Arca lui Noe, nesfârşit

De ce ai pleca din Koidu, Sierra Leone? Când aterizezi, noaptea, pista strălucește fără să fie luminată, pentru că pământul nisipos este presărat de diamante. Unii dintre cei mai săraci oameni din lume pigulesc, zi de zi, cu orele, de pe site umede, prin care vântură și strecoară nisip, pietre prețioase mai mici ca alunițele.

Este una dintre primele imagini din filmul Untitled, care a câștigat trofeul Pelicam de anul acesta. În decembrie 2013, regizorul Michael Glawogger și-a propus o călătorie de un an în jurul lumii, împreună cu un cameraman și un operator de sunet, în care să filmeze ceea ce vede, fără să contextualizeze sau să explice. Să facă un fel de portret al lumii bazat pe serendipity. Un proiect ambițios și foarte departe de modul lui de lucru de până atunci, Glawogger obișnuia să petreacă luni sau chiar ani alături de oameni și abia apoi să filmeze concentrat într-un timp scurt. La o treime din călătorie, însă, în Monrovia, Liberia, Glawogger a murit de malarie. Apucaseră să vadă din lume Balcanii, Italia, Africa de Nord și de Vest. Ceea ce nu înseamnă că cele 70 de ore filmate în 4 luni și 19 zile și montate mai apoi de colaboratoarea lui de o viață, Monika Willi, nu și-au îndeplinit, de fapt, misiunea. I want to give a view of the world that can only emerge by not pursuing any particular theme, by refraining from passing judgment, proceeding without aim. Drifting with no direction except one’s own curiosity and intuition., a spus Michael când a pornit la drum. Monica Willi a reușit să scoată un film superb din materialele disponibile. Iar poate faptul că este neterminat în intenție îl aduce mai aproape de dezideratul inițial al regizorului: The most beautiful film I could imagine is one which would never come to rest.

Oameni și capre caută într-un munte de gunoi devărsat de un camion pe câmp. Una dintre capre tocmai a fătat un ied la adăpost, primele lui sunete scârțâie ca creta pe tablă. O fetiță cu părul prins în coadă de cal, în roz din cap până în picioare, cară o drujbă prin zăpadă. Oare la ce se gândește oaia transportată cu o remorcă, mergând de la stânga la dreapta în cușca ei, în timp ce mașina se deplasează înainte? O femeie traversează o curte, croșetând din mers. Într-un cimitir, doi frați aduc țigări aprinse și shoturi de tărie la mormântul părinților. Sărăcia se îneacă în singurătate și vagabondaj în Balcani, e o rătăcire fără scop, pe străzi, printre betoane și ruine. În Africa, sărăcia se vede în corpurile întinse până la limita lor, prin muncă, luptă, sau efort fizic susținut. În afară de capre, alți companioni nelipsiți sunt măgarii, prezenți peste tot: donkeys always act like they are not there. Piețele și gunoaiele arată la fel peste tot. Când bate vântul tare pe un câmpl plin de gunoaie, toate încep să fugă de parcă s-ar grăbi către ceva. Copiii flirtează la fel cu camera, oriunde s-ar afla. Văzute de sus, orașele rămase fără curent noaptea sunt albastre de la neoane și ecrane de telefon. Zacuscă, salată de vinete, colivă, peste cea din urmă se toarnă vin roșu. Gresia și faianța rece din Balcani, versus nisipul african cald, viu. Locuitorii unui sat amenințat de un cutremur iminent s-au mutat de partea cealaltă a unei văi, abandonându-și casele. De pe partea cealaltă, le pot vedea zi de zi, sunt mâncate de vreme, cuprinse de plante, mușchi și mucegai. Iar seara le înghite întunericul. Cutremurul nu a venit încă.

Când vezi un film bun pe mahmureală, dar totuși cu mintea odinhită, după două zile în care ai refuzat să deschizi laptopul, simți cum își difuzează altfel informațiile în tine. Mă gândesc: vreau să învăț și eu să-mi fac chiloți din șaluri colorate, ca luptătorii africani. Vreau masaj corp la corp, cum își fac sârbii ăștia păroși într-o baie comună, pare că le pune toate oasele la loc. O scenă c-un om pe o furtună de nisip care își pune covorul pentru a se ruga și mă gândesc la felul ambivalent în care privesc rugăciunile islamice, îi admir pe credincioși pentru perseverența și consecvența de a le urma zilnic, la aceleași ore, dar nu mă pot abține să nu le deplâng lipsa de flexibilitate. Spre finalul filmului, mă emoționez la o scenă de crăciun, văzută prin geam. O puștoaică îi povestește ceva tatălui ei și mă atinge felul serios și atent în care se uită el la ce are ea să-i spună, cel mai probabil un alint.

Un copil din sala de cinema din Tulcea, venit cu părinții, stă cu bărbia sprijinită de spătarul scaunului din față și se uită fascinat la acest film, care e de fapt o succesiune de imagini lipsite de altă explicație decât un voice over poetic. Ceea ce mă face să cred, din nou, că putem înțelege, uneori și fără cuvinte. Sau chiar dacă nu le înțelegem cu totul. Vorbește-mi până îți înțeleg limba.

How the body?

The body good.
The body sick.
The body hungry.
The body mad.
The body inside closed.

Michael își notează în jurnal unele conversații pe care le are cu localnici. Se referă la ei spunând the body, pentru că el e cel mai important când trebuie să muncești. Iar când the body e inside closed, asta înseamnă depresie. Dacă toate limbile ar dispărea și ar exista un turn Babel pe bune, am putea reinventa limbajul universal cu nume de jucători de fotbal, se gândește regizorul. Like – ar fi Messi, pentru că îl place toată lumea. He – Rooney, pentru că e cel mai masculin. Is – Ribery, pentru că ESTE. Winner – Drogba. Yes – Ronaldo. Rooney Ribery Drjoba, Ronaldo!

„Dacă ar exista o a doua arcă a lui Noe, ce ar reprezenta umanitatea?” se întreabă Glawogger într-alta dintre paginile jurnalului său redate în film. Arca lui Noe, nesfârșit, ar fi fost un titlu bun pentru el. 

***
Trailer 
A șaptea ediție a Pelicam, Festivalul Internațional de Film despre Mediu și Oameni a avut loc între 21 și 24 iunie la Tulcea. Filmele câștigătoare au fost: Untitled - Marele Premiu, Braguino - Black Sea Docs, Delta - Black Sea Docs, mențiune specială, Little Yellow Boots - Fresh Perspectives și The Ashes Remain Warm - secțiunea de scurtmetraje.