Astra Film Festival: Djinnii musulmani şi demonii psihiatriei

Descending with Angels (2013), filmul de doctorat al antropologului danez Christian Suhr, începe cu o secvență dintr-o slujbă musulmană și continuă cu o exorcizare. Timp de 10 minunte, un bărbat sur, întins pe podea, se zbate cu dinții încleștați, în timp ce vocea unui imam urcă și coboară deasupra lui, invocând atotputernicia divinității, cerându-i spiritului care-l posedă să spună cine e, să iasă din el. Până la final, camera migrează între încercări de vindecare: speranța în religie – în preotul care le cere oamenilor să dea jos orice fotografie de pe pereți, să bea apa sfințită de el –, speranța în medicină – în asistenta care așază săptămânal în cutiuțe cele șapte pastile care trebuie luate zilnic, întrebându-și pacientul dacă știe la ce folosește fiecare. Există demoni, îngeri, djinni? Cum poți fi sigur de diagnosticul unui psihiatru? Cum creezi punți de dialog între două culturi pe care contextul mare în care s-au întâlnit le împinge la ostilitate și neîncredere reciprocă? Documentarul lui Suhr nu răspunde la niciuna dintre întrebări. Ba chiar privit prin prisma migrației recente și a zidurilor ridicate în Europa ultimelor luni, ridică unele noi. 

Cum ai ajuns să faci filme?

Făceam fotografii în liceu și am și expus. Mergea bine, dar mi-am dat seama că era dificil să-mi câștig existența din asta, așa că am dat la Antropologie, un domeniu care mă interesa. La un moment dat, în facultate, s-a organizat o competiție în cadrul căreia studenții puteau aplica pentru fonduri ca să facă un scurtmetraj. Am primit niște bani care mi-au permis să plec în Egipt și să fac un mic documentar acolo. Filmul ăla mi-a deschis ochii către faptul că filmul e un mediu minunat și pentru un antropolog.

De ce? Ce îți permite să faci?

Eu folosesc filmul ca un mod de a analiza lucrurile. Trăim niște vremuri în care toată lumea se exprimă prin media audio-vizuale. Dar dacă mergi în mediul academic, vei vedea că există discipline care se bazează exclusiv pe un stil de scriere foarte arid. Dacă antropologia e studiul a ce înseamnă să fii o ființă umană, atunci există niște lucruri pe care nu ai cum să le exprimi prin vocabularul academic arid. Aici filmul e de mare ajutor, pentru că el, ca mod de exprimare, poate surprinde cu totul alte aspecte despre ce înseamnă să fii om. Situații emoționale, transformări, interacțiuni sociale, e o analiză care funcționează după alți parametri decât textul scris. De-asta cred că noi, ca antropologi, trebuie să fim în contact cu lumea și cu modul în care e locuită. Că trebuie să învățăm să folosim aceste media și să ne exprimăm și prin intermediul lor.

De ce Egipt? Și despre ce a fost primul tău film?

M-a fascinat dintotdeauna. Am călătorit acolo după liceu și am tot revenit. E o țară copleșitoare și minunată, plină de oameni calzi.
Filmul era despre stăpânii de cămile de pe platoul Gizeh, despre strategii de vânzare și modul în care stereotipurile despre beduinii hiper-ospitalieri sunt folosite pentru a-i păcăli pe turiști să meargă cu cămila. Acești oameni imită niște fantezii ciudate despre egipteni și lumea arabă, ca să seducă clienții. Istoric, cămilele nu aveau nicio treabă cu piramidele, dar cumva ei au reușit să creeze o asociere atât de puternică încât nu cred să existe vreun ghid turistic în care să nu apară și o cămilă lângă piramide.

Ai învățat singur ce ai de făcut ca să-ți iasă un film?

Da, eu filmam și cea care mi-a devenit ulterior soție edita. Cel mai bun mod de a învăța să faci un film e să încerci să faci un film.

Când ai intrat în contact cu subiectul exorcizărilor musulmane?

Primul meu film a fost o experiență minunată, dar nu am avut decât o lună la dispoziție pentru documentare. Într-un fel, abia am zgâriat suprafața. Așa că în 2005 am decis să mă întorc și să fac o documentare mai amănunțită pentru lucrarea mea de master, care a presupus muncă tradițională de teren, adică observare participativă. Să trăiești cu oamenii pe care-i studiezi: să mănânci cu ei, să lucrezi cu ei, să dormi cu ei în casă. Am vândut plimbări pe cămilă cot la cot cu ei și ne împărțeam banii.

În fine, în timp ce locuiam la această familie de egipteni - părinții și cei trei copii ai lor locuiau în aceeași casă – fratele cel mic s-a căsătorit și, cum vorbim de o familie fără mari posibilități financiare, obiceiul e ca mirii să-și petreacă luna de miere în noua lor casă. Timp de două săptămâni, nu ai altceva de făcut decât să-ți consumi mariajul. Eu locuiam la fratele cel mare, în apartamentul de dedesubt și, după câteva zile, din tavan au început să se audă sunete pe care nu le-ai aștepta de la un cuplu abia căsătorit: țipete, lucruri aruncate. Soțul cobora în lacrimi, apoi soția cobora în lacrimi. Lucrurile s-au agravat rapid, iar ea a început să aibă crize atât de puternice încât el a fost nevoit să se mute cu noi – de fiecare dată când îl vedea, arunca cu lucruri în el și vorbea în limbi necunoscute, avea febră puternică.

Le-am sugerat să mergem la un spital de psihiatrie și chiar le-am spus că plătesc eu. Ei erau de acord, dar mai întâi au propus să încerce cu un preot. Timp de câteva luni, am asistat la acest proces: venea un exorcist, ea se mai calma un pic, apoi crizele reveneau, apoi venea alt exorcist. Li s-a spus că e vorba de un djinn și că probabil o femeie bătrână a făcut o vrajă. Pentru mine, la vreo 25 de ani cât aveam atunci, totul era o mare prostie. Credeam că-i cunosc pe oamenii ăia, pentru că locuisem cu ei, și deodată m-am trezit că vorbesc despre magie și posedați. Tata m-a crescut cu ideea că religia e opium pentru popoare, deci era o situație bizară pentru mine. Și m-am trezit în impas: știam ce se întâmplă – că e vorba, probabil, de simptome psihosomatice – dar tot simțeam nevoia să mă protejez cumva de djinnii ăștia, mai ales când mă duceam noaptea, la baia infectă de la subsol (djinnilor le plac astfel de locuri). E clar un șoc pe care cred că nu ai cum să-l eviți când trăiești mai mult timp cu niște oameni din altă cultură.

Femeia nu și-a revenit, dar exorcizările au părut să-i permită să ducă o viață ceva mai liniștită. Iar eu mi-am dat seama că termenii psihiatrici pe care-i foloseam și pe care-i opuneam discuțiilor lor prostești despre djinni și posedări vorbeau la rândul lor despre lucruri din lumea mea despre care nu știam, de fapt, nimic. Erau două moduri de a descrie ceva invizibil, ceva intangibil. Așa a început totul.

Cum de a devenit, mai târziu, subiectul lucrării tale de doctorat?

Fiind tată și soția având niște probleme de sănătate, nu-mi permiteam să plec de acasă, din Aarhus, un an sau jumătate de an pentru a-mi face documentarea. Așa că m-am dus la cea mai apropiată moschee din oraș și am întrebat despre vindecări și posedați și lucrurile pe care le văzusem în Egipt. Pe atunci nu știam mai nimic despre populația musulmană din Aarhus, aveam cel mult câțiva prieteni arabi. Oamenii de la moschee m-au primit. N-a durat mult până să apară primul caz.

La Q&A-ul de după proiecție ai spus că mai dificil a fost să capeți acces în secția psihiatrică. Cum așa?

M-am prins repede că psihiatria va trebui să facă parte din proiectul meu, pentru că oamenii de la moschee se refereau constant la psihiatri și la experiențele mai mult sau mai puțin bune pe care le avuseseră cu ei. Exista un soi de anxietate legată de statul danez, de școlile daneze, dar și de psihiatrii danezi. De-asta am decis să încerc să capăt acces și în spital. A fost mai dificil, pentru că trebuie să obții anumite aprobări, să treci prin mai multe etape. Până la urmă am găsit un departament de psihiatrie trans-culturală care au apreciat proiectul meu. Dar înainte să întâlnesc acești oameni am simțit că exista o mai mare secretoșenie privind profesia în spitalul de psihiatrie. Oamenii de acolo erau mai suspicioși privind expunerea decât preoții și pacienții musulmani și cred că asta are legătură și cu faptul că preoții consideră ceea ce fac un fel de datorie sacră, de menire.

În cadrul religiei islamice poți să ai multe îndoieli privind acești djinni, dacă există cu adevărat vrăji și dacă ți-au fost făcute, dar nu ai nicio îndoială în ce privește existența lui Dumnezeu. În psihiatrie există îndoială la numeroase niveluri – dacă diagnosticul e corect, dacă pacientul se preface, dacă tratamentul e corect – dar te îndoiești și în ce privește beneficiile medicamentelor psihotrope. De exemplu, asistenta care apare în film a făcut o depresie în timp ce lucram la film, și a recurs la budism. A refuzat să ia medicamentele pe care le dă pacienților, pentru că se temea de ele, așa că s-a dus la o mănăstire din Nepal, a început să mediteze, și după o vreme și-a revenit, s-a întors acasă și și-a reluat munca, apoi a început să importe și să distribuie produse herbale pe care le luau și alți colegi. Scriu despre asta acum – nu a vrut să facă parte din film, dar până la urmă a decis să renunțe la anonimat pentru că era dezamăgită de felul în care funcționa spitalul, de birocrație și de industria psihotropelor.

Deci descoperi că îndoielile sunt chiar mai profunde în sistemul psihiatric.

Mă întrebam cum au afectat stereotipurile legate de populația musulmană din Danemarca felul în care ai încercat să portretizezi comunitatea.

Mulți dintre ei se temeau de modul în care sunt tratați în sitalul de psihiatrie și vedeau în sistemul psihiatric un loc care încearcă să-i îndepărteze de Dumnezeu prin intermediul pastilelor. Exista atâta informație despre populația musulmană, atâta monitorizare, atâtea materiale jurnalistice despre ei. Oamenii ăștia sunt, probabil, cel mai măsurați și urmăriți din Danemarca. Sunt atâția experți care pretind că știu de ce islamul ar putea reprezenta o problemă. Și tot așa, în spitalul de psihiatrie oamenii au tot felul de idei despre de ce pacienții musulmani sunt atât de numeroși. Prin munca mea cred că am încercat să zgudui un pic adevărurile prestabilite despre musulmanii din Danemarca și nu numai. Într-un fel, am decontextualizat conștient foarte multe lucruri, am vrut să fie cât mai greu să aplici stereotipuri, legate fie de islam, fie de psihiatrie.

Ce ți-a fost cel mai greu în tot acest timp?

Când faci observație participativă în orașul tău, pe oamenii care sunt considerați forța răului în societatea ta, devine ciudat. În primul rând, ești contaminat de propria societate și ai la rândul tău prejudecăți. În al doilea rând, când lucrezi cu oamenii pe perioade îndelungate, te apropii de ei și te pătrunzi de perspectiva lor asupra lumii. Eu plecam de acasă, de la familia mea, și mergeam la o exorcizare sau vorbeam cu oamenii la moschee, apoi mergeam la spitalul psihiatric, care avea propriul mod de a explica realitatea. Erau dificile trecerile acestea. Eu și oamenii ăștia împărțim aceeași lume, dar de fapt trăim în lumi complet diferite. Așa că a fost dificil, personal vorbind.

Cum te-a schimbat Descending with Angels?

Pe durata documentării mi-am zguduit propriile convingeri, una din ele fiind ideea că psihiatria e o știință exactă.

Tata nu credea în Dumnezeu, dar după acest proiect mă raportez altfel la credință. Brusc, înseamnă ceva pentru mine, poate un refugiu. Nu vreau să mă convertesc la vreo religie sau să duc o viață religioasă, dar pot să-mi dau seama că anxietățile legate de oamenii religioși într-o țară seculară ca Danemarca poate fi stupidă uneori și nefolositoare.

Unii dintre musulmanii cu care am vorbit spuneau că psihiatria seamănă la rândul ei cu un cult religios, care încearcă să convertească oamenii. Și cred că e pe undeva adevărat, nu într-un mod negativ, ci pentru că psihiatria se bazează pe posibilitatea de a supune pacientul unui tratament. Psihiatrul cu care am lucrat eu spunea că vreo 80 la sută din efectele medicamentelor ține de placebo, iar restul de 20 la sută nu știm dacă fac rău sau bine. Deci credința contează și în psihiatrie. Vorbim de un ritual al medicației, de o supunere de care depinde funcționarea ei.

La Sibiu, după proiecția filmului, unul din comentariile cele mai puternice pe care le-am primit a fost de la o doamnă în vârstă care a venit la mine după Q&A. A zis că ce a văzut în film seamănă mult cu ce se face în biserica ortodoxă. Și asta spune ceva despre cum barierele dintre religii nu sunt atât de necesare. Normal, politicienii le pot folosi pentru a stârni oamenii unii împotriva altora, dar e minunat ca o femeie ortodoxă să se regăsească într-o exorcizare musulmană. Și nu e prima reacție de acest gen de care am parte.

Acum la ce lucrezi?

Îmi doream să mă întorc în Egipt, dar și să mă distanțez un pic de situația politică din Danemarca. M-am dus acolo având în minte ceea ce noi numim boli psihiatrice, dar în lumea musulmană se numește Amrāḍ al-qulūb (boli ale inimii). Conform acestei noțiuni, e vorba de un dezechilibru al sufletului. Ceea ce noi numim depresie, disperare poate rezulta, de exemplu, din hobb al-dunya (prea multă dragoste de lume), când lumea te consumă și ești obsedat de lucruri din ea, îndepărtându-te de Dumnezeu. M-au interesat aceste subiecte și m-a interesat cum se vindecă oamenii într-o țară precum Egiptul, unde totul e cu susul în jos, economia și viața socială sunt într-o situație tristă. Și am identificat trei grupuri cu care cred că voi lucra: niște tineri artiști care au participat la revoluție, iar acum s-au refugiat în sufism, un psihiatru care oferă îngrijire oamenilor săraci și care are multe critici de adus vindecării relgioase, și un lider religios. Sper că, îmbinând aceste trei perspective, va rezulta un proiect despre de ce are nevoie Egiptul ca societate pentru a se vindeca și a se proteja de ce i se întâmplă de multă vreme deja.

Astra continuă sâmbătă și duminică la Sibiu. Program