Astra Film Festival: Interviu cu Monica Lăzurean-Gorgan

Monica Lăzurean-Gorgan, producătoare și regizoare de film, a urmărit pe parcursul a șapte ani povestea unei familii cu trei copii din localitatea sibiană Copșa Mică. Viața soților Sicrea era afectată de faptul că Denisa, fiica lor cea mică, e paralizată de la brâu din cauze unei malformații congenitale numită spină bifidă. Dar, ca documentarist, pe Monica a captivat-o nu povestea fiicei, ci cea a tatălui. Sometra, fabrica la care Dobrin lucrase timp de 20 de ani, tocmai se închisese. În lupta cu ce i se întâmpla Denisei, el se străduia să creadă că Dumnezeu e singurul care o poate ajuta să meargă. Pornind de la convingerile lui religioase și forța cu care acestea se răsfrâng asupra celor din jur, Doar o răsuflare a ajuns să spună mult mai mult decât o poveste despre credință. Adolescența izbitoare, înstrăinarea de părinți, decizii care deschid răni ce nu mai pot fi păcălite să se închidă pulsează printre cartoanele care anunță trecerea anilor. În 2009, la începerea filmărilor, la masa de la fereastră stăteau invariabil doi părinți și niște copii – Ioana, Angelo și Denisa – care nu le ieșeau încă din vorbă. Pe măsură ce trec anii și autoritatea părinților devine tot mai mică, masa pare tot mai mare. La final, doar mama, tata și Denisa mai mănâncă zilnic împreună. 

Doar o răsuflare a câștigat premiul Heart of Sarajevo pentru cel mai bun documentar la Sarajevo Film Festival, și premiul pentru „Cel mai bun documentar românesc” la Astra Film Festival. 

Filmul începe cu focus pe religie și pe părinți și, pe măsură ce trec anii, pare că devine tot mai mult despre copii. Ai simțit asta pe măsură ce filmai?

Pe mine factorul religios m-a interesat foarte tare ca linie, cât de mult ține religia asta foarte concentrată în cineva, și foarte intensă. Pentru că sunt oameni profund religioși care mai au momente în viață când o lasă mai moale. Inițial nu voiam să stau să urmăresc à la longue familia, mă interesau mai mult contradicțiile astea umane din personajul principal. După aceea, văzând dinamica și tensiunile din familie, am fost foarte interesată de alegerile de mai târziu ale copiilor.

Cam când ți-ai dat seama că e un proiect de lungă durată?

După 3 ani?

Ce se întâmplase?

Îl simțeam pe Angelo din ce în ce mai înverșunat împotriva tatălui, se strângea acolo o anumită tensiune și cred că ducea undeva. Atunci când ne-am întâlnit, Angelo era cu tata destul de OK. Pentru mine încă e puternic când îl văd pe Angelo mic și după aceea îl văd adolescent.

Cum te-a primit fiecare din cei trei copii? Și cum a evoluat relația cu ei?

Primul contact l-am avut cu tata. Tata a zis: „ai ușa deschisă, vino.” Și atunci, cumva, copiii s-au raportat la decizia părinților și au fost deschiși. Dar am vorbit de la egal la egal, am stat și am povestit cu fiecare. La filmare Angelo a fost foarte deschis. Denisa nu e foarte vorbăreață în general. Dar mă privea extrem de mult. Se uita fix la mine și vedeam că încearcă să ia ceva, era felul ei de a avea contact. Și Ioana...

Deși Denisa nu vorbește, Ioana pare personajul cel mai retras.

N-au zis niciodată „nu mă filma”, dar Ioana era cea rușinată să apară. Am respectat chestia asta și prezența ei în film nu e foarte mare.

Mereu se pune problema asta în documentare: cât intri, cât intervii, dacă din cauza ta s-a schimbat cumva parcursul poveștii... Cum ți-ai gestionat dilemele privind faptul că i-ai ajutat pe părinți să o ducă pe Denisa la doctor?

Asta e discuția acestui film. Vrând, nevrând, în percepția noastră, documentarul înseamnă de multe ori un fel de cameră de supraveghere care ia pulsul realității și o prezintă așa cum e. Ceea ce eu nu cred. Eu zic că eu fac film și nu fac neapărat genul ăsta de documentar. Văd că toată lumea despre asta vorbește, e de înțeles, e problema care se ridică. Și eu aș reacționa exact la fel dacă aș vedea un film de felul ăsta, dar mi-am asumat faptul că nu povestesc în film intervenția mea. Am vrut să fie un film în care povestesc traseul și dinamica unei familii, nu am vrut să fie un film în care eu, regizorul implicat social, mă bag și zic „uite așa”. Asta la nivel de poveste. Am ținut să fie un film care are o estetică a imaginii, nu un documentar în care nu contează că se vede sunetistul, documentar făcut în stilul foarte verité.

Încheind această introducere, eu evident că m-am implicat. Din 2009, când i-am întâlnit, nu mi-am pus problema să nu mă implic. În 2009, am luat-o pe Denisa și pe mama și am mers la un doctor în Sibiu, iar din 2010 încolo am mers la București. Ei evident că au mai fost la doctor înainte și tata nu a spus „nu mergem la doctor”. Tata a spus în film „o să mergem și la doctor dacă o să fie cazul, dar haideți să vedem cum stăm la nivel spiritual”.

Acum doi ani, când am fost la un work in progress cu acest proiect, a fost tot așa, o discuție foarte mare cu „nivelul tău de implicare” și am început să povestesc cum m-am implicat, în ce ani, în ce etape, și un tutor care era atunci în workshop, un regizor din Thailanda, mi-a zis „eu am filmat niște proteste violente pe stradă în Bangkok la un moment dat, și era un polițist care-l bătea pe un manifestant. M-am dus cu camera foarte aproape de ei, sperând că o să intimideze prezența camerei pe acest polițist, și când a văzut-o, polițistul a început să dea mai tare în băiatul ăla și să-mi facă semne.” Asta apropo de ce înseamnă implicare. Au fost voci care au zis „nu ești obligat să te implici”, iar eu am zis „băi, când simt, simt.”

Pe religie nu am stat să vorbesc cu ei. Le-am spus foarte clar: „aici e poziția mea, chiar dacă am avut parte de această religie. Bunica mea mă ducea foarte, foarte des și eu știu foarte bine. Aici e poziția mea și nu o să mă schimbați.” Și m-au acceptat așa. 

Exista riscul ca Denisa să moară dacă nu te-ai fi implicat?

Nu. Nu cred. Și eu am fost foarte stresată la un moment dat. Noi am început să credem că fără această operație nu se poate, cumva. Nu aveam destule informații. Problema e cu coloana, că dacă stai tot timpul într-un scaun și nu porți un corset care să te țină drept, fuge coloana într-o parte. Și am fost la un doctor care a zis „nu o operăm acum, pentru că e în creștere, nu-i putem pune niște tije pe coloană, pentru că tijele acelea nu sunt elastice. Important e să stea într-un corset.” Denisa nu a acceptat corsetul și atunci coloana s-a deformat din ce în ce mai mult. Am dus-o la al doilea doctor. El a stat și a zis „veniți peste jumate de an”. Am venit peste jumate de an, și mai curbată. Și n-a recunoscut niciodată doctorul „mi-e frică să o operez”. Până la urmă a hotărât că nu o poate opera, pentru că deja curbura era prea mare ca să forțeze oasele să se strângă. Și noi ne-am focusat numai pe chestia asta și am zis: aoleu, e nasol, ce o să se întâmple? Doctorul i-a spus mamei că organele se presează unul pe altul și atunci evident că se afectează. Dar după aceea, la controlul la care am fost și în 2014, și în 2015, dar în 2015 am putut să filmez, în 2014, nu am putut, acolo doctorița a spus „e OK, organele s-au repoziționat, organismul s-a adaptat la povestea asta.” Și atunci ne-am dat seama și ne-am liniștit că stai, nu e atât de grav. Dar n-am știut, până atunci noi ne focusam pe operație. Pe urmă am aflat că au mai fost cazuri de copii neoperați care sunt mai curbați, dar acum sunt adulți și e totul OK.

Filmai lucrurile astea? Venirile la București?

Nu. N-am putut. Era o încărcătură atât de mare toată plecarea lor la București. Ei nu știau pe nimeni în București. Era un consum pentru mine personal atât de mare, plus că mama era atât de anxioasă încât luam toată anxietatea aia pe mine. Și au stat internate două săptămâni și alte două sau trei săptămâni. Doctorul tot timpul ezita și e o personalitate extrem de puternică, nu e genul lui să ezite.

De ce ți-ai ales rolul ăsta ca documentarist?

Că n-am putut altfel. Cum să-i las?

Era ceva de care-ți dăduseși seama deja de la alte proiecte, că dacă va fi nevoie să te implici, o să te implici? Sau ăsta a fost momentul de turnură?

Nu cred că vine așa, o decizie după ce stai să chibzuiești. Cam faci. Îți vine. Și la fel aș face și data viitoare. Mai ales când îi vedeam pe oameni că depindeau cumva de mine. Ei având acces la un anumit tip de educație, eu având acces la altceva în București, mă simțeam extrem de responsabilă. Nu aveam cum să le zic „descurcați-vă de acuma încolo”.

Sunt momente importante pe care le-ai surprins, cum ar fi cel când vine prietenul Ioanei s-o ia cu mașina. Cum le-ai captat?

Au fost momente când îi rugam eu să mă anunțe, și momente pe care le regizam, ca să spun așa. Vedeam înainte, când stăteam doar eu cu ei, că se întâmplă ceva între ei. Când venea operatorul, nu se mai întâmpla. Eram așa, ca niște musafiri. Și atunci îi rugam să recreeze momentul de acum două zile, când au vorbit ei sau au făcut ei nu știu ce. La nivelul ăsta am pus în scenă, și nu mi-e frică de chestia asta deloc. Atâta timp cât nu le ceri să facă ceva împotriva firii lor, pe care ei nu l-ar face... Niciodată nu le-am cerut să spună ei ceva, niciodată nu le-am cerut să facă ceva ce nu văzusem că fac ei deja. Și, din nou, nu mi-e frică de chestia asta în documentar.

Cum ai simțit că a evoluat relația părinți-copii? Că la început îi strunesc foarte bine, totul e coagulat, dar observi cum îi scapă ușor, ușor din mâini tatălui.

Unii oameni au simțit că tata se zbate, numai că-și pierde puțin din încrederea în forțele proprii. Are un anumit ton când copiii sunt mai mici, când se simte mai puternic, și un anumit ton când deja încearcă să-i mai strunească, pentru că sunt minori, dar el știe deja că nu mai are aceeași forță de convingere și implicare.

S-a simțit o descreștere a implicării religioase și la părinți?

Da. Când am venit eu, în 2009, în casă la ei, nu aveau nici măcar un calculator, doar niște telefoane. Iar după aceea, cum mai trecea jumătate de an și veneam iar, mai apărea un laptop, mai apărea un calculator, mai apărea un televizor. După aia am fost surprinsă în ultimii ani să-l văd pe tata uitându-se pe ProTV pe laptop.

Cum ai știut când să te oprești?

Cred că după ce i-am văzut pe copii plecând de acasă, și mi s-a părut că pleacă foarte devreme, adică la 17 ani, Ioana, și Angelo la 15 spre 16.

Deci s-a mutat și el?

El mai stă la prietena lui, mai vine acasă, cumva încă depinde și de suportul părinților.

Mereu se așteaptă o rezoluție în documentarele filmate pe parcursul mai multor ani și mă întrebam când ai simțit că la copii e cheia în privința asta.

Când am simțit că tata pierde din puterea lui de a lupta și din convingerile lui foarte puternice. Pierde poate și din cauză că-i vede pe copii, care deja au o voce și merg poate chiar opus față de ce povestea și susținea el. Copiii n-au nicio treabă cu religia. Fug foarte, foarte departe și e de înțeles cumva. E mult și despre educația din România. E mult, în film, și despre relațiile din familie. Mie mi se pare în continuare că e genul de educație românească: tu să faci cum zici eu, nu-ți explic de ce, dar tu să faci așa. Poate și un pic de șantaj emoțional. Văd atât de mulți părinți în continuare în România făcând chestia asta, și o fac din dragoste și din bune intenții, dar pff, cu niște rezultate pe termen lung...

Cum te-a schimbat documentarul ăsta?

Fiind șapte ani, îți dai seama că m-am maturizat împreună cu el. Mi-a luat ceva timp până să înțeleg deciziile părinților. Și eu ziceam la început: „bun, e extrem de poluat aici, e un loc care te sugrumă. De ce nu-ți faci bagajele și pleci?” E o alegere cumva simplă. Și după aceea, târziu și-n timp, mi-am dat seama că e un gând foarte superficial ăsta, pentru că acolo ai toată familia, acolo ți-s rădăcinile. Pentru că la nivelul de educație pe care au avut-o, gândul ăsta pe care-l avem noi „OK, îmi fac bagajele și plec” nu e în structura lor. Și na, mi-a luat ceva timp să înțeleg foarte multe din deciziile lor și din părerile lor. Cred că asta am învățat: toleranța.

Ce rol joacă masa în film? Când ți-ai dat seama de importanța ei?

De la început. Și întrebarea asta mă bucură, că nu mi-o pune foarte multă lume. Pentru mine masa aia e esențială. E locul unde ei se strâng și unde comunică. E locul unde, oricât de diferiți ar fi, au momentele lor intime, de familie. Și e doar la masă. Cum poate alții o au în pat, când se strâng cu toții să citească o poveste. În familia mea, noi n-am stat toți la masă în același timp. Nici măcar duminica nu stăteam toți la masă. Mâncam fiecare când ne era foame, sau când mă nimeream eu cu tata la masă, mama tot timpul gătea sau spăla vase. Și chestia asta, că ei stau tot timpul împreună la masă, pentru mine a fost frumos.