13 seriale pentru 2015

The Affair (2014)
The Affair se întâmplă în Montauk, lângă New York - o staţiune de vară, la ocean, un fel de Eforie de Nord, cu oameni cu bani și case albe cu ferestre mari. Alison (Ruth Wilson) e o chelneriţă frumoasă, traumatizată de moartea copilului ei și care are o relaţie ușor abuzivă cu soţul ei, Cole (Joshua Jackson, deseori fără tricou).

Noah Solloway (Dominic West) e unul dintre acei summer people din Montauk, adică un turist scriitor, cu soţie și doi copii, care mănâncă în restaurantul unde servește Alison și arată mai bine fără tricou decât Joshua Jackson. Ruth e englezoaică, ceea ce înseamnă că pentru rolul lui Alison a trebuit să își schimbe accentul (gen Hugh Laurie pentru House M.D) și că i-a dat personajului o senzualitate pe care numai actriţele britanice pot să o aibă. Noah e și el britanic, ceea ce înseamnă că în jumătate din primele episoade, ăștia doi se uită unul la altul într-un fel în care te face să-ţi aprinzi ţigară după ţigară și să urli „HAI ODATĂ CĂ NU MAI REZIST!” Pentru mine, serialul ăsta o să fie întotdeauna despre buzele ţuguiate ale lui Alison și despre cum ea și Noah s-au învârtit în jurul cozii și al fricilor proprii înainte ca ea să îi spună Just fuck me, so you can get it out of your system. și serialul să devină mai mult decât ce era. Adică să se transforme într-o investigaţie a unei crime care pornește de la aventura celor doi, dar nimeni nu știe ce se întâmplă.

Deși lumea zice că e un serial poliţist, în capul meu The Affair e mai mult un F*te-o bă! decât un Whodunit, fiindcă puţinele faze în care Alison și Noah chiar ajung să se atingă sunt atât de senzuale și de electrice încât mi-am făcut un stoc de ţigări special pentru când o să înceapă sezonul al doilea. (Oana Titică, Chicineta)

The Knick (2014)
Cred cu tărie că fiecare individ de pe planetă trebuie să fi prins măcar o dată în viață un serial cu medici sau polițiști. De-aia, când prietena mea specialistă în hollywoodisme mi-a zis de The Knick, am fost sceptică. Nimic mai greșit. În primul rând, Thackery, doctorul-vedetă cu tentă de mad scientist al spitalului newyorkez Knickerbocker, e Clive Owen. Apoi, acțiunea e plasată la început de secol XX, când medicina tocmai se contura și medicii experimentau pe pacienți intervenții atunci revoltător-revoluționare, azi rutină, cum ar fi o banală apendicectomie. Plus că regia îi aparține lui Soderbergh și a lui cameră care suflă, de cele mai multe ori, în ceafa personajelor, ca să le vadă mai bine, nicidecum ca să le înghită. Și, cea mai tare parte, personajele sunt credibile, adică oameni imperfecți cu cel puțin câte o cruce de dus, pe care ai impresia că i-ai „citit”, dar care te surprind când te aștepți mai puțin. Preferatele mele sunt femeile: Cornelia, fata lu’ tata care primește conducerea spitalului mai mult în joacă, până când se va căsători și așeza la casa ei; asistenta Elkins care nu doar că și-o trage în afara căsătoriei cu șeful ei, Dr. Thackery, dar îl și ajută să-și alimenteze dependența de cocaină, furând fiole special pentru el; călugărița Harriet care are o afacere (ascunsă, evident) de avorturi alături de birjarul cam bețivan al ambulanței. Am ras cele zece episoade a câte 58 de minute în câteva zile. Al doilea sezon e programat pentru august 2015. (Mirela Petre)

True Detective (2014)
True Detective e ca un vis urât la sfârşitul căruia speri măcar să adormi în aceeaşi cameră cu un Matthew McConaughey de care nu ți-a plăcut niciodată, dar acum că e aşa de slab, observi că are o structură osoasă atât de bizară că e mişto. E ca un Twin Peaks pentru rednecks, care dă în toate structurile alea bolnave care bolborosesc acolo în mlaştini uitate de lume, în minunata lume nouă. Ritualuri, semne, sărăcie, praf şi căldură, cât sa dospească bine tenebrele alea despre care nu vrea nimeni să vorbească, cât să prindă floare frici de ev mediu şi păgânisme demne de invazii de lăcuste, se îmbârligă toate cât să ți se zvârcolească sângele-n vine puțin. E ocult şi dă pumni şi picioare fix în lucrurile pe care nu vrei să le vezi sau să le accepți, în timp ce îl desteşti pe personajul lui Harrelson, un cârnat în legea lui şi îți vine să-l iei la şuturi pe McConaughey că e aşa de bronzat şi de ascetic că te ia cu fanatisme. Referințele la The king in yellow al lui Robert W. Chambers şi la al său Carcosa, de care probabil ca n-a auzit nici dracu’, dar i-a influențat pe Raymond Chandler, Neil Gaiman, George R.R. Martin şi alți grei, o să îți dea spasme-n somn cât să te trezeşti ca o şopârlă fără coadă. Premisa e aceeaşi: o operă dramatică ce se presupune că aduce disperare şi nebunie oricărei ființe care o citeşte sau o vede jucată - a se vedea, deci, jucată, căci, nu-i aşa, I don't sleep, I just dream. Sezonul 2 va începe în vara asta.  (Emilia Barbu)

Fargo (2014)
Prin 2012-2013 au apărut zvonuri cum că Fargo (1996), filmul fraților Coen, va fi adaptat într-o miniserie TV, cu cei doi regizori în echipa de producție. În 2014 a apărut primul sezon, din 10 episoade, fiecare începând cu același amendament fals, similar celui din film, cum că povestea ar fi una reală. Însă serialul nu e atât un remake al filmului, cât o reinterpretare de sine stătătoare. Fără a încerca să fie un substitut, seria are o cu totul altă poveste și personaje și păstrează doar câteva repere ale originalului: este o comedie neagră, plasată printre nămeții Minnesotei, există o polițistă și un good-guy-gone-bad, iar probabil cea mai importantă pârghie împrumutată din film este transparența, lipsa misterului, deoarece esențial nu este cine și ce a făcut, ci cum. Atmosfera de oraș mic, locuit de oameni politicoși și calzi, este redată incredibil de plauzibil, iar faptul că acțiunea celui de-al doilea sezon va fi plasată în 1979 nu poate decât să valorifice și mai mult această direcție a verosimilitudinii. Sezonul 2 începe în toamnă. (Ioana Moraru)

Umbre (2014)
Umbre, noul serial post-Înderivă, ce se situează între viral şi underground. Nu sunt un împătimit, în general, al lucrurilor care au mai multe părţi sau episoade, probabil pentru că nu am răbdare să aştept continuarea a ceva ce-mi place, dar în ceea ce priveşte acest show, am zis că trebuie să văd cum au făcut băieţii de la HBO trecerea de la Marcel Iureş la Şerban Pavlu. Actualmente, experimentez senzaţia de „duminică seară nu-mi fac niciun program, trebuie să fiu acasă să văd noul episod”; nu e chiar atât de plăcută, dar mă complac. Deşi serialul are o idee destul de simplă, un gagiu care încearcă să jongleze între cele două vieţi de care are parte, cea de taximetrist familist şi cea de mafiot recuperator, e construit cu un iz de telenovelă experimentală ce te ţine în scaun.

În afară de Relu, protagonistul, care pare cel mai complex conturat, celelalte personaje sunt construite destul de artificial în contextul glumelor lui Nea Puiu’, discuţiilor despre Jung, Rachmaninov, Verdi şi a combinaţiilor serioase cu bani mulţi. Un lucru clar e că în fiecare episod mai moare cineva şi că la fiecare crimă pe care o înfăptuieşte sau la care asistă, Relu vomită, face atacuri de panică şi alte chestii d-astea care vor să scoată în evidenţă faptul că el, de fapt, nu e atât de bad guy pe cât pare. Şi uite aşa se conturează o lume nu atât de deranjantă, dacă ai doza de masochism necesară cât să devii dependent de caterinca asta. (Tudor Paul-Bădescu)

Orange Is the New Black (2013)
E o poveste inspirată de memoriile lui Piper Kerman, o tipă din State care a făcut un an de închisoare pentru spălare de bani într-un cartel de droguri, produsă de Jenji Kohan, responsabilă și pentru Weeds. Două sezoane a câte 13 episoade x 55 minute despre complexitatea individului și infinitele sale nuanțe, așa cum se vede într-o închisoare de femei. Piper -Chapman, în film - descoperă strat cu strat, ca-ntr-un palimpsest, o mini-societate în care trebuie să ai constant ceva de dat la schimb, dacă vrei să supraviețuiești. Avem lesbiene hardcore, cum avem și femei singure care simt așa de rău nevoia să fie îmbrățișate încât își lasă corpul la discreția vulturilor în continuă căutare de prospături. Avem nebuna satului, pe care toată lumea o ia peste picior, analfabetă, cu dinți stricați și iisuși pe post de scuză pentru orice pas. Avem descendenta mafiei rusești, care are impresia că șefia e un drept ce i se cuvine, câștigat la naștere. Avem atleta care și-a dat viitorul promițător pe o bere în gașca de băieți răi, care-a dus-o, fără să-și dea seama, la furt. Avem tipa transgender căreia nu îi pasă atât de mult de ce crede un oraș întreg cât o doare tăcerea-protest a fiului ei. Femei care, în ciuda regulei amintite constant că intri singur și ieși singur, fac față cu creierii aproape întregi tot prin grup, că e el pe bază de rasă, de vârstă sau de afinități diverse. Până la urmă, ți se confirmă faptul că nimeni nu e fundamental bun sau fundamental rău. Și, totuși, cine ești tu să judeci? Ai putea la fel de bine să fii acolo, cu ele, doar că ai avut norocul să nu fii prins. Sezonul trei o să iasă la vară; cartea a fost adusă la noi, în 2014, de Editura Publica. Cronica pe larg. (Mirela Petre)

House of Cards (2013)
Încă un serial despre Casa Albă (!), dar unul în care s-au jucat de-a regia David Fincher, Robin Wright sau Jodie Foster și de-a actoria Kevin Spacey, Kate Mara și aceeași Robin Wright. House of Cards nu te bagă în politici naționale prea complicate sau dedesubturi/chichițe/sfori pe care nu le poți înțelege cu logica ta de acasă. Lucrurile se rezumă, mai degrabă, la psihologie, folosită în șantaj și în negocieri la sânge. În două sezoane, senatorul democrat Frank Underwood ajunge, pe rând, vicepreședinte și apoi președinte al Statelor Unite, c-un bilanț de două crime cu sânge rece, o înscenare pentru care un nevinovat intră la pușcărie pe viață și altele pentru care feluriți își pierd posturile - dintre care unul este chiar președintele SUA. În vâltoarea de intrigi este prinsă și soția lui, în aparență perfectă (Robin Wright), care mă duce cu gândul la poezia lui Baudelaire: Je suis belle, ô mortels! comme un rêve de pierre. Să vină, așadar, sezonul 3 (pe 4 februarie), să vedem până unde crește frumusețea fără să crape. (Karin Budrugeac)

Girls (2012)
O fată isteață și-a adunat curajul să își scrie și producă un serial gâdilat de ăi mari de la HBO. Ce e Girls și cu ce se mănâncă cam știu și cei care nu l-au încercat. E foarte mult egotrip, foarte multă circumstanță chinuită de comunicare bruiată, foarte multă rutină de milenial și nuditate grăsuță și binevenită, mai ales când e în exces. Lena Dunham se simte vocea unei generații (în cartea ei, lungmetrajul ei, serialul ei) și nu se jenează să icnească tot ce știe despre atașamentele pe care le facem, nevoile noastre dubioase, micile miracole de la colț de stradă și nițică analiză psihologică a acelei prietene pe care nu o mai suporți niciodată, dar e prea de demult în viața ta. Sezonul trei a început pe 11 ianuarie. (Dana Berghes)

Workaholics (2011)
Sigur, numele nu recomandă foarte mult din conținutul acestui serial, poate mai degrabă e o asociere care vrea să îți facă o surprizică. Dacă ai fost student și împins de capitalism să lucrezi vreodată la call center și să îți sacrifici un organ al personalității, ești OK, o să te distreze. Dacă ești fanJackass sau pur și simplu ai glume foarte proaste în program și ai chef să fii blown away by some more, ești iarăși OK și tu. Workaholics este și el jucat și gândit de o gașcă de prieteni care, spre deosebire de a ta, s-a gândit că și alții ar râde la retardările din interior și iată, face bani cu asta. Nu se știe încă data exactă când va începe sezonul 5, ai timp să recuperezi din precedentele. (Dana Berghes)

Game of Thrones (2011)
Ce-mi place la serialul ăsta e că are toate ingredientele mișto ale unui fantasy (cavaleri, prințese, balauri, profeții, vrăji), dar și câteva care-l califică imediat drept total nepotrivit pentru copii. Și-anume sex și violență, în cantități copioase. La The Hobbit, de exemplu, imediat ce vezi ceata de pitici îți vine să cam sari pe ei ca la un protest de islamiști și să strigi: Where are your women!? Aici nu e cazul. Dacă e viu, înseamnă că cineva s-a f*tut.

Citind cărțoaiele din seria A Song of Ice and Fire a lui George R. R. Martin mi-am dat seama că ecranizarea e făcută bine și chiar dacă unii zic că e prea mult sex (nu eu), invocând chiar un procedeu nou pe nume sexposition, cartea e și mai și, iar capitolul violență nu stă nici el mai prejos. Dacă mai pui că personajele sunt substanțial mai tinere ajungi la „hei, deflorare la treișpe ani!” sau chiar „cum am omorât primul copil la zece ani; eu la zece ani..”. Ambele sunt, firește, fete. Sezonul cinci ce urmează să apară are de acoperit o grămadă de teren (și timp), pentru că personajele-i cărnoase sunt împrăștiate peste mai multe continente, plus insule și chiar dacă le mai taie sau le contopesc (mă uit la tine Daario Naharis), li se întâmplă o grămadă de lucruri. Unele nu prea bune și cam din senin, așea. Dar tocmai asta e tare la Game of Thrones, că stereotipurile din basme sau din fantasy-uri ca Lord of the Rings sunt mult mai nuanțate. Tronurile înseamnă puterea, iar oamenii o cam vor, fie ei bărbați sau femei. Și nu se opresc cu una cu două.

Bonus: Nu cred că în universul lui Tolkien există un personaj pe nume Shitmouth. (Sebastian Ispas)

Black Mirror (2011)
Black Mirror folosește o satiră intensă ca să ridiculizeze trenduri existențiale de la ora actuală: presiunea mass media, talent-show-uri, universuri create prin biți, încărcarea conștiinței umane în mediul virtual, obsesii curente din viața de zi cu zi cauzate de oleacă tehnologie mai mult decât putem duce. Criticii britanici îl descriu pe creierul din spatele acestor producții drept un geniu. Ce se poate spune cu certitudine până acolo este că Charlie Brooker are un simț speculativ ascuțit și un umor negru care îi susține îndrăzneala de a instiga, practic, la puțină reflecție reală. Nu e ca și când după ce vezi Black Mirror o să îți arunci smartphone-ul la gunoi sau ceva, dar poate o să poți părea un pic mai inteligent în fața prietenilor tăi când vei vorbi despre un serial ca ăsta și nu vei mai flencăni despre show-uri ca Workaholics sau Girls. Sezonul 3 a avut deja parte de un episod special de Crăciun, cu Jon Hamm (aka Don Draper din Mad Men) și va continua în 2015. (Dana Berghes)

The Walking Dead (2010)
Dacă Tânăr și Neliniștit și Night of the Living Dead (sau orice film de-ale lui Romero) ar avea un copil nelegitim, cu siguranță l-ar chema The Walking Dead. Are tot ce-i trebuie unei telenovele supraevaluate, în care timpul trece ca pe Mercur și care pare că nu o să se termine niciodată. În același timp, momentele de acțiune, gore, cu creieri pe pereți, himene sfârtecate și mațe folosite pe post de fular, compensează întrucâtva toate celelalte momente de masturbare emoțională în cerc dintre personajele frumos construite, nu zic nu, dar un pic cam prea preocupate de sentimente și conduită în contextul unei apocalipse cu zombi. Trebuie să ne păstrăm umanitatea, indiferent de context și de tipul de apocalipsă, admit asta, dar când hoarda de zombi vine hotărâtă spre tine cu o viteză demnă de 100 de melci-putere iar primul tău gând este să iei tampoanele de la uscat, că poate i-a venit ciclul Marilenei de la P3, atunci clar există o breșă în sistemul tău de gândire iar instinctul tău de supraviețuire este ca Groapa Marianelor: la 11 000 metri sub ocean. Dar, presupun că asta e tendința serialelor la început de secol: în Lost, un fum negru dezbină relații de parcă ar fi un psiholog autist, rezident la Ortodonție în timpul liber, în Breaking Bad ni se sugerează, sezon de sezon, să mai așteptăm un sezon „și să vezi atunci acțiune, o să-mi mulțumești după! BITCH!”, în Mad Men învățăm că fiecare alegere greșită în viață se drege cu un Lucky Strike și 50 de whiskey, iar How I Met Your Mother e despre o umbrelă. Galbenă.

The Walking Dead, fie că ne place, fie că nu, este cel mai bun produs pe termen lung cu zombi pe care ni l-au oferit ultimii ani și care, dincolo de cutumele de prost gust pe care le propagă sporadic, are un scenariu oarecum coerent, imagine faină pe alocuri, personaje bine contruite (cu toate că Rick ar fi putut la fel de bine să fie un cartof sau o ceapă verde, că același tip de personalitate mi-ar fi inspirat) și după fiecare sezon, un final atât de deschis, încât sunt slabe șanse să se termine înaintea lui Tânăr și Neliniștit. Sezonul #5 va mai continua până în martie. Un plus de mizerii. (Claudiu Popescu)

Mad Men (2007)
Don Draper mi-a intrat greu pe sub piele, iar când s-a întâmplat asta, nu a fost pentru că a cucerit femei mișto, are o minte complexă sau pentru că s-a dovedit în câteva rânduri vulnerabil. Nici măcar pentru că relația lui cu Peggy mi-amintește de cea pe care am avut-o cu fostul meu șef. Don Draper m-a cucerit pentru că este nefericit, evident. Pentru privirea aia rătăcită a omului care este rareori prezent. Don Draper n-a părut fericit nici când era zeu al advertisingului, cu o soție, apoi încă una, ambele scoase din fabrica de fotomodele și o șleahtă de supiranți în jurul lui. Don Draper nu-mi pare mai nefericit nici după episodul 4, care, după un început apatic al sezonului 7, s-a dovedit unul dintre cele mai bune din tot serialul, pentru c-a copt la foc mic, într-un tictac perfect dozat și aproape audibil lenta și umilitoarea întoarcere a lui Don Draper la biroul din care a fost alungat.

Personajul este, la momentul la care am ajuns în serial, dezbrăcat până la gioale. Toată lumea vrea ori să-l salveze ori să-l pedepsească până la capăt. Nu mă interesează pentru ce final va opta Matthew Weiner. Oricare va fi el, mă va găsi bând un whiskey cu gheață, contemplând, în timp ce alerg cuburile în circumferința paharului, întrebarea: oare dacă te prefaci ani de zile să fii ceea ce nu ești, nu ajungi să fii de fapt ceea ce te-ai prefăcut că ești? Partea a 2-a din sezonul 7 începe pe 5 aprilie. (Karin Budrugeac)