Am mers până pe litoral să aflu cât de tari sunt slovacii

Anul ăsta, Arkadia Shortfest, festival originar din Băicoi, s-a mutat pe litoral. Mai exact, la Corbu, unde populaţia indigenă pare să fie formată preponderent din câini şi oameni cu terase şi pensiuni, cu o mare masă migratoare de persoane de vârsta a doua în slipi. Cu toate astea, la Unbar, spaţiul oficial al festivalului, lucrurile stăteau mult mai bine în termeni demografici - tineri, studenţi, cineaşti şi tot felul de oameni din industria filmului (niciunul în slip).

Un festival angajat, Arkadia nu a oferit doar o selecţie de scurtmetraje (şi o instalaţie pugilisto-orientală a lui Mihai Zgondoiu), ci şi ateliere şi dezbateri dintre cele mai diverse - de la cursuri de prim-ajutor, la tips&tricks pentru casting-uri şi până la o informare despre situaţia sturionilor din Dunăre. Dar, în ciuda diverselor oportunităţi de educaţie, lecţia cea mai marcantă pe care am învăţat-o la Corbu a fost: Slovacii sunt the shit. Drept dovadă, cele două filme premiate în festival au venit tocmai de acolo. E adevărat că poate aş fi fost mai impresionat şi de multele scurtmetraje studenţeşti româneşti pe care le-am văzut, dar tocmai ce terminasem recent un turneu de festivaluri de scurtmetraj şi cam aveam temele făcute pe frontul românesc. Oricum, să purcedem cu câteva din filmele competiţie care mi-au atras atenţia:

The Test (r: Gregor Valentovic) este câştigătorul marelui premiu şi e uşor de văzut de ce. În primul rând, pentru că e uşor de văzut. Asta nu înseamnă că e light, ci că materialul narativ (portretul unei violoniste într-un impas atât pe plan personal, cât şi profesional) este foarte bine dozat, iar filmul nu ajunge niciodată să se simtă pe cât de apăsător şi mizerabilist ar putea. Valentovic deschide cu o conversaţie telefonică între protagonistă şi fiica ei (fugită de acasă şi locuind cu iubitul ei), stabilind primul strat al stresului prin care trece personajul. Disperarea ei este aici închisă între zidurile gri ale unor bloculeţe comuniste, ca mai apoi să se transforme în anxietatea de dinainte de audiția de care, crede ea, depinde cariera ei. Până la urmă, lucrurile nu sunt chiar aşa dramatice pe niciun front, iar regizorul marchează foarte bine relaxarea deznodământului cu un twist romantic-comic foarte fin creionat de-a lungul filmului. Dincolo de situaţiile ofertante şi meticulos ticluite, ceea ce e într-adevăr impresionant pentru un regizor de facultate, e iscusinţa cu care construieşte relaţiile dintre personaje şi, de fapt, personajele. Fiecare actor are la dispoziţie o mini-partitură ofertantă, fiecare având loc să se desfăşoare şi să fie înţeles, indiferent de cât timp ocupă, de fapt, în economia filmului. În doar 17 minute, Valentovic cronometrează la perfecţie desfăşurarea fiecărui conflict, fără ca filmul să se simtă grăbit în vreun fel, ci, chiar din contră, mocnit.

Magic Moments (r: Martina Buchelova) a primit o menţiune de la juriu şi, încă de la început trebuie spus, exerciţiul lui Buchelova nu este de amplitudinea anteriorului scurtmetraj. Povestea nu se laudă prin vreo structură fenomenal contruită, ci, mai degrabă, este un film în care pare să primeze o atmosferă, o textură generală. Câteva secvenţe (momente, if you will) din viaţa unei adolescente care trăieşte un mini-coming of age în care se loveşte pentru prima oară de sexualitatea ei (sau cum e percepută de oamenii din jur). Această ciocnire are două forme de expresie: o dată un job de hostess în care frumuseţea ei este urcată pe tocuri şi îmbrăcată în haine mulată pentru a servi ca parte a unui comitet de primire sexualizat pentru o petrecere; a doua oară, când, mergând pe stradă în aceeaşi vestimentaţie este asaltată de un grup de băieţi. Între aceste momente avem situaţie ei familială (o mamă care munceşte, un tată mai mult absent şi o soră de care trebuie să aibă grijă), care o conturează mai ingenuă şi copilăroasă. Deşi stilul degajat şi ceva mai disjunctiv al filmului fac Magic Moments să pară mult mai uşurel decât e, Buchelova surprinde, cu concizie şi precizie, diverse tensiuni ca: rivalitatea între femei, agresiunile stradale, dinamica famiilor din clasa muncitoare şi, în special, momentul când o fată devine femeie în ochii societăţii, înainte să se simtă ea însăşi aşa.

Chilli (r: Martina Mikusova) n-a câştigat nimic, dar a fost în proiecţia specială dedicată filmelor de la VSMU, Academia de Arte Performative din Slovacia. Aici avem de-a face cu un film care se îndepărtează de textura realistă a filmelor anterioare. Ce zic „îndepărtează”? O refuză complet, într-o animaţie conceptuală care se joacă cu mituri despre feminitate şi masculinitate, într-o mică parabolă. A fost odată ca niciodată o cuşcă mobilată în care o femeie hrănea un bărbat. Bărbatul, animat de un chilli, devine un monstru/tigru imens care începe să vâneze femeia, într-un decor care se metamorfozează încet-încet într-o junglă. Când finalul pare să fie unul tragic, iar vânătoarea se termină cu succes pentru prădător, femeia reuşeşte să întoarcă situaţia în favoarea ei. Lucrurile, în schimb, nu se termină aici, căci situaţia nu se schimbă, ci, din contră, revine la formula domestic patriarhală iniţială, iar sămânţa picant-mistică reapare în ultimul cadru al animaţiei. Paleta cromatică tinde spre un roz-movuliu, contrastat cu nuanţe de verde: colorat, dar rece. Încărcătura vizuală e susţinută primordial de respiraţii şi gâfâitul urmăririi, cu câteva note muzicale unificându-le şi susţinând bizareria mistică. Filmul este atât de plăcut vizual şi de dens/ermetic ca metaforă/parabolă, încât ceea ce răzbate din demersul feminist de critică a „familiei tradiţionale” este mai mult o atmosferă generală a filmului (femeia în inferioritate, ca o energie protectivă, bărbatul ca figură agresivă de putere) şi mai puţin în detaliile specifice a ceea ce a vrut să zică.

Bonus

În selecţie (şi nu doar în competiţie) au fost şi filme româneşti de menţionat:
- Cadoul de Crăciun (r. Bogdan Mureşan), o poveste despre comunism cu un twist absurd comic, care devine din ce în ce mai grotescă şi agresivă pe măsură ce se desfăşoară şi agresivitatea protagonistului creşte în intensitate. Plimbat deja prin festivaluri (și premiat la TIFF), dar pe care eu abia acum l-am prins pe ecran mare.
- Aterizare de urgenţă (r: Gábor Loránd), o poveste cu iz NCR-ist despre un absolvent de filosofie care se întoarce în provincie pentru a-şi găsi un rost şi a ieşi din tulburea stare post-masterală.
- Ludicul film al Verei Surăţel, Misterul unui caz simplu, care povesteşte obsesia unui bărbat middle class pentru o vecină, un conflict narativ mic răsturnat printr-un pariu estetic neo-expresionist, în care tot apartamentul lui capată o coloratură violentă şi viaţa lui un ritm disjunctivo-săltăreţ.

Ca menţiune specială rămâne Kun di’Man (r: Alem Ang), o poveste de dragoste adorabilă cu doi bătrânei adorabili, în stilul delicat filipinez, un tip diferit de realism decât cel european. Cu secvenţe absolut înduioşatoare cu cei doi şi concertele lor stradale mediocre, colorate de povestea lor de codependenţă perfectă. 10/10 îl mai vreau într-un festival.

All in all, Arkadia a fost clar unul dintre cele mai interesante festivaluri la care am fost şi, deşi nu am prins niciuna dintre cele patru ediţii trecute, plănuiesc să o prind pe cea de-a şasea and many more to come. 

***
A 5-a ediție Arkadia Shortfest a avut loc între 15 și 18 august, la plaja Corbu.
Chestionar cinema cu Gabi Suciu, co-selecționera festivalului.