6 filme queer din 2018

Call me by your name (r. Luca Guadagnino)

Pentru un film queer, Call Me by Your Name e destul de atipic. Nu numai că personajele sale nu sunt confruntate cu stigma socială a asumării identității sexuale, dar sunt scutite complet de contextul în care relația lor se dezvoltă. Guadagnino, ca și Aciman înaintea lui, preferă să ignore isteria epidemiei de BTS din acea perioadă și să-i închidă pe Elio și Oliver într-un univers ermetic, aproape utopic. Astfel, pe pământ italian, în vacanța de vară, cei doi sunt scutiți de griji și, sub privirile părinților îngăduitori, liberi să se cunoască unul pe celălalt. Natura ludică a relației lor dictează și stilul ludic, voaiorist al filmului. Culorile pastelate scăldate în razele soarelui, ritmurile muzicii optzeciste, discuțiile despre filozofie și literatură, împrejurimile și arta care le încoronează stilul de viață burghez, toate acestea fac din Call Me by Your Name însăși definiția expresiei eye candy. - Laurențiu Paraschiv

Tinta Bruta (r. Filipe Matzembacher, Marcio Reolon) / Girl (r. Lukas Dhont)

Anul ăsta am cam tras chiulul la scris, all across the board, dar dacă aş fi fost mai diligent, două filme despre care n-aş fi ratat să scriu ar fi fost Tinta bruta şi Girl. Primul a fost genul ăla de descoperire din timpului unui festival (TIFF, to be precise) care îţi gonflează egoul de cinefil („Vai, ce bijuterie nemediatizată am găsit”), când, de fapt, e doar noroc. Tinta bruta este despre un băiat introvertit cu un trecut tulbure şi tulburat, a cărui singură supapă este video-chat-ul. Filmul e conceput foarte inventiv, încadrând şi decupând corpul masculin mereu altfel, declinând ingenios vizual premisa (exhibiţionismul versus timiditatea băiatului). Cel de-al doilea este ceva mai problematic. Girl este despre o balerină trans care începe şcoala de balet deodată cu tratamentul cu hormoni. În mod curios, deşi acolo pare că se îndreaptă filmul, cei doi vectori ai vieţii ei nu se ciocnesc, tratamentul nu-i face rău la şcoală per se, ci obsesiile ei din ce în ce mai pregnante. Acum, nu o să fiu ipocrit să spun că nu am tremurat în scaun la tot ce fac Lukas Dhont şi actorul din rolul principal (complet ne-trans băiatul), dar faptul că partituri actoriceşti de anvergura (fie ele scrise şi de bărbaţi cis) se tot duc spre actori care nu sunt trans... nu e fenomenal (mai mult despre asta: aici şi aici). Totuşi, pentru faptul că e o poveste despre o partea a comunităţii care nu aglomerează prea des ecranele de la noi, cred că merită (cel puţin) o mică menţiune. - Alex Mircioi

Girl (r. Lukas Dhont)

Girl este debutul în lungmetraj al regizorului belgian Lukas Dhont și premiat anul trecut la Cannes cu Caméra d’Or. Inspirat dintr-o poveste reală, pelicula conturează portretul Larei, o adolescentă trans, care visează să devină balerină.

Un film-performance, în pași de dans, care deschide discuția despre identitatea de gen în contextul social și familial, și portretizează curajul adolescenților trans de a trai așa cum simt cu adevărat. Încă din primele cadre am descoperit o fragilitate si o inocență pe care Lara le poartă atât de firesc, iar felul în care lumea baletului și povestea ei se întrepătrund este fascinant. Poate datorită forței cu care baletul provoacă normele identității de gen, percepțiile asupra exemplului suprem de feminitate și masculinitate, sau datorită modului în care baletul se impune ca una dintre cele mai complexe forme de artă, în care corpul este elementul expus, solicitat și contorsionat până la extrem, asemenea luptei pe care Lara încearcă din răsputeri s-o câștige.

Girl m-a impresionat printr-o naturalețe dezarmantă și prin abilitatea regizorului de a spune o poveste nealterată, fără să se îndepărteze de mesajul esențial al filmului, de lupta interioară a Larei și de modul în care încercă să-și caute liniștea și acceptarea cu ea însăși și cu ceilalți. (Și, de fapt, m-am întrebat, nu asta încercăm să facem cu toții?) - Bogdan Driu 

Câteva conversații despre o fată foarte înaltă (r. Bogdan Th. Olteanu)

L-am văzut prima oară cu frică. Un film cu lesbiene făcut de un bărbat nu sună per se ca o idee prea bună, iar după scandalurile cu Kechiche post La Vie d'Adèle, male gaze-ul îmi părea cu atât mai greu de evitat și, cel mai probabil, de privit. Într-un film românesc, pe deasupra! 

Post film, opiniile au fost împărțite. Este un film despre comunitatea LGBTQIA, au zis multe persoane din comunitate. Câteva dintre ele au și ridicat probleme reale: de ce un regizor bărbat, de ce un cast hetero și nu unul mai reprezentativ? Poți citi în acest sens o cronică foarte interesantă semnată Codruța Pohrib, pentru revista Cutra. Ba nu, e un film despre o poveste de dragoste, pur și simplu, au spus alte voci, mai degrabă din afara comunității. Printre ele s-a pierdut și vocea mea intimă, de fată născută într-un oraș mic de provincie, care s-a recunoscut în stângăcia cu care se apropie unul dintre personaje de intimitate, relații și expunerea acelor relații într-un public, oricât de safe ar fi el. Care s-a simțit agresată de nevoia celuilalt personaj de a clarifica regulile, de a grăbi lucrurile, de a-și asuma o relație. Îmi imaginez că filmul m-ar fi atins și mai mult dacă aș fi avut, încercat sau dorit o relație cu o fată în România mea natală. M-aș fi emoționat mai tare, poate, sau m-aș fi înfuriat – ambele sunt reacții reale pe care le-am văzut post-proiecții.

Nu cred în artă obiectivă și nu cred într-un „ce a vrut să spună autorul” universal. Cred că frumusețea vine din dialogul pe care îl are arta, sub orice formă e ea, cu tine. Iar unul din meritele majore ale acestui film este că te invită la discuție. - Karin Budrugeac 

Les garçons sauvages (r. Bertrand Mandico)

Bertrand Mandico este prototipul regizorului arthouse prin excelență, un preferat al celor de la MUBI și Cahiers du cinéma și o achiziție curatorială de pionierat a celor de la BIEFF. Primul său lungmetraj, Les garçons sauvages, urmărește drama unui grup de cinci băieți din familii înstărite care se îmbată cu violență și testosteron, ceva ce pare să fie parte din cotidianul lor până la comiterea unei crime. Filmul începe cu Tanguy (Anaël Snoek), un „băiat-aproape-fată”, la care „blestemul” insulei, anume tranziția sexuală, nu s-a definitivat. În timpul unui viol, camera de filmat îi capteazăîn același timp sânul și penisul. Printr-un flashback al lui Tanguy începe povestea care i-a adus pe insulă, rezultatul unui sistem de reeducare propus de un marinar misterios, pedeapsa violului și crimei comise. Să arăți cu degetul tipul de queerness pe care îl propune Mandico este aproape imposibil, violența, normele încălcate, tensiunea sexuală și androginitatea actorilor (roluri de băieți jucate de actrițe) estompând posibilitatea etichetării. Influențele formale ale regizorului sunt ușor de depistat, de la avangarda franceză și germană a filmului mut și până la moderniști, chiar și o mare parte din situațiile narative sunt depistabile în opera lui Kubrick și Pasolini. Precum în discursul despre sexualitate, Mandico oferă o versatilitate stilistică amețitoare și la nivel cinematografic. - Călin Boto

Un couteau dans le coeur (r. Yann Gonzalez)

Strungăreața Vanessei Paradis, filmele giallo și muzica celor de la M83 se întâlnesc în Un couteau dans le coeur, pata de culoare (neon) a competiției oficiale de la Cannes 2018. Suntem în Franța, la sfârșitul anilor 70, iar Paradis interpretează o regizoare de filme porno gay care nu își cunoaște limitele când vine vorba de alcool, fosta iubită sau filmele pe care le face. Atunci când actorii săi încep să fie omorâți unul câte unul de un criminal mascat, asta nu o face să se oprească, ci dimpotrivă, îi stimulează creativitatea. Kinky și kitsch în egală măsură, filmul lui Yann Gonzalez (al cărui stil, exemplificat în 8 scurtmetraje și 2 lungmetraje, nu poate fi decât detestat sau adorat) e o utopie pufoasă populată exclusiv de persoane queer, în care pericolul planează, literalmente, sub forma unei păsări negre și oarbe care vine de fiecare dată când ucigașul își face apariția. Gonzalez nu atrage atenția neapărat, dar nu poți să ignori faptul că acțiunea are loc chiar înainte de apariția primelor cazuri de HIV, ce avea să devină o adevărată epidemie. Un couteau dans le coeur (titlul în engleză e, parcă, mai percutant: Knife+Heart) e o scrisoare de dragoste adresată unei comunități, cinemaului și unui tip de viață sinonimă cu libertatea, care poate fi curmată în orice moment de o tăietură bruscă de montaj. - Paul Petrache

***
Girl a intrat în cinemauri pe 15 februarie 2019.