Autoportretul unei fete cuminţi. Interviu cu Ana Lungu.

Cristiana (Elena Popa) e o tânără de aproximativ 30 de ani. Vine dintr-o familie de upper-middle class bucureștean, de care încă depinde material. Lucrează la un doctorat în inginerie seismică, are o relație cu un bărbat însurat (Emilian Oprea), locuiește de puțin timp singură și vrea să își cumpere un câine, deși părinții ei se împotrivesc. Realizat fără finanțare de la Centrul Național al Cinematografiei, filmul Anei Lungu mizează pe o latură documentară, personală, îmbinând secvențe scenarizate cu dialoguri improvizate și prezența actorilor profesioniști cu a prietenilor și părinților regizoarei.

Cum a fost la Rotterdam?

A fost bine. Acolo am avut cele mai mari emoții pentru că erau primele proiecții publice și sunt momentele cele mai importante, când vezi cum reacționează publicul la ce ai făcut. Am plecat de acolo cu un feeling foarte bun. E și un festival mișto, un festival mare, dar care în același timp are multe filme un pic nișate. Ne-au selecționat imediat după ce am terminat filmul. Veneau sărbătorile, vacanța, nu mai așteptam nici un răspuns de la nimeni și exact cu o zi înainte de Crăciun a venit mailul cu răspunsul.

Povestește-mi un pic despre cum ai ajuns să faci film.

Am încercat mai multe facultăți. Am vrut din clasa a 11-a să dau la Arhitectură. Am început să mă pregătesc, pe vremea aia se făceau meditații intensive și foarte organizat la Școala 28, în Parcul Circului, și am renunțat când am primit tema fierului de călcat la desen tehnic. Am plâns o săptămână acasă și am zis clar că nu e de mine chestia asta. La ideea de medicină am renunțat din cauza fizicii, pentru că deși am făcut un liceu de real, habar n-aveam fizică. M-am dus apoi spre psihologie, care mi se părea mai interesantă și care încă îmi place. După ce am făcut un an-doi, m-am decis să dau la ATF (n.r.: Academia de Teatru și Film) și am dat la scenaristică și critică la CAV (n.r.: Comunicare Audio-Vizuală). Am făcut filmul de anul întâi, iar pe vremea aia dacă luai notă bună și dacă le plăcea celor de la Regie filmul tău, puteai să te muți la ei, ceea ce am și făcut.

Și după facultate?

Primul lucru pe care l-am făcut a fost că am lucrat la Moartea domnului Lăzărescu (r: Cristi Puiu). Am fost secretară de platou și a fost o experință extraordinară pentru că dacă nu se întâmpla asta nu știu dacă mergeam pe film sau dacă reveneam la psihologie, pe care o terminasem între timp. Dar experiența asta cu Moartea domnului Lăzărescu a fost cumva foarte importantă, m-a marcat foarte tare, apropo de lucrurile pe care le-am învățat văzându-l pe Cristi Puiu la lucru și chiar și la nivel de relații, pentru că mi-am făcut prieteni cu care am tot lucrat ulterior.

Apoi a urmat Burta balenei (n.r.: mediumetraj regizat de Ana Lungu și Ana Szel în 2010), nu?

Da, a fost primul lucru pe care l-am făcut după facultate, apropo de regie. În 2008 m-am apucat să lucrez cu Ana Szel la scenariu și am început să filmăm într-un regim complet independent, ceea ce a făcut să dureze destul de mult să finalizăm. Ne-a ajutat Corneliu Porumboiu, căruia i-a plăcut montajul și care s-a oferit să ne ajute pe post-producție. Tot cu ajutorul lui am ajuns la Festivalul de la Locarno. Apoi m-am apucat să lucrez la Autoportret. Am stat destul de mult pe scenariu până am ajuns la o formă de care să fiu mulțumită, a urmat producția efectivă, tot independentă, în condiții mai profesioniste decât la Burta balenei, dar tot fără nici un fel de finanțare.

Spre deosebire de Burta balenei, Autoportretul unei fete cuminți pare mai personal. Bănuiesc că are legătură și cu faptul că primul a fost co-regizat.

La Burta balenei am pornit de la Ana, care și joacă în film, și de la lumea ei, și am construit pe tema asta. Din cauza asta a venit cumva de la sine ca filmul să fie făcut de amândouă, pentru că toate discuțiile se purtau împreună, era filmat la ea acasă, cu familia ei. Aici am pornit de la început singură și atunci a fost natural să duc tot procesul ăsta singură. Autoportretul e mai personal apropo de lumea în care trăiește Cristiana (n.r.: personajul principal), care e și lumea mea, și apropo de prietenii și familia mea, care au fost parte din întregul proces și au jucat în film. La nivelul întâmplărilor efective e ficțiune, acolo e partea în care am stat atâta timp să inventez situații care să pună în evidență anumite lucruri.

Simți că ai avut mai multă libertate artistică tocmai pentru că filmul a fost realizat fără finanțare CNC?

Nu știu, poate la începutul proiectului, da. Dacă aș fi avut finanțare probabil că nu știu dacă aș fi avut curajul să îi iau pe părinții mei să joace, mi se părea riscant. Însă neavând presiunea asta m-a ajutat să risc ceva care altfel cred că mi-ar fi fost mai greu de realizat. Sună riscant să îți iei părinții, un inginer constructor și o biochimistă, care n-au niciun fel de experiență în actorie, să joace în primul tău film. Dar acum mi se pare că deja am experiență și n-am senzația că o eventuală finanțare m-ar putea inhiba, ci din contră, m-ar ajuta, pentru că nu mai am timidățile și temerile pe care le aveam la început.

Spuneai că ai lucrat mult timp la scenariu. Cam care au fost cele mai mari impedimente?

Cred că faptul că nu avea o poveste și un eveniment major, un conflict, o dramaturgie clasică. A durat mult pentru că a fost destul de greu să îi găsesc un fir care să lege lucrurile, să nu fie nici prea haotic și să se construiască niște personaje suficient de interesante psihologic.

Deci ți-ai asumat de la început lipsa unui conflict major, ai căutat dedramatizarea.

Da, asta am vrut de la bun început, asta m-a interesat pe mine. Dar am căutat o formulă în care să funcționeze.

Ți-ai propus de la bun început, din momentul scrierii scenariului, să lucrezi pentru anumite roluri cu părinții și cu apropiați ai tăi și pentru alte roluri să ai actori profesioniști?

Pentru rolurile principale am căutat de la început actori profesioniști, pentru că aveam nevoie de anumite lucruri care să se întâmple clar și de anumite elemente de poveste la care țineam mult. Pentru secvențele cu neprofesioniști multe dintre ele s-au improvizat la nivel de text, de dialog, dar la secvențele cu actori profesioniști de cele mai multe ori am mers pe scenariu, mai ales când erau doar ei doi (n.r.: Elena Popa și Emilian Oprea), cu repetiții pe text, în locație și dup-aia la filmare.

Deci ai lucrat diferit cu actorii profesioniști și cu cei neprofesioniști.

Da. Pentru că filmul fusese gândit pe momente, la filmare dădeam situația, păstram elementele pe care le avusesem în minte când scrisesem scenariul și părinții mei sau prietenii mei, depinde de caz, improvizau. Maică-mea era mult mai cooperantă și ea a fost dispusă să învețe text, dar pentru că tata nu avea chef să citească și voia doar să facă cum credea el că știe mai bine, atunci am ajuns la metoda asta, în care doar stabileam câteva lucruri orientative la începutul secvenței.

Nu le-ai dat să citească tot scenariul de la început?

Nu, pentru că m-am gândit că dacă fac asta, ar fi tins să speculeze prea mult, ar fi bănuit ce urmează sau ar fi știut care e situația dintre personaje. Mi s-a părut că e mai bine să nu știe nimic în avans, așa cum e în realitate, când nu știi mai mult decât ce ai în fața ochilor.

Și a ieșit foarte bine până la urmă.

Am avut noroc, n-am avut niciun merit în asta. Sunt poate cele mai frumoase lucruri din filmul ăsta, care nu au ținut de controlul meu și pe care mi se pare că le-am primit, cumva.

Finalul pare să aibă un alt ritm decât restul filmului și pare să încunune ideea de jonglat cu ce e real și ce nu e, care transpare pe parcursul întregului film. Asta a fost intenția inițială?

Ultima secvență a apărut în felul următor: am montat cu Dana (n.r.: Dana Bunescu), am scos tot ce nu ieșise bine la filmare și am ajuns la o variantă care avea vreo 60 de minute, deși ar fi trebuit să avem cam 80. Nu știam ce să facem și am ales inițial să refilmăm ce nu ieșise bine. După care, Iris Spiridon (n.r.: regizoare de teatru, joacă în Autoportretul unei fete cuminți) a venit cu ideea că mai bine facem altceva în plus. Așa am ajuns să filmăm la aproape jumătate de an după terminarea filmărilor propriu-zise. Materialul nou filmat ar fi trebuit să fie pe la mijlocul filmului, dar pentru că secvența ieșise destul de bine și destul de lungă, ni se părea că ar fi o problemă de ritm dacă am lăsa-o în interiorul filmului. Deci, într-un fel, am dat finalul și am încheiat povestea abia după ce am adunat materialul tras și după ce am prelucrat tot filmul în minte.

Ce gânduri de viitor ai?

Sunt lucruri pe care încerc să le păstrez din experiența asta, care mi se pare că au adus lucruri bune în film, cum ar fi să amestec actorii profesioniști cu neprofesioniști și să mă duc în zone care mă preocupă și pe care le cunosc din experiența directă. Deocamdată, cel puțin, nu m-aș duce într-o zonă pe care n-am trăit-o personal.