Astra Film Festival: Amintiri din squatul de 45 de etaje

În 2007, câteva sute de oameni au forțat intrarea în cea de-a treia clădire ca înălțime din Venezuela și i-au ocupat parterul, cu gândul s-o transforme în locuință. Clădirea aflată în cartierul financiar al orașului era abandonată de pe la începutul anilor 1990, când banca al cărei sediu urma să fie a dat faliment. În câțiva ani, squaterii au ajuns să ocupe 28 de etaje din 45, creând ceea ce venezuelenii au numit cel mai înalt cartier din lume. De când a aflat vag de existența lui, regizorul Markus Lenz, a vrut s-o documenteze și a reușit prin Ruina, un film de 96 de minute, terminat în 2012.

Întâmpinarea o face Gladys, blonda cu nepoți, care încă-și poartă frumusețea în rochii scurte. Ca un agent imobiliar, face un tur de etaj prezentând îmbunătățirile: pereții pastelați, încuietorile ușilor, sistemul nou de pompare a apei până la etajul 15. În apartamentul ei imens, vântul bate perdele care acoperă niște geamuri inexistente, iar zgomotul orașului răzbate până sus. Gladys asemuiește ocuparea clădirii cu momentul când Iisus i-a alungat pe negustori din templu.

Localnicii privesc cu dispreț ce se întâmplă în turn, zvonistica legată de lepădăturile care se ascund acolo e constantă, dar camera lui Leonardo Acevedo găsește niște locatari organizați aproape draconic, un loc unde curățenia pe coridoare e esențială, unde n-ai voie să petreci până dimineața, unde cine vrea să trăiască din vândut droguri e invitat s-o facă în afara clădirii. Camera vede cartierul: terenul de baschet unde stau puștii, biserica, atelierul de croitorie. Vede viețile eșuate acolo: femeia care coase fețe multicolore de pernă și-și petrece singurătatea cu Principe, câinele ei, refugiatul din Columbia care tânjește după familia lui, adolescenta care povestește cum Inga, tatăl copilului ei și un squater redutabil, a ocupat clădirea, iar o lună mai târziu a murit împușcat.

Acum câteva săptămâni, Lenz a aflat de la Gladys că autoritățile din Caracas au demarat evacuarea turnului, iar oamenii sunt mutați în cartiere din afara orașului. Ruina va avea premiera în Venezuela în noiembrie, iar Lenz, care se gândea să proiecteze filmul chiar la parterul turnului, nu știe ce și pe cine va mai găsi când ajunge acolo. Dar are de gând să-și urmărească povestea până la capăt.

Cum ai aflat de turn?

M.L.: Am citit la un moment dat în ziar un articol despre Venezuela și în el erau câteva rânduri despre o bancă părăsită, transformată în squat, în care nu se poate intra. Și m-au făcut foarte curios. Nu trecuse mult timp de la criza economică, iar mie mi s-a părut cea mai tare utopie: să transformi o bancă în casă pentru oamenii fără adăpost. Am vrut să aflu mai multe și am încercat să mă documentez, dar era foarte dificil să fac asta din Germania. Erau foarte puține articole despre acest zgârie-nori, am încercat să iau legătura cu niște jurnaliști locali, dar nu puteau să-mi spună mare lucru nici ei, nu cunoșteau decât zvonuri legate de turn.

Te hotărâseși deja că vrei să faci un film despre asta?

Da, din momentul în care am citit acel articol despre Caracas mi-am zis: ăsta e un subiect de film. Așa mi se întâmplă de obicei atât cu știrile din presă, cât și cu conversațiile de zi cu zi. Dacă ceva îmi atrage atenția, încep să mă documentez. Totul e mereu foarte spontan.

E ăsta cel mai dificil proiect al tău de până acum?

Da, cu siguranță. Am avut șansa să locuiesc 6-7 luni în Bogotá, în Columbia, în 2012. Am primit o bursă de la școala unde studiam [Academy of Media Arts, Köln] – în urma unui schimb de studenți între departamentele din cele două țări. Practic m-am dus în Bogota numai ca să fiu mai aproape de turn, pentru că Venezuela e țara vecină. Dar și din Columbia era complicat să obțin informații. La un moment dat, aveam totul rezervat pentru mine și cameramanul columbian, dar încă nu știam ce se va întâmpla în Caracas. Nu aveam altă soluție decât să mergem acolo și să aflăm singuri ce și cum.

Voi doi v-ați cunoscut la universitate?

Ne-am cunoscut la o petrecere, la scurt timp după ce am ajuns în Columbia. Am luat legătura apoi, ne-am împrietenit și în scurt timp mi-am dat seama că e persoana potrivită cu care să fac asta.

De unde ai început? Te-ai dus direct la clădire?

Nu m-am dus imediat la locuitorii clădirii, pentru că știam că se feresc de camere și de media în general. Căutam pe cineva care să-mi intermedieze accesul, așa că în primele zile m-am plimbat prin preajmă și am vorbit cu oamenii care lucrau în organizațiile comunitare din Caracas. După trei zile mi-am dat seama că nu pot continua să aștept să apară cineva care să mă ajute și că trebuie pur și simplu să bat la ușă. Am făcut asta și mi s-a spus: sub nicio formă. Nu te vrem aici.

Ai vorbit cu cineva din boardul director al turnului?

Nici măcar. Cu cineva de la pază – pentru că aveau așa ceva – care locuia acolo și cunoștea pe aproape toată lumea.

Am insistat, totuși, și am dat de un tip din board care a fost foarte neprietenos și ne-a spus să revenim săptămâna următoare. Nu ne permiteam să așteptăm atâta, așa că am încercat să pătrundem în clădire prin parcare. Și acolo erau niște mecanici care lucrau la niște motociclete și care au fost prietenoși și au zis: OK, hai că-ți dăm numărul lui Gladys. A fost un real noroc, pentru că era o persoană inteligentă și interesantă, care era dispusă și obișnuită să vorbească cu oameni din afara clădirii. Am sunat-o de nu știu câte ori, încercând s-o conving. Părea interesată, dar se vedea că nu poate decide singură. Și părea că vrea să ne cunoască mai bine înainte de a lua o decizie.

Dacă aș crede în Dumnezeu, aș zice că ne-a ajutat, dar nu cred, așa că aș spune că a fost un soi de noroc. Aveam o întâlnire cu ea, luni. Duminică, am filmat clădirea din toate unghiurile, dar ne-am dus și printr-un cartier care era la vreo 4 km de turn. Luni, la întâlnire, eram extrem de stresat, pentru că știam că totul depinde de ce se va întâmpla acolo. Ori ni se deschidea ușa, ori plecam acasă. Eh, și nici nu intrăm bine că apare Gladys pe scări cu zâmbetul pe buze și spune: v-am văzut ieri filmând în Chacaito. A fost incredibil. De la coincidența asta uimitoare s-a spart gheața și am pornit o conversație.

Ce te-a făcut să alegi să te axezi pe poveștile oamenilor din clădire și nu pe ce spuneau oamenii din jur sau administrația locală?

Toate materialele despre turn fuseseră, de fapt, despre oameni care vorbeau despre turn. Nu voiam să fiu încă unul care face asta. Voiam să dau glas locuitorilor turnului. Am considerat că era nevoie și de niște context, așa că am inclus trei oameni –arhitectul clădirii și doi oameni care locuiau în apropierea turnului. Dar era suficient, pentru că asta îngloba tot ce se spunea despre turn.

Mă întrebam ce rol joacă norocul în facerea de documentare. Cum s-a întâmplat cu Gladys, care v-a văzut în cartier.

Știi, cred că atunci când ceva foarte, foarte dificil îți reușește, tinzi să cauți momentele care au făcut ca lucrurile să meargă. Poate ceea ce ajungem să numim noroc e, de fapt, rezultatul unei munci asidue. Unei dorințe puternice de a face lucrul ăla. Dacă vrei să faci un proiect, trebuie să fii dispus să te implici 150%. Dacă eziți și te dai bătut imediat, n-are cum să funcționeze. Iar eu și colegul meu din Columbia ne doream enorm să reușim.

Ruina poate fi văzut sâmbătă, 11 octombrie, de la 16:30, la Biblioteca Astra din Sibiu.