Amintiri de la TIFF

Beverly Hills

Ediția 1. Două săptămâni până să înceapă TIFF. Eram cei mai pregătiți organizatori de festival din lume. Totul era ca la carte, selecția brici, zero greșeli de gramatică în catalog, verificat aparatele de proiecție, spălat mochetă la cinema „Republica”, conferință de presă impecabilă. Eram mândri și tare șmecheri că vom rupe gura târgului. Un singur lucru lipsea. Starul. Un nume. Cineva care să atragă atenția clujenilor și să îi convingă că nu ne jucăm și că facem treabă serioasă. Michel Gondry pas. Victoria Abril - nu (era și culmea, la cât de mici și fără reputație eram). Anthony Minghella nici măcar nu ne-a răspuns. Și tot așa. Eu mă resemnasem oricum, festivalul se putea ține in orice context, colegii nu și nu, musai să vină un NUME. Dăm în fine de un producător american de mâna a treia care vrea să vină în Romania, deci bun de juriu, nu-i așa? Îl combinăm, va veni la Cluj și îl întrebăm pe cine cunoaște la Hollywood. Ceva vecini de cartier, cum ar veni. Aaa, tocmai am făcut un film cu Jason Priestley. Fetele începuseră să tremure prin birou. Jason, ăla din Beverly Hills 90210. OK, e cunoscut, dar ce treabă are el cu cinema-ul? Intrăm febril pe IMDb și suntem izbăviți, omul tocmai făcuse un film quite OK, Love and Death on Long Island. Review-uri bunicele. Cinefilii nu ne vor spurca, omul nu e chiar pe dinafară sau vreun star TV fără vreo carieră în film, deci numai bun de împachetat și de trimis la Cluj.

Începe coșmarul. Agentul vrea musai business class pentru clientul său. Firesc aș zice. De ce m-aș duce din Malibu Beach în Clujul ăla de care n-a auzit nimeni, fără de Electric Castle sau Untold? Cu băncuțe tricolore și Avram Iancu as a ruling God? Avea dreptate sa ceară business doar că noi nu mai aveam bani în buget. Mint. De fapt, mai ținusem ceva bănuți să ofer, la final de festival, un fee minimal, așa, de-o bere, tuturor colegilor care au crezut în mine și în aventura mea, în proiectul ăsta nebunesc. Echipei care știa că nu va fi plătită pentru că nu aveam de unde. Bănuții ăștia adunați făceau vreo mie de dolari iar biletul lui Jason costa vreo 9.000 de dolari. Am căutat soluții de urgență dar cine să îți mai dea bani cu câteva zile înainte de începerea evenimentului? În condițiile în care mai toată lumea credea că o să ne frângem gâtul și că nu vom fi în stare să facem ce ne-am propus. Mai în glumă, mai în serios, niște prieteni apropiați îmi spuneau să stau liniștit, că am la dispoziție o soluție de avarie. Moștenisem o colecție de tablouri de la o mătușă. Pictori romani, cu cotă. Ceva Grigorescu, Luchian, Tonitza. Amicii mei mi-au zis că dacă Jason ăsta e așa de important, apăi să vând 1-2 tablouri și rezolv chestia. Gluma asta începea să prindă tot mai mult contur în mintea mea pentru că mai era o săptămână și nu găseam altă soluție. Fetele o țineau una și bună: nu îl putem cancela pe Jason. TREBUIE să vină. Din întîmplare, cineva mi-a șoptit să merg la Guvern. La Adrian Năstase, cum ar veni, da? Cică e acolo un clujean, Vasile Dîncu, care conduce Agenția pentru Strategii Guvernamentale. Un fel de minister de imagine si PR al Guvernului. Îi sun secretara (n-am să-i uit veci numele, Violeta Calcan, o tot dădeam în sus și jos cu Doamna Calcan) și obțin întâlnirea. Mă prezint cuminte în fața Domnului Dîncu, îi zic că și eu sunt clujean și încep să-i recit școlărește ce vom face noi la TIFF și cât de mari și tari suntem. Și că ne mai trebe bani. El întreabă câți bani mai vrem. Eu înghit în sec și mă gândesc ca ardeleanul care mai are nevoie de 30 de secunde în plus înainte de răspuns, să nu zică vreo prostie. Răspund tot ca ardeleanul, onest și fraier totodată. Vreo zece mii de dolari. OK, boss, se rezolvă. Servus, baftă, să vă iasă. La ani distanță, am realizat că puteam să îi cer și 30 de mii. Poate îi primeam. Sau nu. Habar n-am. Ideea că omul ne-a ajutat și ne-a scos din rahat. De fapt, mi-a salvat colecția de tablouri.

Și uite-asa, TIFF-ul #1 s-a putut face în cele mai bune condiții. A venit si Jason, fetele erau în extaz, am petrecut în Diesel până dimineața. Și-a cumpărat teniși de la Puma de pe lângă magazinul Central și s-a plimbat în voie prin oraș, fără să îl recunoască nimeni. Producătorul american s-a combinat pe avion cu o stewardesă de la Carpatair pe care o suna non-stop din camera de hotel noaptea, Oana Pellea ne implora „dragilor, faceți ceva cu omul ăsta, găsiti-i o femeie, că e disperat rău”. Am avut cel mai bun festival dintre toate cele care au urmat. Eram tineri, veseli și fără bani. Tablourile le-am păstrat până în ziua de azi. - Tudor Giurgiu - Președinte Festival

16 ani de TIFF

Am ratat doar prima ediție de TIFF, apoi am avut revelația că o să îmbătrânim numărându-mi edițiile de festival și filmele/momentele memorabile ale fiecărui an. E adevărat că ne recuperăm mai greu după petreceri, dar suntem la fel de entuziaști și senzația asta e salvatoare și funcționează ca un anticearcăn performant.  Am făcut de toate la Cluj: am văzut 5 filme într-o zi, am dansat până în zori, într-un an am coordonat ziarul zilnic și prietenii m-au vizitat la redacție, am ales documentarele pentru TIFF (din cele aproape 300 de titluri înscrise), am râs mult, am plecat de la Aroma la răsărit, cu o mașină, fără să știu că șoferul era beat, am ascultat muzică noaptea, într-un cinema pustiu, cu scaune roșii, am fumat pe geamul unei camere de la hotel Melody, am jucat la Loto, după filmul Intacto, am mâncat nenumărate șaorme în zori, când trec pe lângă restaurantul Napoca, intru pentru că acolo mergeam cu Leo, am băut șampanie pe o bancă, în fața Catedralei. - Ana-Maria Sandu - selecționer al secțiunii „What's Up, Doc?

Chuck Norris 

Să fi fost acum vreo 4 ani când la TIFF se lansa filmul Chuck Norris versus comunism. Deși nu prea ratez filmele românești, pe ăsta nu l-am văzut nici până acum, dacă tot e timpul mărturisirilor. Dar o să-mi rămână mereu în minte petrecerea TIFF la care ne întâlneam cu Chuck Norris din carton (la propriu) în mărime naturală. Ca în multe alte povești pe care sunt sigură că le-ați mai auzit de la TIFF, orele treceau, Chuck Norris era în tot mai multe locuri sau ne întâlneam noi tot mai des cu el.

Spre dimineață, pe la 7, când soarele deja urcase pe cer iar la petrecere rămăseseră vreo 20 de oameni și vreo 3 Chuck Norris, ne-am hotărât să plecăm. Să mâncăm ceva, desigur. Și pentru că nu puteam să ne despărțim de prietenii noi pe care ni-i făcusem, la ideea lui Mărculescu, l-am luat pe Chuck Norris cu noi. A urmat o serie de fotografii cu Chuck Norris prin Cluj - la shaormerie, în Piața Unirii, lângă biserica catolică (și cea ortodoxă, să nu fie vreo discriminare). Chuck Norris a fost apoi abandonat printr-o cameră de hotel, deși Cristi ar fi vrut să-l ia la București. Era prea complicat cu avionul.  - Monica Felea - Guest Service Manager

„Nu vorbi cu nimeni, nu răspunde la telefon”

În festival ești tot timpul în acțiune, tot timpul faci ceva, așa că pentru mine memorabile sunt cele 2 momente (singurele în 17 ani) în care am fost forțat să stau în pat și să tânjesc după ce se întâmpla în festival. O dată mi-am spart capul și am stat la pat o zi, iar doua oară am rămas complet fără voce, iar doctorul mi-a zis „nu vorbi cu nimeni, nu răspunde la telefon”, în timp ce telefonul suna în demență. E genul de situație care crezi că nu ți se poate întâmpla într-un festival, pentru că trebuie să faci ceva în fiecare minut - să te întâlnești cu X, să moderezi un film, să prezinți nu știu ce. Ei bine, s-a întâmplat și am supraviețuit. E genul ăla de pauză pe care trebuie să o iei, dar nu o iei, pentru că ai impresia că nu se poate fără tine. Dar se poate. Momentele astea m-au învățat o chestie pe care o uit de fiecare dată: că uneori, în viață, trebuie să te oprești un pic și să faci o pauză, să nu mergi înainte și să te amăgești că ești indispensabil. - Mihai Chirilov - Director Artistic

3 a.m., Metallica loud

Eu sunt acel gen de persoană care atunci când e foarte obosită, râde mult. Ca atare, în general sunt multe momente la TIFF când am râs - nu garantez că toate erau amuzante. Acum, la foc automat, îmi aduc aminte doar de unul. Eram aproape de finalul festivalului, eram extrem de obosită, urma să încep foarte devreme ziua următoare, cu 2 sesiuni de press interviews foarte importante. Așadar, am ales să fiu un adult responsabil și să zic PAS la orice petrecere din acea seară și să merg să mă culc. Colega mea de cameră urma să se întoarcă mai târziu și deal-ul era ca eu să îi las ușa deschisă. Ceea ce nu am făcut. Nimic tragic, doar avem telefoane, nu? Iar omul de la PR nu are niciodată telefonul închis în timpul festivalului, iar cât nu sunt în timpul sesiunilor de interviuri sau într-un eveniment, al meu stă și pe loud.

Ajunge Alexandra la 3 a.m., apasă hotărât pe clanță... închis. Sună. Începe să răsune cu putere Die, Die My Darling (versiunea Metallica). Până intră robotul. Și tot așa de 11 ori, timp în care toți colegii noștri de palier aflaseră că am lăsat-o pe Alexandra închisă pe dinafară pentru că pereții la acel hotel sunt subțiri, geamul la cameră era oricum deschis larg, iar sonorul... repet: LOUD. Ajunge și recepționera, cu cheia de rezervă - care, sigur, era inutilă, eu lăsând cheia în ușă și întreabă: „ați și bătut?”. Alexandra, extenuată: „Sigur! Am trezit tot hotelul și pe ea nu, o bătaie discretă în ușă o să rezolve.”, în timp ce bate, demonstrativ, discret în ușă. Moment în care eu sar în sus și sunt în 3 secunde la ușă. The end. - Laura Ducu - Media Relations Coordinator

O noapte din viața unei fete de la Guest

Era petrecerea de final de TIFF, pe vremea când încă se ținea la Hotel Continental. Petrecerea la care și staff-ul festivalului poate în sfârșit să se relaxeze, să danseze până nu îi mai ascultă picioarele, să uite de griji. Asta dacă nu trage o nebună de ei să îi roage să scoată un DCP* din piatră seacă.

*DCP (Digital Cinema Package) – un hard-disk ce contine filmul în format digital, la o calitate foarte bună

Se făcuse de curând ora patru și eu îmi inventariam degetele de la picioare: mă îngrijorau cele în care simțeam o durere ascuțită (oare mi se vor învineți unghiile?), când am simțit o vibrație în coapsă. Un SMS disperat: „Cristina, mașina care mă duce la aeroport vine la 4:35 și nu am cum să plec fără DCP!!!”. Eu încă procesam informația, pe când pilotul meu automat de festival deja acționa: îl suna pe A. A răspunde greu, e deja în pat, dar când a plecat l-a lăsat pe B petrecând. Caută-l pe B în mulțimea ce tocmai s-a încins într-o hora, rupe-l din horă pe C, despre care știi că este prieten cu B. Ca să-l întrebi despre B, aleargă cu B la locul „l” în care s-ar putea afla DCP-ul (că dacă nu e în „l”, e în „L”, iar cheia de la „L” e la M, care n-are nicio șansă să ajungă la timp), scormonește împreună cu B, C și D într-o grămadă de alte DCP-uri, găsește valijoara cu DCP-ul visat într-un colț (așa arată un DCP?), aleargă spre hotel cu valijoara, în rochie de seară și cu tocurile care ți se înfig fix între bucățile de piatră cubică, prezintă-i victorioasă invitatului care tocmai se urca în mașină DCP-ul recuperat cu atâta trudă. Simte-te on top of the world. 

„Oh, dar e cel stricat…” 

Erau două. Două DCP-uri cu același film. Unul dintre ele stricat. Felia de pâine care cade întotdeauna cu untul în jos. În timp ce soarele răsărea discret peste Piata Unirii, o fată în rochie de seară, pe tocuri și cu o valijoară în mână se întorcea frântă spre o petrecere care își pierduse sensul, așa cum fac petrecerile când răsare soarele. - Cristina Bîlea - Relații Internaționale

„bunăă searaa îh îh cum vi s-a păăhăărut fiiihlmul”

Of, de o săptămână stau și frec de încolo-încoace paragraful ăsta, îi dau forme și le ridic apoi le nimicesc, dar nu sunt nici Manole nici Pigmalion, DECI amintirea mea memorabilă de la TIFF pe care sunt dispusă să o zic în public (ce-i al meu e pus deoparte):

La proiecția filmului Montage of Heck de la Bonțida eram cu Iulia Vlad (my bff, cunoscută tot prin TIFF cumva) și ne-am pus pe un bocit teribil la final, de am rămas cam singure în curtea castelului Banffy. Trebuia să iau niște vox pop-uri și m-am dus așa plânsă la oameni, „bunăă searaa îh îh cum vi s-a păăhăărut fiiihlmul”. Noroc că mai era un voluntar cu noi pe acolo, venit cu mașina lui, aveam cu ce să mergem acasă în Cluj. Și-n drum spre locul unde o parcase trecem pe lângă căminul cultural din Bonțida și auzim sunetele unei nunți de unde bubuia muzică populară - ne-am uitat una la alta, „hai!” și am intrat. Era o atmosferă foarte tensionată cumva, erau doar o mână de oameni acolo și toți s-au întors spre noi (eram plânse, îmbrăcate în negru și short-shorts, nu cabram deloc). Am dansat fix un minut una cu cealată și-apoi am plecat așa awkward și-am mers spre casă, fără să mai oprim la party, nimic, direct somn. (Dacă mai vreți și altele, sigur mai sunt pe net niște articole ancient de când scriam la blogul TIFF.) - Flavia Dima - echipa AperiTIFF

Victoria de la 7 a.m. 

S-au strâns foarte multe amintiri în 7 ani de TIFF. Se râde mult în spatele scenei, de multe ori pe fond de nopți nedormite și stres. O bere te face praf. Asta dacă mai ai energie pentru petreceri. Și, drept să zic, am cam avut energie pentru toate în primii ani. Măcar atât, dacă tot nu vedeam filme. Pot povesti de întâlniri cu vedetele TIFF, gafe din culise și alte asemenea. Dar mi-a venit în minte finalul ediției din 2015, cel mai greu an pentru mine, primul în care am fost responsabilă de departamentul de Comunicare. La final, după gala de premiere, toată tensiunea acumulată în 10 zile intense a răbufnit într-o criză de plâns, cu trântit de uși, plecat acasă (la hotel, în fine), jelit în toată regula. Dar se pare că de asta aveam nevoie ca să pot sta la cea mai tare petrecere a mea la TIFF. Nu mai știam cât e ceasul, dar continuam să dansăm în Hotel Continental, câțiva rătăciți înotând într-o mâzgă dubioasă, de noroi amestecat cu tot ce se băuse pe-acolo o noapte întreagă (Tudor & Oana Giurgiu și Corneliu Porumboiu erau în mare formă și ei). Când, într-un final, am ieșit de acolo, ne-a izbit în față soarele, luminând puternic peste Piața Unirii - era trecut de 7.00. M-am simțit grozav, ca după o mare victorie, așa c-am sărbătorit cum se cuvine, cu o șaorma. -  Florentina Ciuverca - Director Comunicare

200 de filme de tradus într-o lună

Unul dintre cele mai speciale momente a fost când a rulat un film la Casa de Cultură a Studenților doar pentru mine și colega mea Iulia. Lucrasem pe un text în engleză în paralel cu originalul în spaniolă, dar nu aveam din păcate acces la film, care venea pe 35 mm. Ca să adaptăm traducerea, aveam nevoie de film, așa că într-o dimineață, înainte de proiecțiile din ziua aceea, filmul a rulat doar pentru noi și laptopul nostru. Cel mai odios e să fi muncit zile și nopți la o traducere lungă, să-ți fi sucit mințile să cauți cuvintele cele mai potrivite, iar în sală să descoperi că versiunea din festival nu e cea cu care ai lucrat. Din fericire, asta se întâmplă rar, dar distribuitori năuci există, sunt printre noi! 

Cea mai frustrantă e presiunea timpului. Aproape 200 de filme de tradus într-o lună jumate înseamnă un ritm nebun, fie și pentru traducătorii cu experiență în audiovizual. TIFF e momentul din an în care bați recorduri personale de filme traduse sau adaptate în 24 de ore și, invers proporțional, de minute dormite în 24 de ore. Mie mi se întâmplă să trec cap-coadă prin 5-6 filme într-o singură zi aproape de festival, plus zeci de schimburi de mailuri cu echipa tehnică, de la subtitrare și de la film traffic. Și mă supăr mai puțin dacă adorm la un film în cinema decât dacă nu văd o literă lipsă sau o virgulă pusă aiurea în subtitrare. Cele mai comode scaune s-au dovedit cele de la Florin Piersic, prefer incomodele de la Cercul Militar, în ele nu prea risc să adorm. 

Cel mai comic a fost să ne dăm seama abia când începe filmul că regizorul ne dăduse o versiune în lucru fără voice over, așa că subtitrarea tăcea taman cînd era mai mare nevoie de ea. Am făcut o magie și pînă la proiecția de a doua zi am pregătit traducerea cap-coadă, dar cred că regizorul n-a uitat momentul prea repede, deși publicul a trecut peste moment cu mare înțelegere. 

Eu mă consider fericită dacă la o ediție văd trei filme pe care le aleg și (sau mai ales) pentru că sunt traduse de colegi mișto pe care-mi place să-i citesc. Și recunosc că premeditez momentul, pentru că încerc pe cât pot să cuplez fiecare film cu traducătorul potrivit. Sunt Ligia, colaborez cu festivalul de zece ani, coordonez traducerile de film la TIFF de nouă ani și cred că la ediția la care am să fiu doar spectator la Cluj am toate șansele să cred că am greșit festivalul. - Ligia Soare - Coordonator Traduceri

***

Transilvania International Film Festival (TIFF) are loc la Cluj între 25 mai și 3 iunie. Programul tuturor filmelor, concertelor și evenimentelor conexe îl găsiți aici. Grăbiți-vă să cumpărați bilete, inutil de spus că se vând ca pâinea caldă. Pe 1 și 2 iunie puteți vedea în premieră Câteva conversații despre o fată foarte înaltă, debutul în lungmetraj al lui Bogdan Theodor Olteanu, un Blue is the Warmest Color de București, cu Florentina Năstase și Silvana Mihai în rolurile principale. 

Citești și 15 ani de TIFF, cu Oana Giurgiu