5 filme queer de la TIFF 2017

De la primele filme care abordau pudic sau cenzurat subiectul și până azi, cinemaul queer a câștigat teren pe toate planurile, de la filme de festival, până la cultura mainstream a Oscarurilor. Acest câștig de teren duce la o creștere a vizibilității comunității LGBT+ și la o reprezentare mai corectă a ei în mediul cinematografic. Ediția de anul acesta a Festivalului de Film Transilvania a avut o selecție impresionantă de filme queer, unele cu o reprezentare problematică a personajelor (vezi scenele de sex din Jesus în regia lui Nicolas Duran), altele cu portrete complexe, reprezentări corecte și valoare de eșantion politic a ce înseamnă queernessul în diferite țări.

Heartstone (Hjartasteinn, r: Guðmundur Arnar Guðmundsson) a fost eye candy-ul acestei ediții, câștigând atât premiul publicului cât și premiul pentru regie. Partea rurală a Islandei trece de la cadrele tip vedere în care spectatorul are parte de un pe repede-nainte în priveliștile nordice la a deveni închisoarea protagoniștilor Thor și Kristjan, doi băieți de 14 ani care nu își mai pot amâna coming-of-age-ul. Doar că acesta va fi diferit pentru fiecare: Thor face față atingerii pubertății într-un mod cât mai heteronormativ posibil, căutând o emancipare și o validare a masculinității, în timp ce Kristjan își ascunde cu greu orientarea sexuală și sentimentele pe care le are pentru prietenul său.

Filmul urmărește un proces de fragilizare, Thor și Kristjan dând impresia că dacă lungmetrajul ar mai dura cinci minute, ar ceda complet. Scenele homoerotice sunt regizate grijuliu – de fiecare dată când limita atracției unilaterale este forțată, intervine un element juvenil din partea lui Kristjan. Spune că a fost o glumă, un joc, niciodată o încercare sau o experimentare.

Satul în care tinerii locuiesc nu permite ieșirea din normă, cei care încalcă legile nescrise ale decenței trebuie să plece la oraș. Atmosfera sufocată de curiozitate sexuală reprimată creează frustrări în fiecare personaj prezentat de regizor, iar atenția lui nu se oprește doar la tinerii care bat mingea și caută primul sărut serios în jocuri de-a prinselea, ci și în adulții care reprimă și sunt reprimați la rândul lor. Coming-of-age-ul lui Thor și coming-out-ul lui Kristjan sunt o rafală de vânt care curăță praful de pe celelalte personaje și lasă publicul să descopere problemele unor persoane care trăiesc într-o lume mică prinsă în cercul continuu al blamării.

Who’s Gonna Love Me Now (r: Tomer Heymann, Barak Heymann) este un documentar ce prezintă povestea lui Saar, un evreu nevoit să părăsească kibuțul familiei din cauza orientării sale sexuale, și care a căutat o nouă viață departe de Israel. Ajuns în Londra, el a trebuit să le mai dea o veste membrilor familiei: a contactat virusul HIV.

Filmul este centrat pe relația lui Saar care, la aproape 20 de ani după sosirea în Londra, se gândește să se întoarcă în Israel, cu membri familiei lui. Secvențele cele mai puternice sunt cele cu vizitele părinților lui Saar în Londra. Mama lui dă din greșeală peste un site porno gay pe laptopul fiului ei, lucru care o face să închidă ochii și să își acopere urechile. Tatăl lui este scos la cafea într-o zonă queer friendly din Londra, având șansa să își vadă penru prima dată fiul într-un context queer. Camera urmărește cum acești oameni trec prin rutina fiului lor înstrăinat, rutină pe care ei o blamează constant, cu intenția de a demonstra exact ceea ce Saar încearcă să le demonstreze alor lui: nu e nimic periculos, anormal sau înjositor în modul lui de viață. Deși portretizarea lui Saar, a vieții lui și a corului de bărbați gay din care face parte este clar o amprentă regizorală care îl transformă pe subiect într-un burete de empatie, există și o prezentare obiectivă a două procese de iertare. Familia lui Saar încearcă să îl ierte pentru că s-a înstrăinat de tradiția și cultura lor iar Saar încearcă să își ierte familia pentru că iubirea lor pare condiționată.

The Student (Muchenik, r: Kirill Serebrennikov) este un joc de perspectivă care prezintă cum arată isteria produsă de fanatismul religios al unui tânăr elev din Rusia (jucat de Pyotr Skvortsov) prin ochii personajelor conflictuale prinse în povestea lui. Mama sa este neputincioasă și disperată („aș prefera să colecționeze timbre și să se masturbeze toată ziua”), așa că cere ajutorul școlii. Profesorii nu îl pot combate și pare că Veniamin dobândește imunitate în fața regulilor. Singura persoană care se opune mișcării lui fanatice este profesoara de biologie, Elena, o persoană cu convingeri progresiste care încearcă să se lupte cu praful și îndoctrinarea din școală. Venianim citează din Biblie, refuză dialogul și atacă orele de biologie cât de scandalos se poate. Ucenicul său, Grigoryi (Aleksandr Gorchilin) își ascunde dorința homoerotică în spatele unei false credințe în ce susține Venianim.

În unul dintre momentele care pregătesc sfârșitul filmului, directoarea îi invită pe toți profesorii implicați, pe Venianim și mama lui în biroul ei. Acolo există o ciocnire de personalități, crdințe și ideologii, mama lui Venianim devenind vocea rațiunii („Hotărâți-vă și nu vă mai certați”)Filmul lui Kirill Serebrennikov prezintă imparțial un aspect precum credința, lăsându-și ochiul critic ațintit către excesul și superficialitatea la care poate ajunge religia și la o societate retrogradă, blocată între trecut și prezent. O dramă atât de ingenios prezentată încât nu rămâne doar a lui Venianim, devine drama unei școli, unei generații, unui popor și unei religii, o dramă care strigă (ca și Venianim) după empatie.

Geci de piele, cizme lustruite, BDSM, cătușe, haine rupte și uniforme. Așa arată arta lui Tom of Finland, pe care filmul biografic eponim al regizorului Dome Karukoski o prezintă. Viața ilustratorului care a șocat lumea cu puțin înainte de epidemia HIV, o pată neagră în istoria queer, este prezentată pornind de la flirturile și relațiile între soldații armatei finlandeze din Al Doilea Război Mondial și până la zilele în care Tom se bucură de statutul său de artist cult al artei queer. Însă filmul pornește de la o premisă problematică: în timpul războiului, Tom ucide un soldat rus care este parașutat în apropierea lui; vina acestei acțiuni îl va urmări pe artist tot restul vieții, însă este sugerat și că interesul său pentru BDSM, uniforme, piele ș.a.m.d. este alimentat de această traumă și de înfățișarea fetișizată a soldatutului. Asocierea plăcerilor BDSM-ului cu o traumă suferită reprezintă un dezavantaj al filmului și al prezentării culturii queer, iar din această portretizare a lui Tom of Finland lipsește o piesă necesară pentru înțelegerea personajului: definirea rolului său în practica BDSM, anume dominant sau submisiv.

Cum este să trăiești în Santiago ca persoană trans? Dar să fii într-o relație cu un bărbat mai bătrân care are o familie de care s-a distanțat? Dar să fii acuzat moral de moartea partenerului tău? A Fantastic Woman (Una Mujer Fantástica, r: Sebastián Lelio) dispune de calitatea regizorală de a portretiza o persoană trans într-un mod corect din toate punctele de vedere, iar rolul protagonistei este jucat de o actriță trans debutantă (Daniela Vega), lucru foarte important pentru cinemaul queer care a fost adesea amendat pentru distribuirea unor actori heterosexuali în roluri de persoane LGBT+.

Marina, o tânără femeie trans al cărei iubit mai în vârstă moare neașteptat, este un burete care absoarbe emoții, fragilitate, abuzuri și anxietate pe tot parcursul filmului. Situația ei de după moartea partenerului întâmpină două probleme, una din punct de vedere legal (relația lor nu era oficializată printr-un parteneriat de orice fel, ceea ce nu îi dă dreptul la vreo moștenire) și alta din punct de vedere moral (familia partenerului ei îi cere să nu vină la înmormântare și o abuzează în mod repetat pentru a o îndepărta). Cele mai puternice momente sunt cele în care transfobia comunității din Santiago se lovește de Marina și datele ei din buletin, care conțin un sex și un nume cu care ea nu se identifică. Un polițist care folosește pronumele masculin de față cu ea, un doctor care o pune să se dezbrace în fața lui pentru niște analize și un alt doctor care o întreabă dacă Marina este o poreclă îi fac la fel de mult rău protagonistei precum atacurile violente ale familiei fostului iubit.