Aferim! sau Bravo!

Știi filmul ăla The Searchers al lui John Ford? Ei bine, Aferim! e mai tare, pentru că e cu români și despre români, și explorează relația trecut-prezent, aducând pe ecranul de cinema o lume pe care nu am mai văzut-o până acum. Acțiunea se petrece în anul 1835 în Țara Românească și îi urmărește în cadre lungi și pitorești pe zapciul Constandin (Teodor Corban) și pe fiul său Ioniță (Mihai Comănoiu) în căutarea unui sclav fugar, țiganul Carfin (Toma Cuzin),care l-ar fi dezonorat pe boierul său (Alexandru Dabija), seducându-i soția (Mihaela Sîrbu).

Aferim! abordează un subiect care nu e îndeajuns de prezent nici în cărțile de istorie din școală și nici în discursul contemporan. Deși s-a făcut cercetare extensivă pentru acuratețea istorică a filmului, autorii nu au pretenția expunerii unui așa-zis adevăr istoric. Filmul inițiază un dialog și totodată trasează paralele către prezent făcând trimiteri subtile la mecanismele nocive care încă stau la baza societății moderne. E mai mult decât un film despre sclavia romilor, intoleranță și inegalitate, e o radiografie a logicii unei societăți rudimentare care din păcate nu s-a voalat în totalitate nici până în ziua de azi.

Filmul are structura unui road movie cu un singur fir narativ în care protagoniștii întâlnesc mai multe personaje episodice. Perioada, natura, caii, pistoalele și intriga sunt motive întâlnite în general în westernuri. Dar cam aici se opresc asemănările, pentru că Aferim! nu are nici dueluri, nici cowboys, ci tratează predarea unei moșteniri culturale și transmiterea valorilor fundamentale de la o generație la alta. Centrală este relația tată-fiu dintre Constandin și Ioniță și încercarea bătrânului de a-i transmite fiului învățături de viață, despre ce inseamnă să fii bărbat și care sunt secretele meseriei de zapciu. Însă suntem invitați subliminal să extrapolăm această diferență între generații și să juxtapunem valorile noastre de acum cu cele de atunci.

Limbajul este un element-cheie al filmului. Asemănător cu talkies-urile din anii ’30, în Aferim! se vorbește aproape în continuu. Autoironici, scenariștii (Radu Jude și Florin Lăzărescu) chiar inserează o replică în care un personaj off-screen le articulează o înjurătură neaoșă protagoniștilor și-i „invită” să mai tacă dracu’ odată. Exprimarea dură este abrazivă pentru contemporanii pudici, dar contribuie în a ne aminti că suntem într-o lume în care violența verbală este strâns legată de gen și statut social. Licențios și rudimentar, îmbibat cu proverbe și snoave, cu cântece și ghicitori și asortat cu un rant rasist al unui popă (Alexandru Bindea), limbajul din Aferim! este mai amuzant decat cea mai bună comedie britanică.

Chiar dacă străinii pierd puțin din savoarea autohtonă și nuanțele subtile care gâdilă doar auzul românilor, cu sigurantă vor fi captivati de imaginea alb-negru, capturată pe 35 de mm de Marius Panduru. Echipa filmului a creat o mizanscenă de un minimalism estetic desăvârșit, dar deosebit de densă. De la costume (Dana Paparuz), la scenografie (Augustina Stanciu) și locații (Ana Boariu), totul conlucrează armonios la o recreare credibilă a vieții de la 1835. Printre altele veți putea vedea cum arăta un carusel și ce intrigă aveau spectacolele de păpuși, cât și cum era să petreci o seară la cârciumă la vremea aia.

O alegere interesantă este lipsa de closeup-uri in film. Camera păstrează o distanță precaută față de personaje, iar întreg filmul e o experiență paradoxală care invită simultan la apropriere și la distanțare. Imaginea invită la imersiune, dar în același timp pelicula alb-negru reamintește publicului modern că asistă la un artificiu artistic; limbajul autentic ne transpune în secolul al 19-lea, dar e atât de dur încât șochează și ne retrimite în prezent; iar umorul destinde constant ceea ce contrastează cu intensitatea ultimului act.

Aferim! ne atrage într-o lume suficient de distanțată temporal încât să ne dea iluzia de siguranță, iar apoi ne pune față în față cu sensibilitățile noastre pentru a ne determina să ne re-evaluăm valorile. Personajul zapciului capturează zeitgeist-ul de atunci si demonstrează cum, deși reprezintă legea, e ok să o aplice după bunul plac, iar simțul ferm al poziției sale în ierarhia socială îl face să înghită în sec în fața superiorilor și să pedepsească fără remușcări impertinențele celor de rang inferior. Punând totul în perspectivă realizăm că multe nu s-au schimbat in aproape 200 de ani, doar s-au ameliorat: stratificarea socială încă există, discriminarea de gen și rasismul sunt din nefericire încă prezente în mentalul colectiv, iar victimizarea si resemnarea tacită sunt încă adânc întipărite in ADN-ul multor români.

Într-o ultimă notă de ironie, Jude ne aliniază la final cu perspectiva impresionabilă a tânărului Ioniță. Constandin încearcă să-l îmbărbăteze: viața e dură și „noi nu trăim cum vrem, trăim și noi cum putem”. Această remarcă conclusivă îi plasează clar ca victime ale circumstanțelor, niște oameni buni care încearcă să-și mențină integritatea și umanitatea într-o lume nedreaptă și crudă. Dar întrebarea pe care o pune filmul este: poate asta fi o scuză, și dacă da, pentru cât timp?

***
Ionuț e absolvent de film și de data asta a fost doar spectator la Berlinale, unde Radu Jude a primit Ursul de argint pentru cea mai bună regie. Aferim! rulează în cinematografe din 13 martie.