăreață. Alice Doesn’t Live Here Anymore este un roadmovie împănat cu momente memorabile datorate în mare parte unor interpretări la fel de memorabile. Și totodată, un film de Scorsese lipsit de machisme, italieni și protagonist interpretat de Robert de Niro.

P.S. Laura Dern apare câteva secunde bând un banana split. Iar puștiul ciudat care îl inițiază pe fiul lui Alice în arta furatului din magazine și a băutului de vin e Jodie Foster. [Paul Petrache]