7 scurtmetraje care să-ţi facă poftă de NexT

Killer (r. Matt Kazman)

Știi foarte bine că dacă te masturbezi, orbești. Dar dacă ai afla că de fiecare dată când faci asta cineva moare? Dusty este puberul tipic, cu alură angelică și nesigur, are un bully care îl terorizează - înalt, făcut, cu mustăcioară - și crede că dacă se dă cu deodorant solid pe piept îi va crește părul. Când prietenii lui vorbesc despre masturbare, află de la Joe că atunci când te atingi acolo cineva moare: - Bullshit, people do it every day. / - Well, people die every day. Schimbul ăsta de replici declanșează curiozitatea lui Dusty. Atunci când se masturbează prima dată, mama lui moare făcând aerobic. Coincidența nu își are locul, el înțelege clar că a fost vina lui. Pentru o confirmare, a doua oară când o face o pasăre se lovește de geamul camerei și moare. Iar atunci când Joe îl întreabă care e superputerea lui, decide că este momentul să-și folosească blestemul în scopul răzbunării. Iese în holul plin al școlii, își suflecă mânecile, își dă pantalonii jos, îl țintește cu o privire plină de furie și siguranță pe bully și începe să se masturbeze pentru a-l ucide cu superputerea lui. 

Scurtmetrajul lui Kazman se folosește de umor negru pentru a ne reaminti cum privim sexualitatea în preadolescență, cu miturile și iluziile pe care ni le facem, pentru că informațiile de la adulți ajung uneori cu greu la noi. Povestea se termină într-o notă optimistă: tatăl lui Dusty face primul pas spre apropierea dintre ei, îi oferă un deodorant bărbătesc și îi explică faptul că acesta nu face părul să crească, ci doar te face să miroși mai bine. - Sorina Neaga

Pude ver un Puma (r: Eduardo Williams)

În unul dintre anii în care Andrei Rus a fost selecționer pentru festivalul NexT, a insistat să îmi facă cunoștință cu Teddy Williams, regizor prezent în competiție cu scurtmetrajul El ruido de las estrellas me aturde. Mi-a plăcut filmul, Teddy era simpatic, așa că am mai săpat, până am dat de acest link. Un alt film scurt al lui Williams, care începe ca orice film de școală și te păcălește până la final să cazi într-un vis / delir pe care nu știu cum să-l numesc - taina cinemaului sună pretențios. Și când ai căzut, cade și personajul filmului, nu se știe unde. Nu vreau să descriu filmul, pentru că este o experiență în sine și pentru că e la un clic distanță. - Cătălin Cristuțiu

E un scurtmetraj de școală din Buenos Aires. Mă impresionează fantezia și libertatea cu care e făcut. Firul narativ e aproape inexistent și astfel putem să savurăm în voie atmosfera spațiilor și senzațiile construite prin coloana sonoră. E ca un vis, în sensul cel mai bun al cuvântului, fără simboluri pline de semnificații. Bucăți aleatorii care sporesc intensitatea cu care suntem atenți la ceea ce se petrece acum pe ecran, nu la ce a fost sau urmează să se întâmple. Îți este foarte greu să reconstitui în memorie suita de imagini și mici întâmplări. O călătorie bizară a unor adolescenți trash, printr-un oraș dărăpănat cu un final care îți taie răsuflarea. Se simte o bucurie și plăcere de a te juca cu efectele obținute din mișcări de aparat, din schimbarea bruscă a eclerajului, din urmărirea unor personaje fără un bagaj psihologic care să te deraieze de la stranietatea a ceea ce urmărești. - Tudor Jurgiu

Smáfuglar (r: Rúnar Rúnarsson)

Prin 2009 m-am înscris la un workshop de scenaristică powered by Iulia Rugină și Ana Agopian. Aveam 18 ani, mă decideam dacă să studiez film sau nu și eram toată goo-goo eyes la ce aveau ele de zis. În subsolul Cărturești, înconjurată de niște tipe care încercau să scape de tristeți post-breakup cu tango, cooking classes și acum și scenaristică, am văzut Smáfuglar (2 Birds). 15 minute, crește lent acest coming of age al unui puști islandez. E el, e gașca, e fâstâceală multă. Fără să te prinzi, deși există o tensiune care băltește, ca atunci când o ia razna presiunea atmosferică și nu știi dacă ești tu off sau e altceva, bam: vine climaxul. Și se întâmplă ceva așa de urât, la care nu plângi, dar e genul ăla de chestie în urma căreia urăști o perioadă lumea. Și puștiul protagonist, cu tot awkwardness-ul lui face cam cel mai bun lucru pe care ar putea să-l facă și vine relief-ul ca o cană mare cu ceai cald și miere după cea mai rea zi din univers.

Rúnar Rúnarsson s-a folosit de scurtmetrajul ăsta pe post de schelet pentru lung-metrajul Þrestir (Sparrows). Total întâmplător, l-am văzut toamna trecută într-un calup de filme de la TIFF, și de-abia atunci mi-am dat seama că știu ce se întâmplă și că e chiar o extensie pentru Smáfuglar. Pentru mine, în varianta lungă își pierde din punchiness. În variantă short, îți dă un uppercut mai bun ca viralul din ultima săptămână. - Miruna Potop

Smáfuglar e simplu şi onest: un adolescent de 12-13 ani iubeşte o fată cam de aceeaşi vârstă; şi pentru că o iubeşte, o minte şi aşa o salvează de o traumă care ar fi putut să o urmărească toată viaţa. Rúnar Rúnarsson face din cele 15 minute o demonstraţie de iubire trecută printr-un proces de maturizare rapidă, la fel de rapidă ca maturizarea personajului principal. Ce rămâne e, oricât de siropos ar suna, un nod în gât şi o senzaţie de neputinţă, dar şi de duioşie. În rest, vedem adolescenţi, ketamină, un party de apartament şi o străfulgerare de perversitate, care rămâne imprimată pe retina eroului şi a celor care văd filmul. După ce a făcut scurtmetrajul, care s-a bucurat de laude şi premii la festivaluri (nominalizat pentru Palme d’Or în 2008), Rúnarsson l-a extins într-un lungmetraj despre un coming of age la fel de răscolitor (Variety: „emotionally penetrating”). Pe scurt, e un scurt care merită văzut. - Alexandra Para

Cina (r: Lucian Bădărău, Fabian Buță)

Fiindcă în ultimul timp am văzut doar scurtmetraje de la festivalul Super, a fost logic ca și aici să scriu despre Cina, de Lucian Bădărău și Fabian Buță, unul dintre filmele care mi-au plăcut mult din competiția de scurtmetraje făcute de adolescenți de anul acesta. Ideea filmului e extrem de simplă - o cină la care iubita cunoaște părinții iubitului. Toate personajele sunt cartoane, toate făcute din fața regizorului printată și „îmbrăcată” cu diverse haine sau peruci- cartoane cărora li se mișcă doar gura, câteodată, și care în rest nu se mișcă. Fiindcă filmul e foarte static, alb-negru și pentru că replicile sunt menite să fie cele mai stereotipice cu putință, spuse pe un ton plat, ca și cum ar fi „în reluare”, cina asta banală devine una dintre cele mai înspăimântătoare cine cu părinții din istorie. Una dintre replicile aparent inofensive care deschid filmul - „mâncarea e foarte bună, ați putea să-mi dați și mie rețeta la friptură?” devine un fel de amenințare, iar tot filmul e între a fi extrem de amuzant și de-a dreptul creepy. Până la urmă, cred că Cina îmi place fiindcă se încadrează în ideea de scurtmetraj simplu, prin care, cu mijloace puține, transmiți o idee cu mult impact. În ideea că vezi un film de două-trei minute făcut în sufragerie dar apoi îți rămâne în cap două-trei ore. - Luca Istodor

Paris, je t'aime - segmentul 14ème arrondissement (r: Alexander Payne)

Paris, 2008. Prima călătorie singură în străinătate, cadou de majorat de la părinții care au vrut să-mi încununeze adolescența petrecută solitar în biblioteca Institutului Francez. De aceea, scurtmetrajul meu preferat este 14ème de Alexander Payne. În acest ultim tablou din Paris Je t'aime, Payne ne face cunoștință cu Carol, o funcționară la poșta din Denver, Colorado, care ne recită într-o franceză stricată peripețiile ei din Paris. Spune că nu a impresionat-o mâncarea, dar vedem un burger de room service pe jumătate mâncat. Încearcă să vorbească în franceză, dar accentul o tradează și i se răspunde în engleză. În Père-Lachaise o încurcă pe Simone de Beauvoir cu Simon Bolivar. Ne amuză faptul că noi știm ceva ce ea nu știe - că nu are parte de o experieță culturală autentică, ci urmează un traseu turistic tipic. Dar Carol ne sădește îndoiala - suntem inundați cu sfaturi despre unde să călătorim și cum să ne croim cea mai buna experiență, dar pentru ce? Poate că pentru a călători nu trebuie neapărat să bifăm cel mai bun croissant și cea mai obscură ruină, ci doar să formăm corelații între ce este în fața ochilor noștri și ce avem pe suflet.

Carol e trecută de prima tinerețe, dar are o candoare irezistibilă și o claritate emotională pe care o invidiez. Pune degetul pe rană, dar cu un aer atât de vitalist si pozitiv. Când contemplează mormântul lui Porfirio Díaz, își spune: „era interesant să fiu lângă cavoul unui om atât de important care nu mai poate să vorbească sau să meargă, ca mine”. Își pune întrebările fundamentale, de copil, pe care încercăm să le îngropăm în sofisticării. O vedem în lift cum își desfundă urechile în timp ce vorbește despre moarte, ca un pește care se sufocă pe uscat. Vorbește despre singurătate și moarte, dar cu veselie. Pentru mine este întruchiparea conceptului japonez de wabi-sabi - găsește bucuria în imperfecțiuni și acceptă ciclul natural al vieții.  - Noemi Gunea

The Armoire (r: Jamie Travis)

The Armoire sau cum să ambalezi un thriller psihologic într-o colorată stilistică wes andersoniană. Îmi amintesc că atunci când l-am văzut prima oară m-a atras foarte tare discrepanța dintre ce vezi și ce înțelegi: „woaaa, ce colorat și creepy e filmul ăsta”. Pe parcurs, scenografia fondantă și simetria cadrului se armonizează cu ritmul lent al montajului, muzica cu accente à la Hitchcock și ciudățenia din privirea personajului. Culoarea e cea care mă face să mă întreb care sunt coardele relației dintre cei doi băieți, prietenie, invidie, dominare,umilință, onoare, de ce ajung să împingă acțiunile până la limita vieții, pentru a-și respecta statutul. Este o crimă infantilă petrecută într-o casă de păpuși. Totodată, regizorul se joacă cu metoda de a povesti într-un montaj non-linear, cu un punct culminant povestit ingenios in reverse, având justificarea unei ședințe de hipnoză. Filmul ăsta e precum bomboanele cu culori pocnite, pe care le vezi în vitrinele cofetăriilor - da, poate că arată bine, dar nu ai vrea să le mănânci. Da, arată bine, dar e ceva ciudat cu el. - Alexandru Matios

Ritual in Transfigured Time (r: Maya Deren)

Era o după-amiază sufocantă de vară, iar eu mă jucam fotbal cu băieții în parcarea din spatele blocului. Schema era simplă - unul stătea de șase, să anunțe când vecina de la 4 se satură de țipat și se pregătește să arunce cu apă murdară pe noi, stabileam echipele, improvizam terenul și începea meciul. De obicei ținea cam 2-3 ore, până când ne strigau părinții la masă. Azi, însă, jocul s-a sfârșit astfel. În câteva secunde, vecinii care ne priveau de la geamuri au dispărut, iar aerul a devenit vâscos. Am început să alergăm, fiecare către scara lui, însă fuga era, de fapt, un soi de dans în imponderabilitate. Pantalonii mei scurți cu steagul Americii formau, cu fiecare pas pe care-l făceam, dâre albastre și roșii. Ajunsă la ușa apartamentului, am încercat să apăs pe clanță, dar ușa a fost deschisă din interior. Familia mă aștepta, însă familia era altfel. Tata avea picioarele amputate de la genunchi în jos, iar bunica mea privea în gol, ținând în brațe un copil nou-născut. Copilul era mama.

Am îngropat visul ăsta chiar după ce l-am avut, adică pe la 12 ani. Revenea rar, de obicei după cutremure sau când zicea tata că îl dor picioarele. La 18 ani am regăsit starea din vis, pe care mi-e greu s-o pun într-un cuvinte, într-un film: Ritual in Transfigured Time de Maya Deren. - Ana-Maria Vîjdea

***
Creat în amintirea regizorului Cristian Nemescu și a sound designerului Andrei „Otto” Toncu, NexT International Film Festival (22-26 iunie) împlinește 11 ani de când ne aduce cele mai interesante scurtmetraje ale momentului. Programul aici.

Chestionar cinema