5 filme scurte de la Timishort 10

1. Kapitalistis (r. Pablo Muñoz Gomez)
Trofeul Timishort pentru cel mai bun film

Nikos, un copil de cinci ani, vrea să fie în ton cu colegii de grădiniță, astfel că îi cere tatălui său un ghiozdan cu emblema unui supererou. Neavând bani, tatăl îi propune celui mic să îi ceară lui Moș Crăciun, în speranța că până în decembrie va putea strânge îndeajuns de mulți bani pentru a i-l cumpăra. În cele din urmă copilul acceptă, deși unchiul lui i-a spus că Moș Crăciun e un capitalist, oferă jucării copiilor bogaţi şi hanorace celor săraci. Astfel începe lupta tatălui cu un sistem care îi tot pune piedici - și ce mai luptă!

Dacă Ken Loach s-ar trezi într-o dimineață și s-ar hotărî să facă o comedie, ar arăta cel mai probabil așa. Gyorgis se gândește ca pe lângă meseria de curier la un magazin de pizza să-și găsească un alt loc de muncă mai bine plătit, folosindu-se de arma secretă din dotare: a absolvit o facultate de informatică. Sistemul belgian, individualizat printr-o consilieră cu o personalitate foarte colorată, pare să-l înțeleagă și să-l compătimească, însă nu îi poate oferi ajutorul, pentru că e deja prea ocupat cu sarcina de a găsi locuri de muncă unor cetățeni care nu au niciunul și nici nu sunt emigranți, precum el. Nevoia de a nu-l dezamăgi pe Nikos și de a-i cumpăra ghiozdanul devine una contra-cronometru în momentul în care cererea de piață crește foarte mult și stocurile încep să se epuizeze. Cele câteva minute de fericire ale lui Nikos din final, răsplata pentru toată zbaterea sa, pierd teren în fața mustrărilor celorlalți membri ai familiei, care-l fac să conștientizeze că, până la urmă, e vorba de un simplu ghiozdan, care nu a meritat toată bătaia de cap.

2. Date Night (r. Stela Pelin)
Premiul pentru cel mai bun film românesc

Date Night poate fi intitulat mai degrabă Date Nights. Filmul prezintă, într-adevăr, un date night, dar care e rezultatul unui altuia. Astfel, avem de a face cu două date nights, ambele implicând câte un furt și avându-l în comun pe Andrei, care nu-și poate găsi un loc de muncă. Când în cele din urmă o face, la o spălătorie de mașini, ajunge să fie concediat nu cu mult înainte de propria nuntă. Intriga filmului o reprezintă o discuție târzie în noapte când, încercând să evite o ceartă, începe să îi povestească logodnicei sale o întâmplare mai veche de care i-a amintit situația lor actuală. Astfel se naște o serie de evenimente care de care mai surprinzătoare, toate înaintate de supunerea și subjugarea personajului lui Ionuț Niculae spontaneității și creativității personajului Ilonei Brezoianu.

Structurat în oglindă, filmul jonglează cu cele două jafuri prezentându-le în paralel, însă diferențiindu-le prin unghiul de abordare: în timp ce primul dintre ele este ilustrat cu un oarecare rafinament, datorat în mare parte stilului oratorial al lui Andrei, cel de-al doilea este schițat mult mai grosier, diferențele dintre cele două segmente ale filmului și stilul fiecăruia în parte reprezentând un plus în ceea ce privește caracterizarea personajelor. Comicul e însă prezent în abundență de ambele părți, cu replici savuroase, deloc false, și întâmplări aproape suprarealise, dar totuși credibile. La Q&A-ul care a urmat proiecției, regizoarea și co-scenarista Stela Pelin a precizat că singurul lucru pe care l-a dorit a fost să-și poată face spectatorii să râdă, iar judecând după reacția sălii din timpul proiecției (singura comedie la care s-a râs în hohote și unul dintre puținele filme la care s-a aplaudat la final), Date Night e un pariu câștigat încă din primele minute și apoi câștigat din nou și din nou până la ultimul cadru inclusiv.

3. Flame (r. Sami Van Ingen)
Premiul Videorama pentru cel mai bun film experimental

Dintre cele opt scurtmetraje experimentale ale secțiunii Videorama, singurul care-și ia în serios așa-zisa misiune de a experimenta este, așa cum și-a argumentat și juriul decizia de a-i acorda marele premiu, Polte / Flacără al finlandezului Sami Van Ingen. Ce face regizorul e să ia câteva fotograme din singura rolă de nitrat rămasă dintr-un lungmetraj mai timpuriu al lui Teuvo Tulio, Silja – nuorena nukkunut / Silja: Adormită de tânără, apărut în 1937 și pierdut definitiv într-un incendiu în 1959, și să încerce să construiască un fir narativ în jurul acestora, dar într-o manieră mai puțin convențională. Astfel, cele câteva gesturi și priviri păstrate sunt accentuate prin derularea lor în slow motion, iar golurile sunt completate de supraimpresiuni ale peliculei deformându-se sub acțiunea unei forțe exterioare (căldură, cel mai probabil). Bineînțeles, fotogramele alese ar fi putut fi altele sau mai multe: în fragmentul din filmul lui Tulio, înainte de a fi conștiente unul de prezența celuilalt, personajele au diferite acțiuni. De exemplu, el răsfoiește un album cu fotografii, iar ea se joacă cu o ață prinsă pe un război de țesut. Însă pentru a păstra tradiția filmelor lui Tulio, care erau majoritar melodrame, cele alese deja sunt mai mult decât de ajuns. Eficiența lor e demonstrată de existența conflictului în lipsa unor acțiuni clare. Mai departe, acesta poate fi imaginat în amănunt de către spectator datorită cadenței supraimpresiunilor, toată această alternanță de material dat - material imaginat putând fi cel mai bine descrisă prin sintagma din catalogul festivalului, aceea de melodramă fragmentată.

4. On Stage (r. Vladimir Morozov)
Din secțiunea Videorama

În majoritatea festivalurilor pe unde a rulat, filmul lui Morozov a fost catalogat ca fiind experimental, însă nu are niciun astfel de aspect (în afară, poate, de sinopsisul scris de regizor, care vorbește, printre altele, despre Univers ca fiind o uriaşă coardă întinsă între rai şi pământ şi întreaga discografie mondială ca fiind un slab ecou al muzicii raiului, rezultând din fricţiuni între planetele care se rotesc rapid şi eterul cosmic; de ce?, nu vom afla vreodată). Luat ca atare, На сцене / Pe scenă este pur și simplu un documentar observațional având în centru un subiect care poate doar dacă și-ar fi executat acțiunile respective în cunoștință de cauză, la cererea cineastului, ar fi putut fi etichetat ca experimental. Mai exact, este vorba despre o femeie la un concert în aer liber care, cel mai probabil sub influența alcoolului, încearcă să eclipseze artista de pe scenă, pozând în tot felul de ipostaze pentru publicul care crede că-i aparține. Toată lumea încearcă s-o alunge, dar, în costumul ei deux-pièces roz, îi ignoră și se întoarce pe scenă pentru a-și continua numărul. Insistența pe care o afișează și ipostazele din ce în ce mai absurde sporesc comicul situației, dar la fel de amuzante sunt și celelalte elemente surprinse în cadru: reacțiile stângace ale oamenilor puși în fața unei astfel de întâmplări, artista care încearcă să-și ducă la capăt interpretarea ca și când nimic nu s-ar întâmpla, ștergarele cu care sunt împodobite atât scena, cât și arbuștii din spatele ei și care întruchipează cu brio kitschul est-european. Accentul rămâne, însă, pe protagonistă, camera urmărindu-i orice mișcare, acesta fiind și singurul aport al regizorului la subiectivizarea acțiunii.

5. Too Tame! (r. Rebecca Blöcher)
Din secțiunea Animation Panorama

Șapte personaje sunt blocate înăuntrul a șapte cutii, sloturi ale unui aparat de joc numit The Equalizer, așa cum aflăm mai târziu în film. Inițial, fiecăruia îi este atribuită o acțiune, însă după câteva lovituri de aparat, conștientizăm că acțiunile în sine sunt legate mai degrabă de fundalul cutiilor, fiecare dintre ele având unul diferit, iar jucătorul, deocamdată ascuns privirii spectatorului, are sarcina de a a potrivi acțiunile respective cu personajul corect. E o sarcină care necesită timp și mai multe încercări, astfel că bunicuța care ar trebui să croșeteze ajunge fie să-și facă selfie-uri, fie să bea de supărare, bărbatul corporatist ajunge să aștepte pe un scaun picior peste picior și cu o poșetă în brațe, iar o altă femeie, atunci când nu stă pe fotoliu în fața televizorului, cu picioarele larg depărtate și bând bere, dansează mai ceva ca John Travolta în Saturday Night Fever.

Rând pe rând, fiecare personaj este luat și trecut prin stereotipurile celorlalte șase, pentru ca în final fiecare să se întoarcă la rutina lor zilnică recurentă. Inițial, această încrucișare de personaje și acțiuni e amuzantă, însă aprofundată, ea devine iminent tristă, neprezentând nicio neregulă, singura greșeală fiind la nivel de percepție a privitorului, ilustrat în film printr-o maimuță. Simbolic, aceasta alimentează formulele clișeice cu bani și nu se oprește decât atunci când asocierile sunt, din perspectiva ei, corecte. Critica societății e cu atât mai acidă cu cât e prezentată sub forma unui joc de noroc, accentuând așadar dependența jucătorului-spectator de aceste stereotipuri și lipsa dorinței de a se dezice de ele și ironizând menținerea lor în mentalul colectiv.

***
Între 3 și 7 octombrie a avut loc la Timișoara cea de-a zecea ediție a Festivalului de Film Timishort.