Bacalaureat şi estetica tensiunii intra-craniene

În funcție de papucii pe care-i porți, Bacalaureat, în regia lui Cristian Mungiu, este un film despre o familie obișnuită, un pic peste medie, care trăiește într-un cartier sub potența ei socială și care se vede prinsă într-un șir amețitor de compromisuri. Romeo Aldea (Adrian Titieni), medic și  tată de familie, hotărăște pe ascuns să tragă niște sfori pentru fiica lui, interpretată de Maria Drăguș. Totul ar fi normal în Românica, dar normalitatea asta de oraș de provincie se lovește de fragilitatea genuină a fiicei lui, care refuză moștenirea de șmecherie a sistemului.

M-am concentrat atât de tare la film - adică la mecanica lui - că parcă am pierdut filmul. Am ratat șansa să mă identific cu personajul care avea o deschidere uriașă către emoțiile mele. Mi-am adus aminte abia a doua zi că și eu am trecut prin aceeași dramă ca liceanca intrepretată de Maria Drăguș. Cineva m-a atacat cu câteva zile înainte de bac. Am avut o triplă fractură la nivelul capului și, după cum arăta totul, trebuia să dau bacul în spital sau să îl amân pentru toamnă. Totuși am dat bacul, la fel ca ea, cu sângele care îmi curgea ca de la robinet la ore fixe din nas și din ochi. Am reușit chiar să dau și proba sportivă, unde nu am luat 10 ca tot omul, ci 7, pentru că, cu alea trei fracturi, proful de sport (la fel ca domnul profesor Bulai din film), se temea ca nu cumva să existe suspiciunea că m-a favorizat și m-a pus să fac lumânarea, adică să stau în cap. Moment în care, evident, mi s-a umplut de sânge și a început să șiroiască prin rănile foarte proaspete. Am trecut și proba asta. Era acea hipertensiune intra-craniană, despre care vorbește și Mungiu în film. Și cred că hipertensiunea intra-craniană ar putea fi metafora filmică dominantă. E la fel ca scena ciorbei din Polițist adjectiv pe care Porumboiu a făcut-o celebră, „estetică pe care criticul britanic Peter Wollen o caracteriza[...] printr-un fel de cotidianitate intensificată și militantă” (din Politicile filmului),  și care este numită pe la noi „estetica farfuriei de ciorbă”.

În acest film, Mungiu cultivă suspansul cu mijloace la îndemână. Regizorul spune despre sine că nu e un estetician militant și că cinematografia e mai degrabă un mijloc iar combinația de stiluri cinematografice nepretențioase, dau perfect efectul pe care Mungiu a pariat - tensiunea. Provoacă suspans, umple narațiunea cu emoție, ghidează spectatorul spre un final controlat. E un semn că cinematografia românească se maturizează și că regizorii nu mai trebuie să o reinventeze cu fiecare film ca să fie băgați în seamă și că, asemenea fraților Dardenne, au deja puterea de a fi mai light. Pentru că e totuși un film românesc, fără efect de catharsis, o parte din tensiune rămâne și pacientul - spectatorul, poartă sechele care hrănesc discuțiile următoarelor zile.

Filmul a fost proiectat concomitent cu premiera de la Cannes. Mă întreb cum au reacționat spectatorii deacolo. La noi s-a râs când trebuia. S-a râs cu poftă și de cele mai multe ori sarcastic și cu subînțelesuri. Am râs ca să ne mascăm rușinea. A noastră, rușinea individuală, dar și rușinea colectivă - cea a românilor. Dar stai puțin, că nu e nimic românesc aici. Dacă faci abstracție de limbă și numele personajelor, orice est-european se poate identifica. Pentru că este, din punctul meu de vedere, tot un film despre comunism (sau despre efectele lui) - asta ca un argument adus celor care zic că șocul comunismului a depășit cinematografia românească. Unii mai zic, și aici citez: „dar ce se întâmplă? Au renunțat «MARII» regizori romani la curentul mizerabilist? Parcă acum îți mai vine să te uiți la un film românesc” - dar ei nu înțeleg scopul filmului și arta cinematografică. Cred că Bacalaureat este un film „mizerabilist” sau super mizerabilist. Despre mizeria sistemică, care ne îneacă încetul cu încetul, până ajunge să ne intre pe gât, din gât în stomac, din stomac în vintre, în sânge, în inimă, în creier și în ADN, care mai apoi merge împachetată, personalizată la copiii noștri. Corupția, precum infecțiile nosocomiale, a prins în România cele mai rezistente forme de viață din Europa, pentru că au fost tratate cu jumătăți de reformă, cu jumătăți de dosare și mai ales cu NUP-uri. Aceasta este narațiunea centrală a filmului:

Corupția.

Și eu am ajuns la bac tot datorită corupției (pentru că am dat bani să mă lase să plec din spital într-o stare gravă), dar tot din cauza corupției am luat o notă mică (pentru că liceul nostru a refuzat să pună bani de protocol). Corupția este dihotomică și în filmul lui Mungiu devine organică, aproape un personaj cu nume și vointă care ne e când prieten, când dușman.

***
Bacalaureat, 2016
Regia: Cristian Mungiu
Scenariu: Cristian Mungiu
Imagine: Tudor Panduru
Cu: Adrian Titieni, Maria Drăguș, Lia Bugnar