Astra Film Festival: Interviu cu Justin Schein

„Vishner Mayer. Forced into this life on February 13, 1949. Left on purpose on August 22, 2013.”

Asta a vrut să fie scris în necrologul său Mayer Vishner, un radical șaizecist care la 16 ani lua un autobuz spre Washington DC pentru a participa la primul lui protest anti-război și care mai târziu punea umărul la nașterea mișcării yippie. Dar în timp ce discursul lui anti-sistem rămâne de neclintit, foștii lui colegi renunță treptat la activism, ceea ce îl lasă pe mâinile depresiei clinice cu care a avut de-a face toată viața. Anii 2000 îl găsesc ca membru fondator al unor grădini din mijlocul New York-ului, care se ocupă cu agricultura sustenabilă și locuind singur cu pisica în apartamentul imund în care stă în chiloți și se face praf de dimineață până seara. Cu sănătatea ferfeniță după mulți ani de alcool și droguri și speriat să devină o povară pentru ceilalți, Mayer se gândește permanent la sinucidere, pe care o consideră ultimul său act politic. Regizorul Justin Schein, interesat până atunci strict de background-ul politic al personajului său, se trezește într-o negociere continuă între rolul său de documentarist și cel de prieten, între când trebuie să dai stop la cameră și când să te implici activ în viața celui pe care îl filmezi.

Cum l-ai cunoscut pe Mayer și când te-ai hotărât să faci un film despre el?

Făcusem un film numit No Impact Man, despre o familie din New York care încearcă să trăiască fără să aibă vreun impact negativ asupra mediului, iar Mayer i-a întâlnit în grădinile comunitare (n.r.: LaGuardia Corner Gardens) în care lucra și așa a ajuns să apară în film. Și a fost minunat, chiar dacă apărea doar într-un moment scurt. De fiecare dată când arătam cuiva filmul, lumea voia să știe mai multe despre Mayer. Am fost întotdeauna interesat de activiștii anilor ‘50-‘60, de mișcarea anti-război și a drepturilor civile, așa că am văzut în Mayer oportunitatea de afla mai multe despre asta, ne-am împrietenit și m-am gândit să fac un scurtmetraj despre el. Mayer e una dintre fantomele alea pe care le vezi pe străzile New York-ului, care au atâta istorie în spate și vrei să afli care e povestea lui.

De unde interesul tău pentru activism?

Mi-am trăit adolescența în perioada Reagan iar tatăl meu era foarte conservator, așa că ne certam tot timpul. Pe mine mă interesau chestii gen cum să oprim armele nucleare, dar pe-atunci, acolo de unde eram eu nu era foarte cool să fii activist. Iar oamenii ăștia care se adunau pentru a schimba lumea mi se păreau foarte tari. Majoritatea lucrurilor pe care le-au făcut yippies sunt uitate pentru că activismul lor era bazat pe satiră și umor și de asta nu există foarte multe informații despre munca lor. Și da, am vrut să aflu mai multe despre asta, majoritatea oamenilor din State de până în 40 de ani nu știu mai nimic despre ei.

De ce faci documentare? Ce gen de abordare te interesează?

Când eram în liceu făceam tot felul de filme cu prietenii mei, dar eram mai interesat de fotografie, de foto-documentar. Dar lumea fotografiei devine din ce în ce mai mică și e tot mai greu să trăiești din asta, așa că m-am gândit că făcând documentare pot în același timp să aflu mai multe despre lucrurile care mă interesează și să mă pot și întreține, într-un scenariu optimist. Am călătorit prin toată lumea și am ajuns să cunosc viețile a multor oameni la care nu aș fi putut ajunge altfel, ceea ce e un privilegiu foarte mare.

Sunt interesat de documentarele bazate pe personaje și care ating probleme sociale. Cred că modul cel mai eficient prin care să dezbați problemele sociale e prin viețile oamenilor. Prefer cinema verite, filme care arată viețile oamenilor în timp ce se confruntă cu ceva, decât filme cu talking heads și diverși experți, cred că poți să atingi mult mai tare publicul intrând propriu-zis în viața personajului tău.

Care te gândeai că va fi direcția filmului atunci când te-ai apucat de el?

Mayer nu mi-a spus decât la șase luni după ce ne-am apucat de filmat că vrea să se sinucidă; până atunci credeam că o să fie această poveste a unui om care a sperat să schimbe lumea, iar acum stă în chiloți toată ziua, în apartamentul în care locuiește singur. Atunci era încă administrația Bush, așa că eram curios și cum cineva care a fost atât de idealist ajunge să se confrunte cu realitatea lumii. Dar mi-a devenit destul de clar că era foarte tulburat.

Cum a decurs procesul de montaj?

A fost destul de dificil, pentru că n-am mai făcut niciodată un film în care să se audă și vocea mea în modul acela, așa că că m-am bazat pe David Mehlman, monteurul și co-regizorul filmului. Am început cu o variantă de trei ore și am făcut o grămadă de vizionări cu prieteni, dar și cu oameni care nu ne știau. A fost destul de greu să-l facem vizionabil, pentru că e un subiect foarte apăsător și am avut alegeri foarte grele de făcut, unele dintre secvențele mele preferate nu sunt în film, pentru că e mult prea multă tristețe. Sunt mult prea multe scene în care Mayer e foarte dificil. Am avut cam 150 de ore de material pe care l-am filmat în 4 ani, deci nu e chiar așa mult, dar vorbim de viața unui om, iar tu ar trebui să decizi ce ar fi important de arătat și ce nu. Pe lângă asta, a trebuit să stabilesc modul în care voi nara, pentru că nu am vrut să fie un film despre mine. Dar mi s-a părut că relația care s-a creat a fost foarte interesantă și mi-am pus atât de multe probleme etice, având de-a face cu cineva care vrea să moară, încât n-am putut să mă ascund în spatele camerei, am simțit nevoia să vorbesc.

Ce final ai fi ales dacă Mayer nu s-ar fi sinucis? Cât timp l-ai mai fi filmat?

Am vrut să mă opresc din filmat de mai multe ori. Mă gândeam că finalul va fi cu mine spunându-i că nu mai pot continua. Desigur că un final fericit ar fi fost minunat, dar pentru el asta n-ar fi fost posibil.

În ce fel ți-a afectat viața personală realizarea filmului ăsta?

Am încercat să-l aduc în viața mea și să-i fac cunoștință cu familia mea, dar a fost o decizie dificilă, pentru că n-am vrut neapărat ca copiii mei să stea în preajma cuiva care s-ar putea sinucide, dar încă de la început l-am adus pe fiul meu la grădina lui, pentru a-i arăta angajamentul față de el. Și cumva, mi s-a părut că cel mai bine se simțea când putea să-i învețe lucruri pe alții și când era pe lângă copii. Soția mea, care e și producătorul filmului, avea dublul rol de a sprijini filmul și de a mă face pe mine să continui, dar de la un punct încolo începuse să spună că e o nebunie și că trebuie să se termine odată. Nu e ca și cum m-aș fi temut că s-ar sinucide dacă aș face-o, dar îmi dădeam seama că a continua cu filmarea nu e bine pentru nimeni.

Care au fost principalele probleme morale?

Încă de la început m-am întâlnit cu avocați, doctori, profesori de jurnalism cu care am vorbit despre etica demersului și despre aspectele legale. N-aș fi putut să fac filmul dacă Mayer n-ar fi fost consultat de un doctor și un psihiatru care să știe că el voia să moară. Nu îmi pot asuma să fiu singurul care are informația asta. Într-un fel, e același lucru cu orice altă persoană care are pe cineva drag într-o astfel de situație. Cred că era dreptul lui să aleagă între viață și moarte, dar pe de altă parte nu sunt sigur dacă era capabil să ia decizia asta. Nu am răspunsuri. Am ajuns la concluzia că chiar dacă e clinic deprimat, asta a fost o decizie pe care a gândit-o multă vreme. Nu am regrete față de asta, ceea ce e bine, dar într-un anumit fel, am simțit o mare eliberare când Mayer a murit. Cred că avea foarte multe de oferit lumii, dar atunci când ești deprimat nu vezi asta, ci doar întuneric.

Am văzut un film foarte bun aici, God's Will (r: Beata Bubenec), despre un grup de ortodocși extremiști. Regizoarea a spus la Q&A că nu are nicio părere despre ce a arătat. Am mai făcut filme pe care protagoniștii să le vadă și să li se pară minunate, iar altora care văd filmul ăia să li se pară niște monștri, pentru că îi lași să fie ei înșiși și asta cred că e o poziție onorabilă, dar nu știu dacă poți să te păstrezi așa, să nu ai nicio părere în ceea ce privește un om care suferă. Mayer era foarte manipulativ și se folosește de mine ca să-și spună povestea, dar n-am putut să mă ascund în spatele camerei și să fac un film „etic”.

Ce proiecte viitoare ai?

Am o listă lungă de lucruri pe care vreau să le fac. Unul dintre ele e legat de doctorul care apare în film și care o să mă lase să filmez în spitalul lui. O să fie jumătate documentar, jumătate animație. Poți să spui că te interesează un proiect sau altul, dar până când nu găsesc o poveste caut o crăpătură în ușă și încerc să pun piciorul ca să văd ce e pe partea cealaltă. Uneori e interesant, alteori nu. Dar e un mare privilegiu să poți face asta.