Amy sau când toată lumea vrea o bucată din tine

Până acum trei ani, nu te știa nimeni. Ai început să freci chitară lu’ frac-tu pe la 13, până ți-ai luat-o și tu pe-a ta un an mai târziu și te-ai pus mai serios pe treabă, cu scris versuri și cântat, că-ți plăcea și era cam singurul lucru care-ți făcea bine. Pe maică-ta o simțeai prea slabă; nu era în stare nici măcar să-ți facă un minim scandal, să simți că îi pasă cuiva să te aducă înapoi pe drumul ăla bun, când chiar o dădeai în bară sau când intrai în ceea ce alții numeau depresie. Tăică-tu fusese mișto când ți-a dat să asculți jazz prima dată, de-ai ajuns acum în filmele astea, dar apoi nu prea te-a mai luat în serios, nici măcar atunci când ai încercat să-i transmiți că ai o problemă cu propriul corp - bagi în tine ca un porc și apoi dai totul afară că ți-e silă de tine. Doar bunică-ta, care înseamnă mai mult decât ăștia doi la un loc, era mai OK, dar nu prea știai ce să faci în sensul ăsta.

Ai ars-o așa o vreme, cu scris și cântat la tine în cameră sau la petrecerile cu gașca ta mișto, până la 19 ani, când prietenul ăla al tău ți-a zis că ai putea să faci asta organizat, la modul serios, că doar talent ai o grămadă. Că el s-ar băga să te reprezinte, ca manager. Tu trebuie doar să cânți în continuare, ca până acum. Nu l-ai luat în serios din prima, dar până la urmă ai zis că, ce dracu’, hai. Părea că are dreptate. Puteai să-ți vezi liniștită de filmele tale în care ești o cântăreață de jazz din anii ‘60, o doamnă trecută prin viață, care se tânguie și își jelește futaiurile dezordonate și iubirile ratate, în fiecare seară, într-un bar no name unde ăia care vin sunt de-ai casei. Oamenii din industrie cu care tot începi să ai treabă ți-au și zis că pari un spirit bătrân într-un corp tânăr, dar tu nu i-ai băgat în seamă; să facă ei mișto cât or vrea.

Ți-a mers o vreme în ritmul ăsta. Apoi a ieșit primul album, Frank (2003). Dădeai interviuri la radiouri și televiziuni obscure, începuse chiar să te recunoască lumea pe stradă. Erau mereu pe prietenie, deci nu te deranja prea tare că puteai să-ți vezi de ale tale, totuși. Anul ăsta a venit și al doilea, Back to Black (2006). Toată lumea vrea o bucată din tine. Blake, iubirea vieții tale, cu care te-ai și măritat după ce ți-a frânt inima, inițial, părăsindu-te pentru aia cu care era cuplat, îți face rău, dar nu te poți opri, chiar dacă asta înseamnă să înveți să ții pasul cu viteza la care bagă heroină și alcool, până ajungeți doi prăjiți, doar că tu ești prea firavă și-ți cedează corpul la prima supradoză. Norocul tău că-l bagă în pușcărie. O lași mai moale cu drogurile, dar compensezi cu alcoolul. Toată lumea de la label-ul cu care ai semnat contractul te freacă întruna cu apariții, concerte, turnee, material nou pe care tre’ să-l compui, hituri care să rupă la vânzări, de parcă asta ar conta la ceva. Lumea aia multă care se adună la toate concertele te pune să cânți la infinit Back to Black, piesa pe care-ai scris-o ca să-ți scoți dracii din tine când te-a părăsit Blake pentru aia. Ai ajuns să urăști deja totul la melodia asta, de câte ori să-ți amintești cât de nasol ți-a fost? Începi să te urci pe scenă la mișto și să dai din gură corect, dar mecanic, că trebuie, mai ales că ți-au pus paznici la ieșirea de pe scenă, să nu fugi. Ziarele serioase, revistele de scandal, buletinele de știri și emisiunile care încep cu late night abia așteaptă să mai ieși din bârlog, ca să aibă de ce să facă mișto de tine. Se-ntrec în glume despre cât ești de drogată, de bulimică, de bețivancă și de terminată, practic. Taică-tu și-a făcut reality show la televizor unde arată, în mare, cam cât de șmecher e să fii tatăl faimoasei artiste; îi cam place asta cu faima și banii. Gașca de tipe mișto cu care ai crescut s-a dat la fund. Cică nu te mai recunosc, nu le place cum ți-o arzi în continuare cu excesele de substanțe, și, oricum, nu mai au loc să meargă lângă tine pe stradă de atâția paparazzi care-ți bagă blitz-ul în ochi non stop. Cel mai bun prieten îți e acum bodyguard-ul, doar sunteți împreună toată ziua. Lui îi zici când ești panicată că ți-a întârziat și nu vrei, totuși, copii și tot el e ăla care află primul ce bucuroasă ești că ți-a venit, în sfârșit. Câștigi tone de premii, inclusiv cinci Grammy-uri într-o singură noapte, de ajungi în Cartea Recordurilor ca prima femeie care-a reușit așa ceva. Din gura lui Tony Bennett, idolul tău de când erai mică, ies cuvintele and the Grammy goes to Amy Winehouse. În mod normal, ți s-ar tăia picioarele de bucurie doar la gândul ăsta, dar acum nu prea te mai încălzește cu ceva. O strângi în brațe pe tipa care-ți era foarte bună prietenă și-i spui, calmă, că totul e plictisitor fără droguri. 

Ce reușește Amy, documentarul regizat de Asif Kapadia, e tocmai asta: să te pună în locul artistei Amy Winehouse pentru două ore. Construit din secvențe de home videos puse cap la cap cu fotografii de paparazzi și altele prinse de telefoanele prietenilor peste care vorbesc apropiații artistei (înregistrați, nu filmați, pentru a inhiba nevoia de a ieși în evidență și a lăsa loc sincerității), filmul îți arată cum e când toată lumea are impresia că i se cuvine o bucată din tine. Devii un produs public domain, dar nimeni nu se mai gândește că ești un individ și încă unul fragil. Ironic, mai ales când toată Planeta cântă versurile I should just be my own best friend, not fuck myself in the head with stupid men.

Filmul recent lansat nu are merite de mare capodoperă cinematografică, ci mai degrabă un rol de a deschide discuții despre situații încă actuale, patru ani mai târziu de la moartea lui Amy Winehouse: bullying-ul pe care-l practică atât media, cât și consumatorii, fragilitatea copiilor sau tinerilor care ajung în industrie pentru că sunt talentați, dar care o iau razna pentru că nu fac față presiunii care vine din toate părțile, sau relația defectă pe care o avem cu artiștii din care facem idoli, uitând că sunt tot oameni, până la urmă. Sigur că m-a deranjat, printre altele, alegerea rezigorului de a afișa peste imagini cu artista cântând versurile, ca la karaoke, cu efecte ieftine de fade doar ca să ne arate cât de intime și profunde erau ele, lucru pe care îl știi, nu ai nevoie să ți se bage degetul în ochi. Însă pot să trec peste asta când încep să-mi regândesc relația cu proprii idoli, după ce-mi dau seama că, uneori, și eu intru în jocul de-a avutul impresia că versul ăla e al meu și vreau să-l aud atunci și așa, nu cum o simte el, artistul. Iar dacă un film, oricâte alte neajunsuri ar avea pe alte părți, reușește să mă facă să mă gândesc, măcar preț de două minute, înseamnă că nu mi-am pierdut timpul. 

***
Amy, distribuit de Independența Film, rulează în această perioadă în cinematografele de la noi. Trailer și un warm-up.