5 scurtmetraje queer româneşti din 2016

Deși în 2016 nu a existat niciun lungmetraj românesc care să abordeze tematica LGBT, numărul scurtmetrajelor a crescut față de anii anteriori, la fel și vizibilitatea de care acestea s-au bucurat în circuitul festivalier. Ținând cont de evenimentele politice ale anului trecut, nu e întâmplător că patru din cele cinci filme analizate în acest eseu se raportează în fiecare punct al lor la un sistem opresiv pe care îl contestă. Mai mult decât atât, aceleași patru scurtmetraje înglobează într-un fel sau altul un mod de raportare la ideea de coming-out: O noapte în Tokoriki (r. Roxana Stroe) surprinde momentul în care relația dintre doi tineri este deconspirată de prietena geloasă a unuia dintre ei, Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva… (r. Paul Mureșan) este o poveste despre coming-out-ul unui personaj gay în fața părinților, Pieptiș (r. Patrick Brăila) urmărește evoluția relației dintre un tânăr transgender și mama sa înainte ca protagonistul să înceapă tranziția propriu-zisă, iar Ana se întoarce (r. Ruxandra Ghițescu) ilustrează momentul post coming-out în care personajele încă sunt confruntate cu prejudecățile unei lumi pe care au lăsat-o în urmă. Cel de-al cincilea film, Hommage à J'ai tué ma mère (r. Alex Mironescu) este, așa cum sugerează și titlul, un omagiu adus primului film realizat de regizorul canadian Xavier Dolan.

1. O noapte în Tokoriki

O noapte în Tokoriki urmărește povestea unui trio amoros în care replicile personajelor sunt înlocuite de melodiile care răsunau în discotecile anilor 2000. Filmul traduce cu multă inteligență perioada de aur a trupelor românești (generația Atomic TV, adică Animal X, 3SE, Body&Soul sau N&D) într-un scenariu queer în care tipologia bărbatului macho este deconstruită în tușe camp. Spre exemplu, protagonistul poartă o cămașă roz pal, deschisă la primii doi nasturi și o pereche de pantaloni dintr-un reiat închis la culoare, decolorat pe pulpe. În alaiul care însoțește personajul principal se mai disting articole vestimentare precum o vestă de blugi fără mâneci (cu guler ridicat, desigur), o pereche de ochelari de soare rezemați șmecherește deasupra sprâncenelor, lanțuri groase sau pantaloni de trening. În acest mediu caricaturizat, însă sufocat de testosteron, relația secretă a protagonistului cu iubitul sarbatoritei devine pretextul unui dialog secret, în care personajele comunică doar prin muzică.

Faptul că filmul este plasat într-o zonă rurală se traduce printr-o oportunitate a regizoarei de a se juca cu elemente exotice, exagerarea fiind unul din elementele cheie ale esteticii camp. Un exemplu elocvent este secvența de început în care melodia Alin, Alin a celor de la Sweet Kiss devine fundalul muzical al drumului cu căruța până la discoteca în care se desfășoară acțiunea. De asemenea, clubul împrumută un nume exotic care contrastează puternic cu cele câteva baloane colorate anemic, cuierul înfășurat în beteală aurie și farfuria special pusă pe masa sărbătoritei pentru cojile de semințe. Mai mult, provincialismul și atmosfera festivă își găsesc corespondentul perfect în tricoul argintiu, mulat pe burtă și foarte sclipicios pe care îl poartă dj-ul, dar și în felul în care acesta strâmbă din nas la auzul unei manele. Filmul Roxanei Stroe este o pastilă camp care revitalizează printr-o perspectivă ludică și foarte atent codată cultural un scenariu clasic al cinematografiei queer.

2. Ana se întoarce

Scurtmetrajul Ruxandrei Ghițescu este la fel de atent în deconstrucția ideii de masculinitate, însă instrumentele regizoarei sunt complet diferite. Ana se întoarce discută emanciparea comunității LGBT dintr-o perspectivă feministă, accentuând faptul că societatea patriarhală și pozițiile de putere pe care le întărește reprezintă o adevărată barieră în calea acceptării identităților sexuale minoritare. Unul din personaje (Vlad) punctează această idee printr-o replică în care spune că nimeni nu are nicio problemă cu două femei frumoase (sublinierea mea) care se sărută, însă cu bărbații lucrurile stau diferit. Modul în care prietenul Laurei îngăduie relațiile între două femei ca pretext al unei fantezii heterosexuale masculine, respingându-le pe cele între bărbați nu face decât să confirme perspectiva patriarhal-homofobă a personajului în legătură cu relațiile dintre persoane de același sex.

Teoria din spatele replicilor nu este câtuși de puțin străină de istoria emancipării comunității LGBT. În anii `60, discursurile feministe începuseră să devină din ce în ce mai vizibile, destabilizând ordinea patriarhală și noțiunea de familie tradițională în care rolurile erau clar distribuite în funcție de gen. Tocmai datorită acestei ferestre extrem de oportune, minoritățile sexuale au reușit să câștige teren în fața familiei tradiționale, având în feminism un aliat vital (cel puțin în primii ani ai activismului LGBT).

3. Pieptiș

La rândul său, Patrick Brăila abordează în Pieptiș aceeași temă, însă perspectiva despre masculinitate este cea a unui personaj transgender. Dacă scurtmetrajul Roxanei Stroe apelează la tradiția camp a cinematografului queer, iar cel al Ruxandrei Ghițescu punctează legătura dintre feminism și activismul LGBT în istoria emancipării minorităților sexuale, Patrick Brăila exploatează filonul autobiografic al culturii queer. Confesiunea și puterea poveștilor personale au inspirat cultura și mișcarea activistă LGBT și tot ele reprezintă două dintre motoarele care împing povestea din Pieptiș de-a lungul celor 10 minute de proiecție. Desigur, deși este bazat pe o poveste reală, scenariul este fictionalizat și atent ordonat narativ sub forma unui drum inițiatic la sfârșitul căruia protagoniștii învață unul despre celălalt.

Titlul filmului susține și el această metaforă a drumului, dar și ideea de confruntare între protagoniști. Ba mai mult, personajul Iuliei Samson face o aluzie la semnificația cuvântului pieptiș printr-o replică în care remarcă încă de la începutul scurtmetrajului ruta mai scurtă, însă mai abruptă și mai anevoios de urcat pe care mama decide să o ia către cimitir. Dincolo de semnificații, în economia scenariului conflictul este redus temporal la durata unui drum de acasă până la cimitir, un parcurs de-a lungul căruia un tânăr transgender încearcă să-și convingă mama (Maia Morgenstern) să accepte decizia acestuia de a face un pas important în procesul tranziției. Reconcilierea dintre cei doi reprezintă punctul în care povestea devine puternic autobiografică. Epilogul care se suprapune peste genericul de final este structurat sub forma unui discurs rostit pe un ton confesiv, accentuând importanța figurii bunicului pentru regizor.

4. Mamă, tată, vreau să vă spun ceva...

În mod asemănător filmului regizat de Patrick Brăila, scurtmetrajul lui Paul Mureșan abordează relația dintre părinți și copil, dar și modul în care ea se transformă în urma unui coming-out nereușit. Fiind singura animație a acestui calup, regizorul și-a asumat o libertate mult mai mare în privința narațiunii, povestea fiind însăilată plecând de la câteva pretexte grafice care sunt reluate de-a lungul întregului scenariu. Paul Mureșan pornește de la un element grafic (o semilună) pe care o integrează apoi ca element de legătură între secvențe. Dincolo de această utilizare care facilitează înlănțuirea la montaj a unor scene diferite, semiluna este parte a unui dicționar de semnificații cu care filmul operează. Încercând să le explice părinților că este gay, personajul din Mamă, tată, trebuie să va spun ceva… recurge la o analogie cu vârcolaci, paralelism în economia căruia luna devine obiect al fascinației, dar și simbol grafic tăiat pe parcarte revoltat-homofobe. Toate aceste scene se succed rapid, în ritmul unui discurs grăbit și alambicat de-a lungul căruia adolescentul încearcă să le explice părinților atracția fața de colegul de bancă. Deznodămantul monologului fâstâcit pe care protagonistul îl încropește în fața părinților este exprimat cu o eficiență de mijloace grafice care scutește nevoia oricărui dialog suplimentar între personaje. Ultima secvență ilustrează transformarea personajului și este acompaniată în mod inteligent de sunetul unei frecvențe radio pe care abia o prinzi atunci când începi să înțelegi riscurile asumării apartenenței la o minoritate sexuală în mod public.

5. Hommage à J'ai tué ma mère

Cel de-al cincilea film (Hommage à J'ai tué ma mère, r. Alex Mironescu) a fost realizat în cadrul unui atelier organizat de FIFF Namur pentru studenții unor școli de profil din țări francofone, printre care și UNATC. Exercițiul constă într-o invitație adresată participanților de a aduce un omagiu unui film, abordând o perspectivă la alegere: de la adaptare liberă la remake-ul unei secvențe precise. După cum sugerează și titlul, filmul ales ca punct de plecare de regizor este primul lungmetraj al lui Xavier Dolan. Fidelitatea reconstrucției secvențelor merge până la tricoul alb cu dungi negre pe care îl poartă personajul interpretat de Dolan în filmul original (în scurtmetrajul lui Alex Mironescu este vorba de actorul Danni Ionescu). Prin lunga tradiție a travestiului ca spectacol, cultura queer oferă o lecție importantă în privința omagiilor. Deși e vorba de un exercițiu, regizorul pare să-și fi asumat atenția la detalii, mai ales în privința reconstrucției modului exagerat și foarte energic în care reacționează personajele. Dincolo de mimetismul scenografiei, personajele din scurtmetrajul lui Alex Mironescu reușesc să surprindă excesivitatea din filmul lui Xavier Dolan, în cheie ușor parodică (sau cel puțin hiperconștientă de exces).

Trăgând linie și făcând calculele, calupul de cinci scurtmetraje reușește să acopere în mod onorabil spectrul foarte divers al comunității LGBT: primul atinge subiectul bisexualității, al doilea abordează problema feminismului în mod frontal și a relațiilor dintre două femei, al treilea urmărește povestea de viață a unui personaj transgender, cel de-al patrulea vorbește despre coming-out-ul unui personaj gay, iar ultimul este un omagiu adus unui regizor care până acum a acoperit subiecte la fel de diverse precum cele anterior menționate. În plus, pentru a echilibra balanța, din cinci scurtmetraje două sunt realizate de regizoare, iar unul de un regizor transgender.