A fost odată ca niciodată: The Stooges

Cu o discografie oficială, între 1969 şi 1973, însumând mai puţin de două ore, The Stooges par să fi comprimat în sunetul şi performance-ul lor furia oarbă şi angoasa unui middle of nowhere, America, mai ales într-o epocă când majoritatea vorbeau despre iubire liberă şi pace. Respingând lirismul unui Bob Dylan şi idealismul flower power, au creat un sunet crud, abraziv şi violent, prilej de refulare pentru copiii cărora nu le plăcea natura ci beciurile slinoase şi dansurile imprevizibile ale unui individ dispus la orice pentru a-şi instiga fanii la un moment de rebeliune împotriva unei societăţi în care nu-şi găseau locul.

Dar cum nimeni nu e profet în ţara lui, vânzările au fost slabe, criticii nu s-au extaziat şi existenţa lor ca formaţie părea să fi fost doar o furtună într-un pahar cu apă. Iggy a început o carieră solo, ceilalţi au mai încercat şi în alte formaţii sau şi-au găsit alte zone de interes, dar muzica lor a fost ca un bolovan zvârlit în apă care face valuri mult după ce a fost aruncat. În 1976, The Sex Pistols înregistrează un cover după No fun şi astfel aduce în faţa unei noi generaţii muzică celor de la The Stooges. Nu cred că e formaţie serioasă care să fi înregistrat ceva după anii '70 și care să nu aibă cel puţin undeva într-un colţ al sound-ului lor o mică fărâmă din The Stooges.

Filmul lui Jarmusch are meritul că nu încearcă să-ţi livreze nişte eroi și e interesat mai degrabă de persoanele de dincolo de scenă decât de cele de pe scenă. Într-un sens e un documentar clasic, colaj de interviuri cu cei care au fost acolo, materiale video de arhivă şi inserturi de animaţie sau secvenţe de filme menite să puncteze mici detalii. În centru îl plasează pe capul răutăţilor, Iggy, relaxat şi lipsit de emfază, povestind cu afecţiune şi umor aventurile unor troublemakeri puşi pe fapte mari, oferind în acelaşi timp fanilor înveteraţi momente de revelaţie despre detalii minore în istoria formaţiei, cum ar fi originea zgardei şi pantalonilor scurţi, folosirea unei prese industriale ca inspiraţie pentru sunetul trupei sau Iggy cântând la un aspirator la primul concert al formaţiei.

Interviurile aduc mai degrabă cu amintirile unor fraţi înstrăinaţi şi nu pare să fie în declaraţiile lor o nostalgie a zilelor de glorie, ci mai degrabă a unui moment în timp când împărţeau spaţiul locativ, mâncarea şi puţinii bani pe care îi aveau, în ideea de a mai prinde încă o zi în care să experimenteze şi eventual să urce pe scenă împreună. Pare mai degrabă un film de familie decât unul despre o formaţie punk rock, o familie într-o vacanţă permanentă, între Los Angeles, New York, Londra, întâlnind oameni cool şi exersându-şi nebunia. Sentimentul de familialitate al filmului devine cu atât mai emoţionant cu cât filmul e dedicat celor patru membri ai formaţiei care muriseră până la finalizarea documentarului.

La finalul proiecţiei au fost probabil cele mai sincere aplauze din cadru festivalului şi cred că majoritatea au plecat acasă fredonând versurile piesei preferate, şi asta şi pentru că Iggy şi The Stooges sunt mega cool.

P.S.: Ţin pe această cale să-mi anunţ vecinii de bloc că într-una din zilele astea, când o să fie prea frig pentru a fuma în faţa barului, o să organizez o petrecere The Stooges. Dacă vreţi să veniţi, să aduceţi băutură.

***
Gimme Danger a fost proiectat în închiderea Les Films de Cannes a Bucarest 2016.