3 de la Pelicam

ATMOSFERĂ 

Ediția de anul ăsta de Pelicam a fost prima pentru mine. Dacă te ține acasă un ușor scepticism vizavi de festivalul de la Tulcea, cum am pățit și eu în primii ani, uite ce mi-aș fi spus și mie ca să mă răzgândesc și să-mi fac mai repede bagajul pentru ediția viitoare. În primul rând, o să vezi niște filme care nu trec pe lângă tine ca și cum n-au fost. Nu ai de ce să te temi, nu sunt genul de producții activiste cu mesaje agresive, cum nu sunt nici ermetice, pentru care să ai o cheie doar dacă ești implicat în contextul mediu-ecologie. Sunt documentare care îți așază dinainte bucăți de povești despre oameni și felul în care interacționează cu spațiile pe care le locuiesc. O să le simți autenticitatea cadru cu cadru ca mai apoi, la finalul proiecției, la sesiunea Q&A, să te convingi de ea când vei avea în fața ta exact același om ca pe ecran, la fel de lipsit de regii sau discursuri false. Unele o să te facă să tremuri într-o singură secvență în care doar se dă un telefon, când niște degete încordate pe butoane îți transmit dintr-o tresărire toată speranța unui fermier danez că felul idealist în care știe el să lucreze cu natura o să treacă de rigiditatea autorităților (Good Things Await, r: Phie Ambo). Altele o să-ți dea informații noi, care îți zgândără curiozitatea și te fac să cauți mai multe, cum ar fi fiecare rețetă de sos de aji (ardei iute galben) pe care doar peruanii o stăpânesc, de la doamna un pic știrbă care gătește pentru familia ei la chef-ul erou național care gătește pentru o lume întreagă (Finding Gaston, r: Julia Patricia Perez). 

Mai departe, între două filme, o să mănânci întruna pește în toate felurile, o să bei bere ieftină și-o să-ți lași pletele să fluture în briza Dunării cât te pârlește soarele. Când o să te ia cheful de urcat și coborât dealuri, o să iei la pas orașul în care o să tot descoperi cele mai frumoase firme de magazine și de baruri, pereți vorbitori și localnici care-ți respectă bula de intimitate.

P.S. Pelicam m-a făcut să mă simt, niște ani mai târziu, așa cum îmi imaginez că se simțeau invitații - de prin țară și de prin altele - care-mi vizitau orașul de la Dunăre pe vremea când eram (și eu) voluntar la festivaluri. Dincolo de bucuria de a-i avea în grijă și de a le arăta câte-o bucată de oraș, întotdeauna m-am întrebat oare cum e să umbli toată ziua relaxat între spectacole, bodegi pline cu oameni pe care îi cunoști dintotdeauna sau abia acum și plimbări cu barca pe Dunăre. Acum am aflat. (Mirela Petre)

FILME 

Hey Neighbour! (r: Bingöl Elmas)

Pământul stă ascuns sub asfalt. Omul din casa de jos plânge după vremurile când ajungeau la el soarele și vântul, iar în locul blocurilor de alături erau piersici. Omul din blocul-turn și-ar dori ca pe geam să vadă o pădure. Omul din casa de jos e obișnuit ca vecinii să știe totul unii despre alții. Strada e o prelungire a casei, locul unde întâlnești alți oameni, schimbi păsuri și rețete. Omul din blocul-turn nu s-a gândit niciodată să-și viziteze vecinii, nici nu știe cum îi cheamă. Omul din casa de jos deplânge vremurile când puteai sta tot timpul cu ușa deschisă. Omul din blocul-turn se bucură că e bine păzit. Punctul lor de întâlnire e certitudinea că lucrurile nu vor mai fi niciodată cum au fost.

Erdoğan, prim-ministru la vremea filmării, organizează o festivitate: un nou grup de case-n paragină din Istanbul vor fi dărâmate pentru a face loc unui ansamblu rezidențial, dezvoltarea urbanistică a Turciei continuă. Când buldozerele încep să se înfigă la unison în pereții bătrâni, sute de baloane își iau zborul de pe străduțe și se înalță spre cer, în neștire. (Gabi Pițurlea) 

Le skate moderne (r: Antoine Besse) 

Dordogne. În patria foie gras-ului, un grup de adolescenți chiulește de la școală și de la munca câmpului. Băieții respectivi par niște lumbersexuali în devenire, murdari de noroi atât cât trebuie. Motivul? Se dau cu skate-ul - peste coclauri, off road, prin fân, printre vaci și tractoare.

Povestea skate-ului modern la țară e atât povestea unor puști care nu fac nimic altceva decât asta cât a unor părinți pentru care skate-ul este singura formă de compromis cu copiii lor pe care pare să nu-i intereseze nimic în viață. Un film cool, filmat și montat ca un videoclip care o să-ți facă poftă să mergi la țară. (Karin Budrugeac)

Good Things Await (r: Phie Ambo)

Stokholm e un fermier octogenar din Danemarca, care de 40 de ani ține o fermă unde crește tot felul de animale (dar mai ales o anumită rasă de vaci, acum pe cale de dispariție), pe principiile biodinamicii. Ferma lui furnizează produse pentru unele dintre cele mai importante restaurante din Copenhaga, dar noile legi europene amenință să o închidă.

Regizoarea Phie Ambo, care a petrecut un an la fermă, observând succesiunea anotimpurilor, e mai puțin interesată de disputele acestuia cu autoritățile și de a spune o teză despre agricultura organică, cât de a-l înțelege cât mai bine pe Stokholm. Ea îi transpune crezul despre viață și natură într-un stil vizual care combină secvențele narative cu bucăți hiper-stilizate cu animale, iarbă, pâmânt, parcă încercând să ne arate ceva despre ele care ne scapă. Bătrânul fermier nu pare să găsească loc de concesii pentru viziunea sa, pe care o consideră veche, dar și avangardistă (zice despre el că nu este ultimul, ci primul fermier de acest fel), și nici nu pierde timpul purtând ranchiună autorităților care îi tot fac vizite „neanunțate”. E foarte mișto secvența în care sună la tribunal pentru a afla dacă i s-a retras autorizația de a crește animale și părăsindu-l calmul imperturbabil de până atunci, se uită pentru prima dată în cameră și zâmbește pentru că a scăpat cu o amendă și de data asta. Good Things Await e un film care are inteligența de a nu vira niciun moment spre o melodramă ecologistă sau de a da o lecție spectatorilor despre cât de pură e „viața la țară” și care reușește să îți reveleze un personaj altfel mult prea puternic și demn pentru a fi mai puțin opac. Iar asta nu e puțin lucru. (Paul Petrache)


PAUZA DINTRE FILME 

Desigur, principala noastră activitate din Tulcea între filme a fost berea la 4 lei. Dar în afară de asta, dacă ai câteva ore în care nu vrei să te îmbeți din nou, recomand:

Centrul Muzeal Eco-Turistic Delta Dunării, sau cum scrie pe semnele de prin oraș și cum o să-l și reții, Acvariul. Dacă n-ai văzut până acum o pisică de mare live, e momentul. Dacă până acum pești mari răpitori cu mustăți lungi nu au înotat deasupra capului tău, e momentul. Dacă ți se pare că-n lentoarea și imponderabilitatea peștilor e răspunsul la întrebări filosofice despre viață, sigur ai mai fost prin acvarii și vei vrea să-l vezi și pe ăsta.

Bonus: de ce e mai corect spus centru muzeal și nu acvariu e și pentru că mai sunt și alte lucruri de văzut, cum ar fi expoziția permanentă de habitate din Deltă - puzderie de păsări și animale împăiate într-un decor realist și care dă bine în poze, inclusiv un mistreț înfiorător -, hărțile interactive cu trasee din zonă și expozițiile temporare (eu am prins una cu cupluri de animale). 5 lei intrarea pentru elevi/studenți, 15 pentru cei cărora le e rușine să se mai dea drept asta. 

Artă urbană: tulcenilor le place să scrie pe pereți, fie versuri în limba engleză, fie declarații reminescente ale pionieratului rockerilor în oraș (un tulcean ne-a zis că a doua rockotecă din țară aici a fost), cum ar fi „Ne plac femeile dar iubim motocicletele”. Dac-o iei pe străduțe pe lângă faleză, după hotelul Delta, vei găsi multe forme de exprimare pe pereți, de la tag-uri la graffiti. Plimbându-te în centrul cultural, adică pe lângă acvariu și muzeul de artă, vei da și peste o serie de statui înfățițând femei în diferite ipostaze, de la muncitoare la languroase; preferata: brutărița.

Că tot vorbeam de Muzeul de Artă, acolo o s-ajungi sigur, pentru că sunt proiecții în cadrul Festivalului. Dacă tragi cu ochiul, o să vezi un Câlția chiar în dreapta ecranului, când se aprind luminile penru Q&A. În restul timpului muzeul se mândrește, în plus de clasicii Aman, Pallady, Petrașcu, Grigorescu sau Tonitza cu o colecție de 14 lucrări semnate Victor Brauner. 

Casa Avramide e la un pas de Centrul Cultural Jean Bart, unde sunt o mare parte din filme și vei bea măcar un vin sau o bere în curte, la Art Café - un fel de Casa TIFF. Dacă tot ești acolo, urcă și până în casă, e un conac perfect restaurat și poți să-ți clătești ochii printre brizbrizuri. (Karin Budrugeac)