Ștefan Iordache – Amănunt biografic
Eram în clasă dar nu pot să îmi amintesc la ce oră mă aflam. Oricum, la mate-info toate orele se desfășoară la fel: cifre pe tablă și un veșnic răspuns care circulă prin clasă: „La politehnică”. Jur că acolo aș fi mers și eu, doar că am certitudinea că nu mă primesc. Colega mea, Diana, nu merge pentru că e prea căpoasă. Cică dă la arhitectură. Pe atunci citea mult și mergea la un curs de scriere creativă. Nu cred că s-a gândit vreo secundă că nu e bun textul care mai târziu a devenit scenariul nostru de film, dar mi l-a trântit pe bancă și m-a întrebat ce cred. Pe scurt, nu îi place Cărtărescu (da, ați auzit bine!). Totuși crede că nimeni nu se va ridica peste el din motive ilustrate în textul ei. Am simțit nevoia de a-l face „film” și așa a devenit ceva de 40 de minute care a golit jumătate de sală la Super.
A fost un experiment interesant și lung prin care am învățat multe lucruri, atât despre filme cât și despre mine. Am vrut să imit cinematografia lui Emmanuel Lubezki fără să știu dacă o pot face sau nu. Am folosit trepiedul pe post de „stedicam” și am făcut cadre secvență, cel mai extrem fiind cel în care am coborât și urcat șapte etaje. De mai multe ori. Și la montaj, unde am realizat câte greșeli am făcut și cum filmul depășește limita de 40 de minute impusă. Într-o scenă, microfonul era atât de evident încât a trebuit să modificăm scenariul pentru a-l integra în film.
Am făcut noapte albă și am trimis filmul cu jumătate de oră înainte de deadline. Am fost atât de nemulțumit, încât în seara aia m-am îmbătat pentru prima dată. Totuși, Teonei Galgoțiu i-a plăcut și asta e tot ce contează. A trebuit să intrăm încălțați în casele oamenilor, să îmi vând sufletul pentru transport întrucât eu stau în fucking Mioveni, și să aduc toți actorii la mine acasă în (prea) multe zile. Și să plâng singur la editare pentru a realiza într-un final că toți suntem doar niște simpli oameni. Dar am ajuns la Super, iar asta este cea mai tare chestie care i se poate întâmpla unui licean care vrea să dea la film.
Alin Mușetescu – Choices
Am participat la toate edițiile Super și pot spune că cel mai plăcut sentiment este să îți vezi filmul pe marele ecran alături de alte zeci, sute de oameni. Este fun să fii alături de prietenii tăi, să formați o echipă a cărei unică armă este pasiunea pentru a face film; pentru a realiza ceva din nimic, o multitudine de pixeli cu sens, ce au de transmis un mesaj publicului.
Ultimul film cu care am participat la Super a fost Decision, redenumit Choices. Tematica este una de care ne lovim cu toții mai devreme sau mai târziu: alegerea unui drum în viață. Mi s-a părut foarte interesant că poți avea o poveste relativ lungă în doar două minute.
Cele mai amuzante faze de la filmări le-am trăit la Cum să dai ca să julești, cu care am participat în 2015 – de la nebuni care te văd cu camera pe trepied și te întreabă dacă ești de la TVR, până la replici porcite care ajung să fie mai bune decât cele din scenariu. Cel mai mișto lucru a fost că cele două proiecții, cu sălile pline de oameni minunați, ne-au umplut de energie. Chiar și râsetul unei persoane care a considerat o glumă ca fiind amuzantă m-a făcut să mă simt împlinit. Am știut că filmul la care am construit împreună ca la un puzzle a dat roade.
Matei Zgimboi – Pateul luminii, câștigătorul Premiului Publicului
Totul a început de la ideea că nimeni nu s-ar aștepta la un film despre pateu. La început oamenii au fost sceptici și așa au rămas până la final, când au văzut rezultatul. Cred că tocmai surprinderea i-a făcut să le placă atât de mult. Când am început nu aveam nimic, nici cameră, nici microfoane, nici echipament; aveam doar o idee și un telefon. Ne-am apucat să filmăm cu o săptămână înainte de termenul limită, deci totul a fost cam din scurt, având în vedere că aveam și liceu. Chestia amuzantă e că n-am avut niciodată un scenariu, pur și simplu ne vedeam toți în locul în care trebuia să filmăm și improvizam. Mai lipeam telefonul pe trepied cu bandă adezivă, mai băgam replici aiurea de la noi, totul era o improvizație și sunt mândru de asta.
În perioada aia cred că toate profele mele știau că fac un scurtmetraj și mă lăsau să chiulesc. Într-o zi aveam test la fizică prima oră, dar noi ne-am văzut să filmăm ultima scenă, bătălia dintre apărătorii pateului și membrii Illuminati, de care sunt cel mai mândru. Normal că n-am mai ajuns la test. De atunci, profa mă tot trece pentru creativitate și pentru că are încredere că o să fac ceva în domeniul ăsta. Cred că jumătate dintre profesoarele mele mă trec din motivele astea sau poate sunt eu foarte simpatic.
Aplauzele m-au marcat, râsetele, atmosfera din ziua premierei, oamenii care mi-au mulțumit că le-am făcut seara mai bună și că i-am făcut să râdă.
Călin Boto – Our Own Private Soho, câștigătorul Premiului Juriului
Cred că este singurul festival de film din România pentru care adolescenții fac expres un film. Super îndeamnă într-un mod atât de convingător tinerii să își înscrie filmul încât, dacă nu au unul, fac. Pentru noi, o gașcă de adolescenți din Brașov, afișul mișto și ideea de tineri cineaști au fost mai mult decât suficiente pentru a ne face să începem ce avea să fie Our Own Private Soho sau, cum îl alintăm, OOPS.
Ideea am propus-o și dezvoltat-o eu, mâna mea dreaptă fiind Andreea Cornilă, androgina filmului. Colaj Café a fost Cabaret Voltaire-ul nostru. Filmările au durat o eternitate, mai ales pentru că unul dintre actori este student în Cluj și trebuia să filmăm doar în weekend. Am finalizat tot cu câteva ore înainte de deadline. Dar pe lângă orele petrecute pentru infinitele duble și montajul care trebuia mereu modificat, ne-am distrat super super tare. Nu numai că ne-am împrietenit cu o vânzătoare dintr-un second hand (care cu fiecare ocazie îmi spune că trebuie să se dea și ea o tură pe bicicletă pentru că ne-a lăsat să filmăm în magazin), dar am primit și oferte de job la McDonald’s-ul de pe Republicii când am făcut o scenă acolo, „În caz că nu iese cu filmul”. La final, după două luni de plimbat handycam-ul după noi, echipa a vrut să numim scurtmetrajul O mie de țigări fumate, atac prietenesc la adresa mea, care obișnuiam să iau pauză de țigară foarte des.
Mara Cohn & Maria Staicu – NTUR
Ne holbam unele la altele și ne întrebam de unde să începem. Andreea a visat, a doua zi ne-a povestit. Ne-am dat seama că poate fi de fapt povestea tuturor. Am vrut să iasă ceva ușor de interpretat și sperăm că ne-a ieșit; până la urmă fiecare dintre noi vede altceva. În orice caz, este povestea de dragoste a unui băiat obsedat de absența persoanei iubite, urmărit de fantezii și speranțe. Agata este o adevarată dansatoare. Se prelingea pe perete fără muzică pe fundal. Melodia am ales-o la montaj.
Pe moment nu știam cât de amuzantă a fost întâmplarea, dar acum e. Am vorbit cu Maria să ne vedem la 10. Aveam trei ore pentru certuri apoi încă vreo patru ca să facem ceva ca lumea. Se face 10. Maria nicăieri. Se face 11. Mă apuc fără ea. La 4:30 ajunge Maria la fix, cât să își dea ok-ul și să trimitem filmul.
Titlul a fost o inspirație de moment. Chiuleam de la o oră și jucam fazan în curte. Andreea i-a zis Franiei „restaurant". Frania s-a enervat și a zis NTUR – ferm convinsă că exista. Apoi a căutat și găsit definiția interjecției „ntur”, cuvânt care imită trilurile turturicii. Cam așa ne-am găsit noi titlul.
Luca, personajul principal, era prea calm și ne-am chinuit ceva să-l transformăm în Rocky. Nu prea aveam mâncare unde am filmat. Timp de 5 zile am mâncat omletă cu ceapă înnebunitoare și noodles. Poate alimentația l-a făcut pe Luca să dea cu paharul de pereți.
Andreea Geamăn – Mamă, plec la Harvard, câștigător al Mențiunii Juriului
Super a fost primul moment în care am reușit să evadez din limitele stupide de „nu știu - nu fac” și să mă joc cu instinctul și cu ce îmi imaginam eu că alcătuiesc un film. Din momentul în care am stabilit că vom face un scurtmetraj pentru competiție, întreg procesul de creație a curs fără prea multe intervenții. După ce am participat la masterclass-ul organizat tot de Super, am încercat pe tot parcusul celor trei luni să mă joc cu idei, instincte, viziuni într-un mod care m-a dus mai aproape de a înțelege ce vreau și cum să spun asta prin film. Am aflat cât de satisfăcător e să te joci cu tine și mintea ta fără să umbrești asta cu prea multe reguli și să ai locul perfect de joacă: sala de cinema.
Alexandra Drăgulinescu – Mamă, plec la Harvard
Alegerea distribuției a fost ușoară până a trebuit să găsim o mamă. Mama mea nu a fost opțiunea inițială; nici prin cap nu îmi trecea că va juca și o vor vedea astfel toți prietenii mei. Povestindu-i dificultățile cu mama lui Matei, s-a oferit subit să fie ea mama. La filmări a fost amuzant. Mi-a oferit satisfacție să o văd pe mama cum ridică tonul la Matei, nu la mine. Scena din bucătărie a fost poate cea mai amuzantă. Matei nu reușea să rețină replicile, așa că le agățasem prin toată bucătăria, pe servețele și ziare. Matei se enerva când spunea „tantii Tița" în loc de „Tanții", iar mama avea crize de râs, greu înăbușite.
În tren a fost o adevărată aventură. În gară ne aștepta domnul Ilie Gheorghe, care se uita la noi crezând că suntem de la televiziune. Cu 10 lei a jucat el rolul. Cu banii ăștia să tot ai actori.
Karina Bălan – Mamă, plec la Harvard
Super ne-a ajutat extrem de mult – am avut proiecții și avem în continuare, din Vatra Dornei până în Constanța. Am fost la toate, cred cu tărie că cel mai important pentru un filmmaker este să mențină un dialog continuu cu audiența lui. La Super am câștigat Mențiunea Juriului, adică ne-am petrecut luna august în turneu cu Red Bull și Subcarpați, prin Subcarpați, unde am cunoscut o mulțime de oameni fantastici; pentru mine, a fost un fel de poveste de coming of age în cadrul uneia mai largi. Amintiri frumoase am cât pentru o viață.
Super primește înscrierile voastre până pe 1 martie.
9 regizori de la Super 2016 spun cum şi-au făcut filmele
În timp ce Super, festivalul de filme făcute de adolescenți, este la dospit, o parte din participanții de la ediția trecută ne-au povestit cum a fost să facă un film și ce s-a întâmplat după.
Mamă, plec la Harvard - making of