Aferim: 5 secvenţe şi doi măgari

Oul (...) Puiu’ de găină, bre!

„Ce este aceea dintr-un însuflețit iese un neînsuflețit și dintr-un neînsuflețit un însuflețit?” Pînă când apuci tu să dai de cap ghicitorii zapciului Costandin, un călugăr umflă din umeri, iar altul se repede să răspundă: „Judecata cea de pe urmă”. Și râzi odată cu Ioniță, băiatul zapciului, care explică bolovănos: „Oul (…). Puiu’ de găină, bre!”. Camera se mută lin în dreapta, călătorii încalecă și dau să plece. Din off, o voce se adresează numai ea știe cui: „Hai, netotule, ce crezi, că Dumnezeu nu te vede cum stai”?

Și uite-așa te face Jude într-o scenă care durează puțin peste un minut. Pentru că e suficient să clipești ceva mai des ori să te-așezi mai bine în scaun ca să ratezi desfășurarea mută din planul secund: cineva împinge o roabă, un al treilea călugăr se odihnește pe-o scară sprijinită de mănăstire, un bărbat își face de lucru pe-o schelă. Puțin mai în față, câteva juguri noduroase stau înfipte în pămînt: într-unul dintre ele, priponit precum o vită de povară, cu soarele dogorindu-i în ceafă, un rob se canonește.

Știrea pe scurt, deci: în Țările Române, Biserica Ortodoxă a fost unul dintre cei mai mari proprietari de sclavi (tare mă tem că prea curînd n-o să afle despre asta cele peste două milioane de elevi care vor continua să studieze „religia” la școală). (Și) din acest motiv, Aferim! e al naibii de important. Filmul nu numai că cere, dar chiar impune vizionări repetate. Pe întreg parcursul scenei de care zic, lui Ioniță nu pare să-i scape privirea înspre omul care se chinuie taman lângă Casa Domnului. Dar fapt e că generația lui, a pașoptiștilor, e cea care a eliberat ultima categorie de romi din Țara Românească. Niște hipsteri și pașoptiștii ăștia! (Filip Standavid)

Controversa de la Valladolid

Zapciul Constandin și fie-său pleacă de la mănăstire mai departe, după Carfin. În mijlocul pustietății alb-negru dau peste un popă care-așteaptă. Pe nimeni în mod special, adică pe pronia divină, care să-i repare căruța. Lui îi e nițel lene. Constandin și Ioniță îl pun din nou pe cale - normal că-i cea bună, că doar s-a ocupat deja dumnezeu. Și-atunci se-ntreabă zapciul cu glas tare, „sunt și ciorile oameni, părinte?” Urmează, din gura lui Alexandru Bindea (popa), cel mai elocvent discurs despre alteritate, via creștinism, pe care l-a dat filmul românesc. Că-n film se vorbește încontinuu; că popii, sutanele și celelalte prea-sfinte fețe din Aferim! nu-s uși de biserică; că țiganii sunt sclavi și parcă sclavii nu-s tocmai oameni - asta știați și voi deja, nu?

În schimb, nu știați că în spatele meu la film a stat Vintilă Mihăilescu. Și-așa mi-am amintit că în Antropologie: Cinci introduceri, Mihăilescu povestește despre controversa de la Valladolid (sec. XVI). Cică când să colonizeze albii America, au început Bartolomé de las Casas și Juan de Sepúlveda să se certe. Ba că indienii sunt oameni (Las Casas), ba că nu-s (Sepúlveda). Istoria nu știe să zică cine-a câștigat - în afară de creștinism, desigur. Că dacă sclavul poa’ să fie făcut să creadă în unul dumnezeul „nostru”, apăi sigur c-are și el suflet. Așa și popa cu țiganii: păi nu-s și ei, unii, creștini de-ai noștri? E, jidovii, în schimb - ăia-s alte animale. Da’, na, fiecare popor o are pe-a lui. Țiganii iau prea multă bătaie, cerchezii au prea multe mustăți, nemții fac prea multe războaie, rumânii sunt, evident, prea buni, ș.a.m.d..

Secvența e cu eliberare prelungită. Când, spre final, Constandin îl parafrazează pe Cehov (Unchiul Vania), și se-ntreabă cum o să-și amintească lumea de cei vechi peste niște sute de ani, să vă gândiți un pic la ce zice popa. Toate preconcepțiile, etichetele, frica de alteritate din rant-ul lui - așa-i că le-ați citit pe Facebook prin vreun status, gen, alaltăieri? (Ioana Pelehatăi)

Lecția de omenie

O secvenţă dintr-un film poate fi memorabilă dintr-o mulţime de motive, inclusiv faptul că îţi dă de înţeles în sfârşit la ce fel de film te uiţi. Pentru mine, în Aferim!, asta e secvenţa în care Constandin cu fiul său, care au plecat să-l caute pe fugarul Carfin, ajung în curtea unor săteni (Victor Rebengiuc şi Luminiţa Gheorghiu la mult timp după Moromeţii) şi aşteaptă să li se predea „marfa”. Primele minute din Aferim! sunt un road movie de epocă, interesant în principal pentru expoziţiune şi felul comic-sec în care ţi se dă (nu e manualul tipic de istorie, hai să spunem așa). Dar momentul din curtea sătenilor, primul care arată cât de complexă social și împărțită e Țara Românească circa 1835, e o confruntare între o autoritate care știe legea și doi oameni simpli care fac, din omenie, ce cred ei că e de făcut. Sunt atât de dezinvolți când repetă că nu ascund pe nimeni încât aproape că îi credem. (Dar povestea continuă...) (Irina Trocan)

Singurul copil de aici

Praf. Un bâlci de țară. Hăhăieli la teatrul de păpuși. Aaaa-uri extaziate ale oamenilor pe care roata din lemn îi ridică în aer și-i învârte pe spate ca o moară de vânt. Lumea e amestecată, țărani, boieri, femei mai cochete, sclavi. Prin forfotă răzbat glasurile celor care se scot singuri la vânzare. În față stă bărbatul cel mai vajnic, „ieftin, muncitor, bun la toate”. În spatele lui e pitită familia, legea spune c-ar trebui să fie cumpărați toți ca sclavi la același stăpân, care n-are voie să-i despartă. Lumea trece, praful se tot ridică. Din spate, omoplații puștiului sunt brăzdați de cicatrici oblice. Vocea lui de copil, puțin răgușită, sfredelește auzul. (Karin Budrugeac)

Când l-au săltat pe Carfin din podul meșteșugarului, zapciul și Ioniță, fiul său, l-au mai cules și pe Țintiric, un pui de rob, un fugar mic, slab, murdar, îmbrăcat doar cu o pereche de pantaloni. E vorbăreț și pare isteț pentru vârsta lui; s-a prins repede că zapciul vrea să-l vândă, așa că se tot tânguie și se roagă de Costandin să nu-l dea altcuiva, că e harnic și priceput într-ale gospodăritului. Doar că pe zapciu nu-l interesează, are muiere acasă, nu-i trebuie lui slugă. Așadar, e chitit să scape de copil. D-aia s-au și oprit acum în iarmaroc, de fapt. E hărmălaie multă, oameni, vite, măgari, păsări, totul se cântărește, se măsoară, se apreciază și se vinde. Depinde cine strigă mai tare și e mai convingător. Și pentru că e concurență neloială, Ioniță ușuie un alt grup de sclavi, care le-ar putea fura clienții. Țintiric știe ce are de făcut și se străduiește, strigă răgușit către cinstiții boieri că să-l cumpere, că el e rob harnic și cuminte. La un moment dat, apare un cumpărător interesat. Vorbește cu Costandin, se înțeleg la bani și bat palma. Boierul îl ia pe Țintiric de-o aripă și pleacă. Zapciul tocmai l-a dat pe copil, doar că el înțelege că a vândut un sclav oarecare, nu un copil. Pentru Costandin singurul copil de aici e Ioniță, e al lui și tocmai se dă încântat în tiribomba de lemn. (Ioana Moraru)

Finalul (fără spoilere)

Dintre toate secvențele „memorabile” din Aferim!, mă voi opri la cea de final, când în toată învălmășeala, Ioniță e martorul umilirii publice și definitive a tatălui, într-un posibil clin d’oeil la Hoții de biciclete. E unul dintre multele lucruri care se întâmplă în cadru, dar contribuie la revelarea tuturor flecărelilor de duh de până atunci drept ceea ce sunt: ascunzători perfecte pentru neputințe și oprimare, într-un limbo al resemnării. Pentru că, nu-i așa, „Toate trece, chiar și ploaia cea mai rece”. (Paul Petrache)

Măgarul *2

E dificil să fac analiza pe care o merită Aferim! Nu sunt competent să scriu despre istorie, rasism și prejudecăți, motiv pentru care admir provocarea lui Radu Jude în chestionarea judecăților noastre morale. Sunt două mici momente ce m-au dus cu gândul la Au Hasard Balthazar. Aici, la fel ca în filmul lui Bresson, un măgar e martor mut în fața unei nedreptăți sociale. Sau altfel spus, un univers mic și neputincios în fața unei lumi greu de înțeles. (Cristi Luca)

***
Aferim! intră în săli vineri, 13 martie. O cronică a filmului.