Atac de panică pe Juste la fin du monde

Oricât vei spera că Seydoux sau Cotillard vor contribui la reducerea atacului de panică pe care îl vei avea după primul sfert din Juste la fin du monde, niciuna nu va reuși să îi șlefuiască prezența hiperpersistentă a lui Vincent Cassel și nici ascuțișul stresant al mamei Nathalie Baye. Actorii sunt minunați, jocul lor e atât de puternic, încât te vor proiecta în toată negura ta personală legată de disconfortul pe care poate ți l-au dat cândva propriile tale neamuri. Bine, bafta ta e că probabil mai ai mult timp până să mori, spre deosebire de personajul principal, care vine să îi anunțe pe ai lui că nu mai are multe zile. Un film care ar fi putut avea super potențial de dramă blană, dar care s-a rezumat la o ... tramă: adică o dramă traumatizantă. Și obositoare.

Zile în șir m-a făcut să mă simt incomod, am regretat că l-am văzut, m-am enervat de reacția asta foarte puternică, apoi am putut aprecia reacția asta atât de puternică, numai că nimic din ce am simțit post-Grand-Prix nu a avut rod sau vreo nuanță de sensibilitate, nu mi-a dat nimic pozitiv, iar mie îmi plac dramele de mor, adică m-aș uita la Incendies pentru voluptatea cu care am plâns la el - doar așa, ca un exemplu. Anxietatea momentelor de tensiune intens prelungite până la insuportabil se transformă pentru unii în atac de panică - efectiv am simțit că nu mai pot să respir ca lumea deja pe la jumătatea filmului. OK, să plecăm de la premisa că e greșit sau lipsit de etică să îți dai cu părerea despre filme dacă ai probleme cu capul, dar pot totuși să evaluez chestiile marfă despre ăsta. Numai că predominant sunt chestii nașpa. Și nu știu cine trebuie să fii în interiorul tău ca să nu te sufoce și să nu reacționezi personal la el și să nu îți vină să arunci cu obiecte către ecranul pe care vizionezi. Problema cu filmul ăsta nu stă în tehnică sau în proceduri greșite, ci în efectul pe care îl sedimentează în tine: de aia știi că nu e un gunoi, dar nu e nici OK.

Practic, gramatica spectatorului mediu, cel puțin, este perforată până la conflict de toate momentele inutil-apăsătoare, neverosimile, lungite paroxistic, precum și de pseudo-metaforele aproape grețoase pentru anul în care trăim - aici mă refer la minim trei momente: ipostaza frate - soră pe fundalul Blink 182 - Miss You, momentul ceasului cu cuc la vreme de apus și a păsării care moare pe covor combinat cu momentul Moby - Natural Blues. Asamblarea acestor ruperi de ritm presărate printre crizele personajelor și tensiunile duse la extrem are un rezultat butucănos în fața personajului principal bolnav de pasivitate. E o oarecare dezlânare sau resemnare care te apasă încă de la început. Interpretarea personală iarăși nu poate fi evacuată din privirea de spectator: nu ai cum să nu îți reprezinți că tu sigur ai fi făcut lucrurile altfel și că oamenii nu știu să își spună și să își ceară chestii. Drama devine astfel găunoasă, pentru că nu ai plăcere cinematografică și nici ecouri interioare plăcute. Totuși - te întrebi ce trebuie să îți dea un astfel de experiment? O reacție puternică, nu? Deci este filmul bun sau nu?

Tentația angoaselor de tip dezastru de familie mi-a fost prezentă și în Sieranevada, numai că acolo te poți elibera prin râs și poți anticipa că exagerările situaționale sunt în limita umanului. În Juste la fin du monde mi-am amintit că nu sufăr de claustrofobie numai în lift, ci chiar și atunci când scaunul din dreapta și din stânga în cinematograf sunt goale. A, cine are chef să se lupte în gând, ulterior, cu dialogurile colțuroase și cu scandalurile asfixiate, poate să urmărească acest plot întins până la limita rațiunii. Unii cu siguranță vor spune că finalul este un catharsis reușit. Eu l-am considerat gestul suprem de a sacrifica chiar și ultima speranță de credibilitate. Unii critici au pus deformările de compoziție și interpretare pe seama faptului că este vorba totuși despre o adaptare după o piesă de teatru. Poate un regizor mai experimentat ar fi reușit să nu derapeze, dar vorbim totuși despre Dolan, care e de o vârstă cu mine, iar eu nu știu unde mi-e capul 94% din timpul în care sunt trează. Știu însă că nu e deloc greșit să vrei să arăți lumii întregi ce efecte cumplite au lipsa de comunicare, de empatie și de afecțiune. Poate, însă, nu chiar în buza grotescului.

***
Juste la fin du monde a fost proiectat în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest 2016.