12 filme de răceală

Cuvinte cheie: răceală, ciocolată caldă, muci, nurofen, coldrex, febră, domiciliu, singurătate, transpirație, spută, tuse, pastile, halucinogen, coldrex, supă, aspirină, antibiotic, xanax, ipohondrie, gât, intim, lapte cu cacao, lobotomie, amigdalită, sinusuri, băluță, plapumă, zombi, viroză, voodoo, sindrom stockholm, futut. 

Broken Flowers (Jim Jarmusch)

Am laptopul în brațe și cana cu ciocolată caldă în dreapta. Mă dor toți mușchii, am frisoane, îmi curg mucii, afară-i vijelie și tocmai am încheiat un amor de-o vară. Dau play la Broken Flowers. Jim Jarmusch și Bill Murray acționează ca Nurofenul. Un Murray bătrân, în trening, care zace pe canapea, cu un pahar de șampanie în față. Pun pauză, mă uit la colanții mei rupți în genunchi și caut paharul cu șampanie. E doar ciocolată caldă fără gust.

Don, personajul principal, primește o scrisoare roz, de la o fostă iubită, în care-i spune că are un băiat cu el. Habar n-are cine e tipa. Așa că își vizitează fostele iubite din tinerețe, ca să-și dea seama cine i-a trimis scrisoarea. Sună la ușa fiecăreia, cu un buchet de flori roz în mână.

Mi se închid ochii. Văd roz în fața ochilor, nu știu dacă de la febră sau de la film. Melodia de generic zice Spring brings the rain / With winter comes pain / Every season has an end. Afară începe să ningă. (Denisa Niță)

Things You Can Tell Just by Looking at Her (Rodrigo García)

Nu răcesc, dar am o gastrită (se pune, zic). Nici nu prea zac, din cauză de FOMO (fear of missing out). Dacă totuși se întâmplă, nu mă uit la filme, pentru că sunt prea ocupată să mă gândesc abisal la: singurătate, cum nu-s oamenii în stare să se cunoască pe bune unii pe ceilalți și care-i rostul fricii de moarte. Și, evident, există filmul perfect pentru mood-ul de femelă abisală în exil auto-impus la domiciliu. La un scor de 6,6 pe imdb nu-i vreo capodoperă. E, însă, o mică bijuterie, cu filigran din cinci povești care abia se ating, nu se intersectează. Cu actrițe pe care le iubesc (Glenn Close, Holly Hunter), aproape le uitasem (Valeria Golino, Amy Brenneman), sau m-au convins, aici, să le iert (Callista Flockhart, Cameron Diaz). Cu lesbiene, tarot, sinucidere, cancer, o oarbă, un avort, o cerșetoare înțeleaptă, o polițistă, un cadavru, o mamă singură, un pitic și, cum altfel?, cu fiul lui Gabriel García Márquez la regie.

În filmul ăsta, nimeni nu reușește să ajungă la nimeni. Oamenii renunță la ei pentru alții și rămân inevitabil singuri. Personajele n-au revelații majore, poveștile nu se închid melodramatic. Mai trece, din când în când, câte-o remarcă arbitrară, dar așa bizar de relevantă că vrei s-o iei drept mai mult decât simpla coincidență care, de fapt, este. Ca atunci când oarba și soră-sa, polițista, vorbesc despre cadavrul sinucigașei, fostă colegă de școală a polițiștei: I bet you could tell just by looking at her that there was a man involved. Presupuneri, false intuiții, singurătate – cum să nu te facă să-ți dorești însănătoșire & întoarcere grabnică printre oameni? (Ioana Pelehatăi)

Altered States (Ken Russell)

Mă trezesc ud fleașcă. Am nasul încrustat de muci, perna udă leoarcă de amestec de transpirație și salivă. Horcăi și tușesc cu spută. Îmi iau pastilele și dau drumul la film. Am chef să revăd Altered States-ul lui Ken Russell pentru că-l ador pe Ken Russel, pentru că ador filmul și pentru că sunt atât de îmbuibat de pastile încât chiar îmi pare o idee bună să trăiesc ceva atât de halucinogen. Undeva printre aventurile proto-conștiente și științifico-demente ale profesorului Jessup (jucat excelent de William Hurt), răceala mea se transformă în valuri de droguri, dureri de gât, dureri de cap, zeități ovine dotate cu o multitudine de ochi, trupuri care se topesc și se contopesc, reconstruiri cerești șerpuitoare și lisergice. Nu îmi dau seama dacă filmul trece prin mine sau eu prin el. Am febră, sufăr de delir, filmul curge înaintea mea și din mine în șiroaie și șiroaie de fluide corporale. Oasele-mi sunt precum piftia, mă prăbușesc înapoi în pat și adorm. (Cătălin Mesaru)

Magnolia (Paul Thomas Anderson)

Dacă filmele ar avea un echivalent în tratament pentru răceală, ar fi -Tipul Coldrex, care-și face efectul repede, dar la vreo oră-două după, te simți iar nasol - ca un film indie Sundance; Tipul Supa de pui, pe care trebuie să ți-o aducă cineva, pentru că ești răcit și meriți să fii ingrijit - ca un romance pe care l-ai mai văzut de câteva ori; Tipul Aspirina și baia - filmul clasic, Tipul Antibiotic - serialul la care te uitai înainte, în sfârșit poți să binge și știi sigur c-o să te simți bine (deși îți sabotează imunitatea) și Tipul Negare - ieși și bei și a doua zi faci 39 - Slasher film.

Magnolia e pumnul de xanax pe care-l iei că te simți mizerabil că ești bolnav, probabil singur, nu poți să dormi, ai așternuturile ude și transpiri, iar atunci când reușești să ațipești în sfârșit, visezi o ploaie cu broaște. Magnolia e genul de film pe care chiar s-ar putea să-l înțelegi mai bine cănd ai frisoane și ești într-o stare aproape halucinantă, e ca o convulsie emoțională de trei ore, a unor personaje afectate de aceeași epidemie ca și tine. (Andra Gheorghiu)

After Hours (Martin Scorsese), The Apartment (Billy Wilder), Hannah and Her Sisters (Woody Allen), La voce della luna (Federico Fellini), Boogie Nights (Paul Thomas Anderson)

Răcesc foarte des. Fac asta de când mă știu. Mi s-a spus că am un gât foarte sensibil. Atunci când totuși se întâmplă să fie insensibill, up jumps my hypochondria și de ceva, cumva trebuie să zac. Ipohondriei mele îi plac filmele. În sezonul rece pot să văd și trei filme pe zi - aici e o permanentă negociere între mine și roșu-n-gât. Toate au o atmosferă de intim, aproape toate un fake al set-ului, care mă duce într-un loc confortabil, unde e bine.

1. After Hours (Martin Scorsese) - Unul din filmele mele preferate ale lui Scorsese. Prezintă cea mai tare atmosferă de New York construit pe care am văzut-o in cinema (poate în afară de Taxi Driver). E funny, dar cu râs interiorizat, cât să nu te usture-n gât.

2. The Apartment (Billy Wilder) - Mă apucă uneori un dor inexplicabil de Jack Lemmon, iar Shirley MacLaine e adorabilă. E cinic și witty și te lasă cu un gust amar, iar în combinație cu Wilder, astea dau ceva rar.

3. Hannah and Her Sisters (Woody Allen) - Preferatul meu când vine vorba de Woody ipohondru. În plus, e mereu bine să-ți mai faci și meseria, chiar și atunci când zaci - are un scenariu numai bun de analiză.

4. La voce della luna (Federico Fellini) - Cu Benigni apare același tip de dor ca la Lemmon. Asta vine la pachet cu nostalgiile din liceu, când Fellini was king. Îmi aduce aminte cum m-am îndrăgostit de cinema.

5. Boogie Nights (Paul Thomas Anderson) - PTA e un must, măcar o dată pe an. Philip Seymour Hoffman rămâne unul dintre actorii mei preferați. Aici l-am descoperit și aici m-am vulnerabilizat cu el, fără să intru în vreo zonă de patetic. (Andreea Borțun)

The Mirror Has Two Faces (Barbra Streisand)

Filmul meu răcit este The Mirror Has Too Faces. Voiam să zic Ghost, dar la Ghost mă uit numai când vreau să îmi amintesc că mama semăna cu Demi Moore când eram eu mititică și beam lapte cu cacao.

În orice caz, trebuie să fie o sursă suplimentară de muci și senzație de lobotomie. Barbra Streisand în halat gros, peste o pijama care îmi amintește de magazinul Romarta de vis-a-vis de Garda Financiară din Brăila, îmi aduce în gură gustul laptelui cu cacao pe care mi-l pregătea această Demi Moore de Bacău, cu multă iubire, în perioada amigdalitelor pasionale cu care mă confruntam. Barbra Streisand intelectuală și stângace cu alt intelectual este mai mult decât poți cere de la un film care să mulțumească sinusurile aglomerate. Un film despre o relație lipsită de #sexytime, în care Barbra slăbește, se gătește, în contrast, adică, cu statutul de intelectuală, ca să devină răpitoare și să îi răpească lui Jeff Bridges (!) o băluță la colțul gurii (!!). Reprimare much? Abia aștept să răcesc din nou! (Dana Berghes)

White Zombie (Victor Halperin)

Nu e un efort mare să găseşti filmul (e încărcat pe YouTube) şi nici să empatizezi cu personajele - în 1932 morţii vii erau la fel de moleşiţi şi lipsiţi de bună dispoziţie precum eşti tu în momentul de faţă.

Acum suflă-ţi mucii, trage plapuma până la bărbie şi adânceşte-te în poveste. Eşti în Haiti, cândva la începutul secolului XX. Zombi locali au ieşit din morminte şi se plimbă pe dealuri pitoreşti cu ochi febrili şi paşi nesiguri. Pe un drum de noapte, el şi ea, pe cale să se căsătorească, gonesc într-o trăsură spre casa unui bogătaş care s-a oferit să le fie naş de cununie şi să-i găzduiască pe durata lunii de miere. În drumul lor, dintre toţi oamenii din Haiti, îl găsesc tocmai pe Bela Lugosi ca să ceară indicaţii. Momentul dă fiori mai rău ca viroza. Nu ştii ce e mai ridicol, felul în care Lugosi joacă, sprâncenele pe care i le-au lipit pentru rol, sau numele personajului pe care îl interpretează - Murder Legendre. Cert e că Lugosi, proprietar de moară de trestie de zahăr şi, întâmplător, un practicant de voodoo, se îndrăgosteşte de viitoarea mireasă. La fel şi bogătaşul gazdă care visează să fugă cu ea în noaptea nunţii. Cele două personaje negative se întâlnesc în taină la moara lui Lugosi (care foloseşte zombi pe post de muncitori) şi concluzionează că, din cauza fidelităţii fetei, singura cale de a se bucura de ea este să o transforme în zombi şi să se dedea apoi la necrofilie. Cât ai strănuta de două ori, accentul se mută pe logodnic, care trebuie să-şi smulgă mireasa din mâinile încleştate ale lui Lugosi şi din hipnoza pe care mâinile încleştate o induc asupra ei. Filmul durează o oră şi şapte minute, deci ai şanse mari să nu adormi până la pupătura de final. (Dan-Alexandru Radu)

Trouble Every Day (Claire Denis)

Toate pulsiunile sexuale ce mi se zbat în toropeala febrilă, excitarea leneșă și latentă, dar vecină cu Sindromul Stockholm, rimează cu filmul lui Claire Denis, Trouble Every Day, cu Parisul ei șters, cu țipetele victimelor mâncate de vii înainte de a consuma actul sexual, cu melancolia dezabuzată a soundtrack-ului Tindersticks. A bălti paralizat în propriul sânge după ce Beatrice Dalle îți va fi smuls și înghițit limba odată cu buza superioară mi se pare un grand finale extrem de dezirabil după o agonie prelungă a unei boli incurabile, sau după un futut. Sau după o amărâtă de răceală, de ce nu? (Paul Petrache)