Aliyah DaDa. Colajul: Letiţia Ştefănescu

În ebraică, Aliyah înseamnă întoarcerea din exod în Țara Sfântă. Aliyah DaDa e un documentar de aproape două ore, despre migrația evreilor din România și despre intersecționalitatea complexă a istoriilor celor două popoare. Începe pe la 1890, la Moinești, județul Bacău, cu nașterea a doi apatrizi, locuitori ai unei țări care interzicea evreilor dreptul la cetățenie. Cei doi, Marcel Iancu, plus necunoscutul Samuel Rosenstock - devenit ilustrul Tristan Tzara, au creat dadaismul. Filmul te poartă prin două războaie mondiale, cu un Holocaust, prea multe pogroame, trenuri ale morții și deportări în lagărele pentru „jidani și țigani” ale lui Antonescu din Transnistria.

„Sunt lucruri pe care nu poți să le uiți, dar nu am vrut să vorbesc despre ele nici fetelor, nici nepoților”, spune Mimi Artzi, soția unuia dintre eroii evrei care au salvat copii din lagăre. Apoi ajungi în comunism, unde asiști la un exod plătit, în care pe capul fiecărui evreu stă pus un preț, negociat de Ceaușescu în utilaje, fabrici și valută. Și se termină cu vorbele astea: „Peste timp nu o să mai știe nimeni ce a fost românesc în Israel, cum nimeni nu va mai ști ce a fost evreiesc în România. Dragostea și ura dintre români și evrei s-a amestecat atât de bine încât nu se mai poate separa”.

Filmul improbabil

Voice over-ul pentru Aliyah DaDa a fost scris și rescris „de miliarde de ori”. Au fost montate și răsmontate sute de imagini. Primul strat a fost un timeline de vreo 4 ore, cu bucăți de material înșirate cât de cât cronologic. Letiția Ștefănescu, monteur, și Oana Giurgiu, regizor, au început prin a pune cartonașe între fragmentele de material. Oana s-a apucat de scris textul, l-a tras cu telefonul și i l-a trimis pe parcurs Letiției. Materialul s-a rafinat greu, în timp. Letiția îmi zice că-i o fire structurată, logică, matematică. I-a fost greu să nu-și urmeze metoda obișnuită de lucru. „De obicei, pui cărămidă peste cărămidă peste cărămidă. Apoi mai scoți o cărămidă, pui una mai frumoasă, mai dărâmi o bucată din zid, pui altceva în loc, dar cumva construiești pe verticală. Dar în filmul ăsta nu”. Filmul ăsta îți dă mult de digerat. Unii zic că-i un film greu. Dar e un film necesar. După primele proiecții cu public ale filmului, la Astra Film Festival 2014, antropologul Vintilă Mihăilescu i-a spus regizorului Oana Giurgiu că Aliyah DaDa ar trebui să fie material obligatoriu de studiu la facultățile de istorie.

Istoria filmului nu știe nimeni s-o marcheze exact. Oana Giurgiu a lucrat la filmul ăsta cam cinci ani. Știa demult că vrea să spună povestea migrației evreiești, dar îi mai trebuia să afle în ce mod. I s-a „luminat mintea”, cum zice Letiția, după workshop-ul Archidoc 2010, despre documentare care folosesc imagini de arhivă. Atunci, în povestea despre aliyah a apărut elementul de ritm dada. Trecerile între capitole și povești sunt punctate de gros plan-uri cu mâini care decupează și lipesc fotografii de epocă și instalații dadaiste. Procedeul nu-i cine știe ce găselniță, zice monteurul, dar crede că dac-am fi văzut doar clasicele talking heads și poze cu un ușor zoom/fade out între, Aliyah DaDa n-ar fi avut nicio șansă să fie văzut până la capăt.

De altfel, a părut dintotdeauna un proiect improbabil. Letiția s-a alăturat echipei în vara lui 2013, dar n-a lucrat constant, fir întins. Când a început ea, Oana fusese deja de două ori în Israel să filmeze interviuri cu supraviețuitorii migrației. Tocmai urma să plece o a treia și ultima oară, fascinată de viețile oamenior ăstora, care nici măcar nu se cunoșteau între ei, însă ale căror povești se înnodau în același punct. Decembrie 1947, când 15.000 de evrei români au trecut într-o noapte Dunărea cu bacul, de la Giurgiu la Ruse, apoi au luat trenul spre Varna, unde s-au îmbarcat pe vapoarele Pan York și Pan Crescent spre Israel. Ca plan de atac, însă, „Oana e ca cizmarul care umblă cu ghetele rupte”, îmi zice Letiția. Între 2010 și 2015, la Libra s-au mai făcut trei filme și două TIFF-uri, iar monteurul a mai făcut un lung-metraj. Aliyah DaDa „era ceva care părea că nu se va termina niciodată. Dar absolut niciodată. Cumva, nu-mi vine să cred că a ajuns la oameni”.

100 de ani, 100 de ore

A ajuns, aproape în ciuda unui workflow minimal: periază materialul, până iese din el o istorie vie a 100 de ani de migrație. Nu s-a lucrat structurat, ci organic. „În mod normal ai un fir logic pe care-l urmezi, chiar și într-un documentar. Ajungi la capătul tunelului mergând pe o linie dreaptă. La filmul ăsta nu era nimic care să te ghideze. El a reușit să se restrângă de la sine, pornind din toate părțile. Și asta a fost foarte complicat”, zice Letiția. Singura etapă liniară de lucru a fost montarea celor 60 de ore de interviuri filmate („să știi că-s foarte puține pentru un documentar”). După care a fost un absolut haos.

Pe lângă interviuri, Oana mai avea ideea de colaj. Le „tot spunea: colaje, colaje, dar nimeni nu știa ce e în capul ei. Eu am priceput, decupăm, lipim, dar abia când le-am filmat pe primele și le-am pus în secvență, de-abia atunci it made sense cam cum o să arate și restul”, povestește Letiția. Oana își propusese inițial să filmeze toate colajele în două zile. În cele din urmă, doar filmarea celor pentru primul act din trei ale poveștii, fără refilmări și montaj, a durat o lună. Le-a luat o zi numai ca să decupeze pozele. Când au terminat filmările de colaje, numărul de ore de material ajunsese la 100. Dar filmul căpătase concretețe.

Peste toate orele alea s-au mai adăugat câteva zeci, de căutări prin arhive. Nici Letiția, nici Oana nu mai făcuseră asta. Au fost ajutate de Bujor Rîpeanu, care le-a descâlcit întrucâtva hățișul arhivei, nedigitalizată și indexată mai mult nu. A fost cea mai grea etapă din proces pentru Letiția. Îi zice Golgota și-i mai zice și balet - între eficientizarea costurilor și coerența filmului. A tăiat la sânge fracțiuni de secundă de material, pentru că prețul se plătește per minut de film. S-a jucat prinselea cu personaje istorice prin jurnalele de știri. Spre deosebire de ordinea logic-cronologică, a montării materialului filmat, „la arhivă te duci și ai senzația că o să găsești din prima materialul. Apoi încerci să-ți dai seama în care dintre jurnale o găsești pe Ana Pauker, apoi încerci să-ți dai seama de care alte imagini din jurnalul ăla ai avea nevoie”. Și tot așa, zeci de ore. „Alea sunt necuantificabile, sunt în eter”.

Ochiul limpede cu suflet

La un documentar, regizorul nu vine cu povestea de-acasă, ca la filmele de ficțiune. O construiește în camera de montaj, cu editorul, îmi zice Letiția. Regizorul are nevoie de obiectivitatea editorului față de material, poveste și personaje. „Să poată să fie creierul limpede, ochiul proaspăt care să ajute la structurarea poveștii și să vadă unde sunt apendici care pot să cadă. Doar că în filmul ăsta am ajuns atât de malaxate în poveste, și eu și Oana, încât ne-am pierdut această caracteristică – câștigând prin empatie. I brought soul into it”. Apoi își face auto-critica. Poate un ochi mai proaspăt, un al doilea monteur ar fi putut să-i dea formă mai bine. Filmul e prea lung, al doilea lung-metraj prea lung al Letiției. Îmi spune că asta nu e cea mai bună carte de vizită pentru un editor. Dar de Aliyah DaDa se atașase atât de mult, „ca un regizor”, încât simțea că dacă mai scoate o cărămidă se dărâmă zidul. Chiar dacă știe că nu s-ar fi dărâmat.

N-ar fi avut cum. E un zid armat cu emoția revelațiilor pe care ți le oferă filmul. Letiția zice c-a fost copil cu coroniță. Știa că evreii și românii au avut o istorie comună în România. Dar nu știa „lucruri gravissime, despre Iași, despre Transnistria”. Au frapat-o „toate nenorocirile pe care noi, românache, le-am făcut evreilor”. Și-a luat un prag de înțelegere când a descoperit istoria glorioasă a românilor de a-și împușca conducătorii. „Man, tu știi câți sunt? (...) Cum nu ne mai place unul - haț! Sunt atât de mulți pe care i-am mătrășit, fără un drept de apel, fără nimic.” Și, treptat, a ajuns să lege frânturi de istorie într-un colaj propriu, pe măsură ce personajele din istorie căpătau carne și sânge. „Când poți să vezi partea umană și când poți să vezi personajele din istorie mai în 3D puțin, adică nu doar cum îi zugrăvim, poți să-i înțelegi puțin. Și să vezi că the bad guy nu e chiar that bad și că the good guy nu e chiar that good”.

Caută

Letiția a rămas cu o fascinație pentru anii 1947-1952, de la abdicarea regelui la venirea lui Gheorghiu-Dej. Când a început să lucreze la documentar, nu știa absolut nimic despre ei. Acum intuiește că anii ăia, în care pare să se fi schimbat totul peste noapte, ascund un posibil viitor film de ficțiune. Ar sta să citească în draci despre cei cinci ani de „beznă a minții”, gloria și decăderea evreilor afiliați partidului comunist – în frunte cu Ana Pauker, venită de la Moscova odată cu tancurile și sfârșind arestată la domiciliu. Asta n-a prea mai încăput în Aliyah DaDa, alături de câteva date istorice și nenumărate povești. De care „te doare sufletul, pentru că erau atât de cărnoase - dar până la urmă scopul este ca omul să afle și să mai descopere și singur”.

Și Aliyah DaDa te face să cauți. E un film care funcționează, oricât ai ști sau nu din istorie. E echilibrat: nu acuză și nu victimizează. Astea-s cele mai mari motive de mândrie pentru monteurul filmului. E filtrat prin sensibilitățile imaginate ale patru spectatori fictivi (românul non-evreu, românul evreu, israelianul și spectatorul universal, sau „prietenul finlandez” pentru echipă). Și, pentru că e documentar, te va face și să-l cauți. O să-l mai poți prinde, eventual, în proiecții speciale prin țară, la TIFF sau aiurea, plus prin VoD și pe DVD. În România, îmi explică Letiția, documentarele nu se distribuie. Televiziunile nu le cumpără, iar în cinematografe nu există. „A face ca un documentar să fie văzut e o muncă ce necesită aproape tot atâta creativitate câtă s-a investit la realizarea lui”.