13 filme cu sinucideri

DISCLAIMER: Suicide is never cool. Pentru consiliere în situaţii de criză suicidară puteţi suna între 19:00 – 07:00 la numărul de telefon 0800 801 200 (apelabil gratuit la nivel naţional din orice reţea) sau puteți da un email la sos@antisuicid.com

The Virgin Suicides (1999)
Când e să se ducă totul dracu’, prima se duce blonda diafană. Cum Virgin Suicides se duce dincolo de dracu’, în purgatoriul tragicomediei, al ironiei și al suburbiei, blonda nu moare, se sinucide; nu-i una, sunt cinci; și nu-s voluptos-carnale, ci pubere, fragile, adolescentine. Pe Jeffrey Eugenides adaptat aici l-am citit, la vremea lui, cu vocea Doamnei Lazarus, de Sylvia Plath: „Dying is an art, like everything else. I do it exceptionally well. I do it so it feels like hell.” Ca atare, filmul îl pot povesti doar prin suma de obsesii, pe care le instituie sau le confirmă: nostalgiile unor bărbați care în copilărie se visau eroi salvatori, Josh Hartnett fără tricou, anii ’70 spălăciți coloristic în galben și vernil, sex pe acoperiș, Air – Playground Love, kitsch domestic și călduț, cuplul Coppola & Dunst. Pe cea mai tânără dintre surorile Lisbon, Cecilia, o ironizează psihiatrul după prima tentativă de sinucidere din film: „You’re not even old enough to know how bad life gets.” Sofia Coppola, via Eugenides, răspunde: „Obviously, doctor, you’ve never been a thirteen year-old girl.”

The Million Dollar Hotel (2000)
„Wow, after I jumped it occurred to me, life is perfect, life is the best. It's full of magic, beauty, opportunity, and television, and surprises, lots of surprises, yeah.” Tom-Tom (Jeremy Davies) se aruncă în ralenti de pe acoperișul unui fost hotel de lux, astăzi transformat în versiunea post-modernă de L.A. a Azilului de noapte. În cădere, prin fața camerei se perindă junkiștii și curvele, scăpătații și nebunele, locatarii actuali ai hotelului. Așa începe poate cel mai slab film al lui Wim Wenders, dar și singurul produs cultural care îl reabilitează cât de cât pe Bono (U2) din auto-suficiența lui de salvator de popoare din lumea a treia. E un whodunnit în flashback, fără ritm, adeseori neplauzibil și cu un Mel Gibson lipsit de umor. Dar e și filmul cu Milla Jovovich tunsă scurt, în rochie lungă, argintie, cu imaginea fumuriu-albăstruie semnată de Phedon Papamichael, cu un anti-erou înduioșător, din specia village idiot, și cu un final pe care Bono tânguie versurile lui Salman Rushdie: „for what I worshiped, stole my love away - it was the ground beneath her feet.” [Ioana P.]

Elephant (2003)
Alex: So foul and fair a day I have not seen.
Elephant in the room – expresie care se referă la ceva imens în direcția căruia nimeni nu se încumetă să se uite.

Van Sant ne urcă în cârca a câtorva elevi care trec printr-o zi relativ normală de liceu. Aceiași ochi roșii ai lui tata, priviri acide dinspre majoretele per-fecte din vestiar în timp ce îți scoți cu meticulozitate bluza, etalarea iubitei în eternii blugi strâmți pe coridorul care pare interminabil pentru fetele cu ochi holbați umbriți de gene-sârmă. Dar Alex și Eric vin la liceu cu genți mari, șepci cu cozorocu-n spate, bocanci până în genunchi și un rânjet pe față. Primul sărut în duș, fantezia cu directorul împușcat bifată, eeny, meeny, miny, moe. Sinucidere în bibliotecă; soundtrack – Für Elise.

Sărim din cârcă în cârcă și ne uităm printre degete la plimbarea brută prin liceu, înconjurați de o tăcere încordată întreruptă de târșâit scârțâitor de scaune și o atmosferă ca de ceață. Pe parcurs, elefantul devine din ce în ce mai evident, gras și sălbatic, dar chiar și la ultima zvârcolire dramatică, ca de spectacol, nimeni nu-l privește în ochi. [Teona G.]

Shutter (2008)
Filmele de groază oferă câte o reprezentare pentru fiecare sentiment negativ. În linii mari și foarte generale, mutanții din The Hills Have Eyes sunt răzbunarea, Jack din The Shining e dependența, iar camionul din Duel este răutatea gratuită (cu efect cathartic mult mai puternic decât ce reiese din mult lăudatul Funny Games). Pe principiul ăsta, fantoma din Shutter (originalul Tailandez) e vinovăția. Individa e o fantomă obișnuită pentru filmele asiatice: are părul lung dat în față și se deplasează și pe jos, și prin aer, și pe pereți ca paianjenul. Ce o deosebește însă de celelalte creaturi de gen este că aparține unui om, nu unui spațiu, și că nu există niciun descântec sau ritual care să-l poată scăpa pe amărât de ea. Foarte puțini oameni pot spune cu mâna pe inimă că au fost bântuiți de o fantomă. Însă procentul crește considerabil când vorbim de bântuiri emoționale, de vinovăție. Shutter reușește să balanseze cele două teorii într-o poveste care le susține pe amândouă întru strivirea personajului principal. Fantoma este Nantre, o fată care s-a sinucis. Băiatul fotograf Tun este motivul sinuciderii. Pozele sunt principalul mijloc de comunicare între cele două lumi. Teoria este că aparatul foto nu surprinde realitatea ci o interpretează, redând mai departe ceva unic, în funcție de perspectiva celui care face poza. Adică dacă ești bântuit și o pui de-o ședință foto, cel mai probabil fantomele din dotare vor sta la poze. Convenție acceptabilă care, odată asumată, duce la un final atât de tragic încât treci peste toate sperieturile deja consumate în alte multe filme tot cu fantome cu plete nespălate târâș-grăbiș pe peste tot prin cameră. Rămâne doar imaginea de final, cu Nantre agățată ca o lipitoare de cel căruia îi aparține.

Suicide Club (2001)
Era cât pe-aci să devină film cult și se joacă cu sinuciderea cam cum se joacă Tarantino cu ideea de nazism în Inglourious Basterds. Adică filmul are o componentă socială, un fel de comentariu la adresa valurilor de sinucideri din Japonia (în continuare pe locul 6 al țărilor cu cele mai multe sinucideri), dar twisturile de poveste și rezolvările sunt atât de halucinante încât nu pot fi luate în serios. Rămâne notabil totuși momentul tribut Rocky Horror Picture Show, în care un transexual/Bowie wannabe strivește pisici și câini (în varianta cenzurată) după care se lansează brusc într-un moment de musical care proclamă că the dead shine all night long. Rămâne și prima secvență care arată, cu detașare și cinism fix cât trebuie, cum un grup de peste 50 de școlărițe coboară la metrou și totul e bine și frumos până când se iau de mâini și se aruncă râzând în fața trenului. Sângele împroșcat ajunge să acopere ecranul iar mai târziu se comentează că trenul nu a putut să frâneze din cauză că șinele erau prea unsuroase. Și mai rămâne formația Dessert, aceste fetițe de maxim 12 ani, devenite pop icons, care cântă despre ce frumoasă e viața în timp ce versurile lor transmit mesaje subliminale care duc la apucături gen băgat capul în cuptorul aprins, spânzurat, sărit de pe geam sau exersat feliatul pe propria mână, de la degete până la cot (tot în varianta cenzurată). Cu toate astea există, printre picături, câteva momente crunte de așteptare, pe calm, într-o lume devenită brusc suicidală fără vreun motiv clar. Și dacă nu ai cum să îți dai seama cine se va sinucide în continuare? Pe cine încerci să salvezi? Cum alegi? Răspunsul se află într-o rolă de bucăți de piele de om, cusute între ele. [Crăița N.]

The Red Shoes (1948)
O fată cu părul roșu vede în vitrina unui magazin cei mai frumoși pantofi roșii. Vânzătorul i-i face cadou, fata se încalță și începe să facă piruete în rochia ei străvezie de prințesă. Dansează prin oraș, dansează la un bal, dansează chiar și când vrea să se oprească, pentru că pantofii care ascultă de vânzătorul diabolic îi conduc picioarele prin lumi tot mai nelumești, o obligă să continue dansul la nesfârșit, letal. 

E rolul pe care Vicky Page (jucată de Moira Shearer) îl primește în baletul Pantofii roșii, de la șeful de companie Boris Lermontov (inspirat de Sergei Diaghilev). Spectacolul, după o poveste de Hans Christian Andersen*, e șansa la care visase, e punctul de unde ar putea porni transformarea ei în legendă. Numai că atunci când trebuie să aleagă între Julian, compozitorul tânăr de care s-a îndrăgostit în timp ce lucrau împreună, și Lermontov (care crede că o balerină împlinită sentimental nu poate fi o mare balerină), Vicky se sinucide chiar înaintea unei noi reprezentații, aruncându-se în gol. Înainte să moară, îl roagă pe Julian să o descalțe.

*Dacă mai e nevoie de un motiv pentru a o citi, povestea a inspirat în 2005 și un horror sud-korean

Jeux d'enfants (2003)
După ce el face pipi în biroul directorului, după ce ea face show la înmormântarea mamei lui, după ce ea vine cu chiloții peste pantaloni la examen, după ce el rămâne-n chiloți la ea la serviciu, după ce ea așteaptă, legată la ochi, venirea trenului, fiind în pre-adolescență și încă sub efectul Grimm, ai crede că și la 80 de ani se vor provoca unul pe altul să-și lipească fundurile scofâlcite de geam când vine pensia și să-și scuipe protezele în mâncarea altora. Că betoniera aia care le cimentează relația e doar un vis, sau toarnă, de fapt, nămol. Că poate se prinde cineva că sunt acolo și-i scoate repede, repede și pfiuf!, final american. Dar post-adolescență trebuie acceptat: la viteza aia, n-au scăpare. E cap ou pas cap până la capăt. [Gabriela P.]

Oslo, 31 August (2011)
Filmul e inspirat de romanul existențialist Le feu follet, din 1931 (al cărui autor, Pierre Drieu la Rochelle, va fi murit tot prin sinucidere), care a mai dat naștere unei alte ecranizări, în 1963, a lui Louis Malle.

Personajul din Oslo, 31 august nu dă niciun semn foarte explicit că ar putea sfârși ziua prin sinucidere. Anders pleacă de dimineață de la dezintoxicare, se întâlnește cu persoane din familie, încearcă să facă rost de un job, își vizitează prietenii. Nu dă în patetism, spre deosebire de mai toate persoanele pe care le întâlnește de-a lungul zilei: prietenii par să fie mai nefericiți și mai nemulțumiți de cum trăiesc decât el, deși în aparență, ei sunt cei cu vieți stabile și pline.

Ziua lui se termină cu plecat din club la răsărit, pe biciclete, cu o superbă blondă necunoscută, jucându-se prin fumul unui extinctor, ca apoi ea să se dezbrace și să se arunce într-o piscină. Viața lui se termină în casa goală a părinților, într-o aparență generală de tihnă, la care contribuie și cadrele cu orașul abia trezit.

Wristcutters: a love story (2006)
O lume unde ajung sinucigașii după ce se sinucid e pretextul ideal pentru a plasa o poveste în care doi oameni se îndrăgostesc, în care se nasc amiciții și se petrec momente drăgălașe, cu avantajul că bucuria și afecțiunea au alte coordonate, par mai reduse la nivel de exteriorizare și de exaltare. Deși se păstrează cumva aceleași reguli ca în lumea reală (există joburi, există benzinării), această lume „de după” e scenografic prăfuită, ruginită, fără speranță, iar neputința fizică de a zâmbi, imposibilitatea de a părăsi acest loc și relaționarea greoaie întăresc senzația de univers fără sens. Personajele nu au nimic de pierdut, dar (aparent) nici de câștigat. 

Asta până când Zia începe s-o caute pe iubita pentru care s-a sinucis, despre care aude că s-ar afla în același loc. Eugene e un aiurit electrocutat care-l ajută, iar o narcomană simpatică, Mikal, care crede că e acolo din greșeală, li se alătură, cautând vreun responsabil al locului, să poată fi vie din nou. 

Special guest: Tom Waits, care are o apariție scurtă și câteva vorbe de duh pentru un sinucigaș confuz. [Iulia V.]

Rebel Without a Cause (1955)
Jim Stark, personajul principal din film, i-a conferit lui James Dean statutul de icon al adolescenţilor neînţeleşi, inadaptaţi formalismului societăţii. Având loc în sânul prosperei clase de mijloc din SUA anilor 1950, filmul tratează tensiunea clocotindă dintre tinerii neîmpăcaţi cu fericirea prefabricată a Visului American, părinţii lor – care deşi se agită să le ofere tot confortul posibil, cumva eşuează lamentabil în a-şi da seama care le sunt nevoile adevărate – şi autorităţile de ordine publică. Exasperat de situaţia dezastruoasă din familia lui, dar nereuşind să-şi găsească locul nici printre rebeli, într-un moment de panică, inofensivul Plato se aruncă deliberat în braţele morţii scoţând pistolul în faţa unui grup de poliţişti, care îl execută pe loc. Regizorul Nick Ray oferă, astfel, o viziune pesimistă asupra şanselor celor mai dificili dintre noi de a rezista în societatea modernă. [Răzvan D.]

Le Locataire (1976)
După romanul lui Roland Topor, ultimul film din trilogia de apartament a lui Polanski explorează, evident într-o manieră bizară și tulburătoare, angoase legate de identitate, alteritate și alienare socială. Trelvovsky închiriază un apartament în Paris și începe să se intereseze de fosta chiriașă, care încercase să se sinucidă aruncându-se de la balcon. De aici pornește un delir paranoic ambiguu și misterios, cu vecini dubioși, dinți ascunși în pereți și fotbal cu un cap de om. Trelvovsky devine obsedat de imaginea fostei chiriașe, se travestește cu hainele ei și, în cele din urmă, se aruncă de la fereastră. De două ori.

Deși nu se bucură de aprecierea unanimă a criticilor, Le Locataire e cult. Are absurd kafkian, are macabru și perversiune, miroase a Poe și a Gogol. Oare de ce nu scrie pe toate gardurile că Polanski e un actor răscolitor, care, iertați-mă Cristi Puiu și fanii, este minimalist, dar conține un întreg univers coșmaresc și pasionant. Pentru că, așa cum zice și trailerul nătâng, No one does it to you like Roman Polanski.

The Seventh Continent (1989)
True story: o familie austriacă banală, înrădăcinată în rutină, premeditează cu calm și determinare o sinucidere în grup. Haneke transmite vacuitatea lor emoțională ca de obicei, cu sadism, răceală, ritmat, lent și înnebunitor. Cum conflictul poate fi rezumat într-o propoziție simplă, nu cred că se poate pune problema de curiozitate, deci nu rămâne decât să te lăfăi în poezie. Imaginile din spălătoria auto, fetița care minte că nu poate să vadă, peștii, planurile detaliu lungi pe boluri de cereale, pe bani și coșul de la supermarket, și apoi haos. Nu văd cum ar putea fi acuzat ca fiind plictisitor. Fade out-urile abrupte sunt palme, și ustură.

Și așa, de bârfă, Haneke făcuse o predicție care s-a dovedit a fi adevărată: publicul a fost cel mai deranjat de scena când familia aruncă banii în veceu. Pentru că toți stim că viața nu are sens, că nu putem relaționa și-așa și pe dincolo, dar hai să nu ne batem joc. Nu luase încă premii la Cannes și nu ne făcea să bocim ca niște însărcinate suprahormonale, dar ne ținea încă de atunci cu Prozac-ul lângă pat. [Noemi G.]

Control (2007)
Ian Curtis, sau Bacovia post-punk al anilor 1970 din nordul Angliei, avea 23 ani, cânta trist într-o trupă recunoscută la nivel european, the not-so-joyous Joy Division, cu care urma să plece în primul lor turneu american. În Control (sau lipsa lui), biopicul despre viața lui Curtis regizat de Anton Corbijn, ultimele ore din viața solistului ni-l arată macinat de prea multe crize de epilepsie și de un mariaj în prag de destrămare. O roagă pe Debbie, soția lui, să-l lase singur în casa părintească din Macclesfield până a doua zi dimineață. Înainte să se sinucidă, Curtis (jucat de Sam Riley) se uită la Stroszek al lui Werner Herzog și ascultă The Idiot a lui Iggy Pop. Pe fundalul sonor al piesei Atmosphere (pentru care Corbijn a făcut videoclip în 1988) o simplă bucată de frânghie ne sugerează cum Ian s-a spânzurat în bucătarie de uscătorul de rufe agățat din tavan și, deși nu vedem mai nimic, dramatismul scenei și urletul lui Debbie din cadrul următor nu se uită prea ușor.
[Miruna P.]