Amour brutal

În casa mare şi luminoasă, Georges şi Anne, doi foști muzicieni, au îmbătrânit împreună. Micul dejun, concertele de muzică clasică, micile complimente, gesturile calde şi siguranţa dintre ei (ameninţată doar pentru scurt timp, când se întorc acasă găsind uşa încercată de hoţi) - toate se îmbibă într-o bulă de rutină plăcută, care însă se va sparge curând, pentru a face loc marelui ritual al degradării. O boală descoperită brusc o paralizează parţial pe Anne, care îşi va petrece, de acum, zilele învăţând să trăiască cu jumătatea de corp inertă și grea. Filmul merge lent, pe firul grijii pe care i-o poartă Georges, al răbdării cu care îi tolerează strigătele automatizate de durere, al blândeţii cu care îi dojeneşte refuzul de a cere ajutor şi al îmbrăţişărilor a căror intimitate a căpătat acum alt sens.

Atenţia lui Michael Haneke pentru detalii nu e ceva nou. Forţa lor e ceea ce îi bântuie filmele, pentru că eleganţa, puritatea şi liniştea ce par să-i înconjoare poveştile sunt ca scoarţa ce acoperă magma fierbinte din centrul Pământului. Filmele lui sfârșesc prin a te proiecta direct în miezul colapsului, iar el te priveşte. Poate tocmai de-asta scenele cheie sunt prelungite și acute.

Anne este întinsă în pat. Învață să răsfoiască o carte folosindu-se doar de o mână.
Anne învață să folosească un cărucior automat. Râde.
Anne învață să meargă, însă piciorul inert se târăște ca separat de ea. Plânge.
Anne învață să articuleze cuvinte. Un cântec de demult, doar două cuvinte pronunțate cu greu, dar cine știe câte gânduri.
Anne refuză să se privească în oglindă.

Totul este un tablou romantic al pragului incert dintre viață și moarte. Vârsta devorând demnitatea. Sacrificiul strivind voința. Chiar dacă nu este evocată, problematica eutanasierii plutește ca un fum dens deasupra celor doi; este conturul cel mai clar al liniei subțiri dintre povestea degradării și realitatea ei.

Amour este un joc de temperatură. Boala apare, creşte şi îmbrăţişează mica lume a celor doi bătrâni sub o privire rece, care nu le deplânge soarta, doar o descrie. Însă boala ei e entropie, e căldura care izbucneşte ca o lavă și înghite casa, cu tot cu ușile înalte, muzica, fereastra dinspre curte și Georges.

Tinerețea e de pretutindeni avertizată că e scurtă, că nici caruselul nu se învârte la nesfârșit, că mâinile îmbătrânesc, amorțesc, se urâțesc și devin vitrine cu ani-povară. Doar că în Amour afli că mâinile se întâlnesc undeva în afara timpului. Ele își alină durerea, își zâmbesc, își cântă „a fost frumos” și ucid cu tandreţe de copil.

***
Amour / Iubire (2012)
Regia: Michael Haneke
Scenariu: Michael Haneke
Rolurile principale: Jean-Louis Trintignant, Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert