Ariană printre ruine

Secvența 1

Lumină rece, albastră și tăcere sticloasă. O fată cu păr arămiu, ochi glaciari și genunchi-pară se spală absent în cadă: privirea-n gol și degetele pe post de pieptene printre șuvițele ude. De departe aduce a o Lolita pocăită, dar asemănarea se topește odată cu piruetele ei dezechilibrate și molfăitul de gumă, pe care mai apoi își lasă amprenta degetului mare și strâmb lipind-o într-un loc interzis. În dimineața translucidă a adolescentei Lore (Saskia Rosendahl) totul e încă la locul lui, toate obiectele și ritualurile din casa burgheză. Îi vezi pielea – pătată, zburlită, neatinsă – și pentru o secundă gamba încordată cu linia mușchiului care pulsează premonitoriu când iese din cadă.

Secvența 2

Mama lui Lore, Mutti, intră împleticindu-se în casa de țară în care s-au ascuns. E noapte. Se lasă să cadă sfârșită pe scaun, cu picioarele desfăcute și vinete și ciorapii sfâșiați. Îi tremură degetele când fumează și zâmbește scârbos, aproape macabru. Fuhrer-ul e mort. Lore stă în fața ei, înghețată. Nu e o familie prea deschisă spre alinare sau tandrețe.

Lore primește în brațele ei bebelușul care urlă deja după mama lui, care dă să plece, ferchezuită, spre lagăr, într-un trench albastru electric.

Lore aleargă după ea cu întrebarea mută pe obrajii încă rotunzi și copilărești. N-o pune.

Secvența 3

Gunther a furat mâncare de la vecini. Pentru că îi era din ce în ce mai foame, mama lui era plecată de mult timp, bijuteriile de dat la schimb se terminaseră și nimeni nu îi explica ce se întâmplă.

„Cine credeți că sunteți, așa v-au crescut părinții?” Găleata se varsă pe jos, iar Gunther se repede cu degetele în laptele amestecat cu pâmânt. Mândria se face cocoloș dur în gâtul lui Lore care îl trage după ea, cu pași apăsați, până-n casă, îl ia pe sus și îl trântește într-o ladă pe al cărei capac se așază. Primul ei act de autoritate e copilăresc și trist, cu geamănul Juergen care țipă și dă din picioare de parcă el e cel pedepsit și Lore care proferează amenințări cu fundul pe lada în care Gunther izbește printre țipete ascuțite.
„Americanii au niște locuri speciale pentru copii ca tine” îi spune când îl scoate de acolo.

Thomas

Casă părăsită. Coji de ouă sparte. Cine e băiatul-bărbatul cu privirea tăcută prăvălit pe jos în camera cu pereții de un roz vulgar?

Băiatul-bărbat e din nou acolo și privește fix în timp ce Lore îi încredințează cu scârbă fratele cel (prea) mic unei sărăntoace să-i dea să sugă, în schimbul unei broșe.

Băiatul-barbat are o bere în mână și a văzut c-a rupt un colț dintr-o fotografie cu ofițeri naziști și lagăre din cele care sunt lipite prin toate locurile publice. O bruschează un pic, ea nu spune c-a rupt-o pentru că bărbatul din fotografie seamănă cu tatăl ei. Adoarme noaptea jucându-se cu lipiciul rămas pe degete de când a dezlipit colțul de hârtie.

Băiatul-bărbat e mereu în urma lor. Sunt ca o familie. Lore, sora ei mai mică, gemenii, pruncul, toți blonzi, toți arieni. Thomas (Kai Malina), întunecat, care se dă drept fratele lor și are încă steaua galbenă printre acte. Care le face rost de mâncare. Care se joacă cu ei și le spune ce se-ntâmplă în Germania care nu mai e a lor, ci a americanilor, rușilor, francezilor și englezilor. Care are grijă de ea când zace două zile și o cară în spate pe drumul care pare nesfârșit.

Care o atinge. La început doar c-un deget care nu urcă mai sus de gleznă.

„Evreu împuțit!”

Thomas stă pe jos, sprijinit de perete, într-o altă casă abandonată. Lore are buzele sângerii și pocnite, ca după ierni lungi, labele picioarelor și mâinile negre, părul vâlvoi, îmblonzit de soare, și se bâțâie pe scaun. Se ridică forțat senzual, se îndreaptă spre Thomas și se proptește între picioarele lui. Îi ia mâna într-a ei printr-o mișcare repezită: și a lui e tot neagră, tot murdară și se lasă în voia ei. Își ridică rochia, care până atunci părea neridicabilă, îi cârmuiește mâna între coapsele rumene de sălbăticie și-nchide ochii. Și el închide ochii. O secundă, cât o mângâie. Apoi își trage mâna brusc și o privește cu furie. Ea mai încearcă o dată, el se ridică și pleacă.

Ca-n somn, dar cu ochii deschiși, degetele lui se strecoară între ale ele pe pătura pe care dorm toți, în pădure.

Secvența 4

A mai rămas de trecut râul. Singura barcă din împrejurimi e a unui bărbat burtos și sictirit din pădure. Lore încearcă să-l înduplece, el zâmbește de parcă i-a pus Dumnezeu mâna în cap. În ceasul pe care putea să i-l dea a intrat apă, cântecelul ei e anost iar bibeloul-căprioare nu are absolut nicio valoare. Lore nu mai are ce să negocieze și-ncepe să se desfacă încet la nasturi. El se repede la gâtul ei s-o sărute, iar ultimele lui cuvinte înainte ca piatra din mâna lui Thomas să-l lovească în cap sunt „Copilo, miroși a moarte”.

Secvența 5

Așteptau s-ajungă la mătușa Omi ca Dorothy înapoi în Kansas. Și așa și e, e chiar Kansas-ul de dinainte, doar că după Oz-ul unei Germanii prăbușite. Mătușa e dură ca Mutti, are o servitoare care-i ține casa lună, are bani și mâncare. Senzația de confort a dispărut însă, pentru că linia confortului s-a mutat în lunile de pelegrinaj, foame și frică. Mătușa abia tresare când aude că Gunther a murit, într-o pădure, în timp ce cei 5 copii traversau pe jos Germania. Omi așteaptă să se facă dreptate, naziștii să fie eliberați și repuși în drepturi. Între timp totul trebuie să continue ca înainte. Pereții casei ei au mori de vânt albastre pe ei, așa cum își amintea și Lore zâmbind. Acum nu mai zâmbește. Înfulecă pâinea, varsă laptele pe masă și începe să bea din căușul palmei când se scurge, în timp ce mătușa ei țipă indignată. Consemnată în camera ei, ia bibelourile de pe mileu și-ncepe să le spargă, unul câte unul. Căprioara de acasă pe care a avut-o cu ea tot drumul e ultima. O trosnește încet sub mocasinii grei.

***
Scenariul este adaptat după romanul The Dark Room al scriitoarei Rachel Seiffert și este regizat de Cate Shortland (Somersault, 2004).
Alte cronici de la Cinepolitica.