Baie-n cadă vs. duş

Lene-n clăbuc sau o stropeală rapidă? O dispută veche de decenii ilustrată prin 10 scene de film.

Family Dinner (Ștefan Constantinescu, 2012) 

Ea intră în baie, are pe ea desuuri negre și telefonul. Încuie ușa, apa curge deja în cadă, totul e alb-gri impersonal și fără aburi. Trimite mesajul și-și perie cu nerăbdare studiată părul blond, să-și facă de lucru până i se răspunde.

Lasă serverul ăla care nu merge și spune-mi ceva frumos. Bine, bine, nu e suficient c-am gura perfectă, mai încearcă. Ești într-o ședință? Perfect. Da, pe birou, da, în patru labe, da. […] Daaa, o să cobor imediat, fac și eu o baie, v-am zis, ce mare brânză, mai spune-mi, mai spune-mi, animalule, cum mă vrei, futu-i, m-a lăsat bateria, căcat, mi-aduce și mie cineva încărcătorul vă rog, am un apel important de la birou. Căcatul ăsta de fir de la telefon e prea scurt, băga-mi-aș. Nu poate omul să aibă puțină intimitate în casa asta?

Cina decurge în armonie aparentă, piureul fetiței a ieșit bine, ca și salata soțului, iar vinul e excelent.

La cum arată soțul, singura întrebare rămâne cum o fi colegul de serviciu. [Karin Budrugeac]

The Dreamers (Bernardo Bertolucci, 2003)

Paris, 1968. Trei tineri bezmetici își trăiesc sexualitatea incipientă printre postere de film, proteste la cinematecă, și joc de rol cinefil. Probabil-cea-mai-frumoasă-femeie-din-lume Eva Green și întotdeauna arogantul Louis Garrel au o relație specială, care flirtează cu incestul. Când descoperă o nouă jucărie, americanul Lolitish cu buze pline și privire naivă, viețile lor pendulează între momente idilice și drame adolescentine. Scena căzii e un botez întru comuniunea celor trei, cu muzică, prietenie și menstruație. [Noemi Gunea]

The Patterns Trilogy (Jamie Travis, 2005)

Cada se umple de apă şi de spumă în timp ce Pauline scufundă cadenţat un plic de ceai în cana de apă fierbinte, toarnă lapte, soarbe, dansează cu căştile la urechi şi n-aude telefonul rotund care ţârâie pe masă. Calendarul sare: 18, 14, 23. Calendarul se opreşte pe 19. Scufundată-n clăbuc, Pauline răspunde la telefon. Închide ochii creionaţi şi-şi propteşte capul a abandon în marginea căzii. Îi povesteşte lui Michael visul cu căprioarele cele multe, cu coborârea la subsol, cu ea-n podea, unde e atât de frig, totul pe fiori sonori de Dave Webber. Michael e-un pervers. Pauline e-o mincinoasă. Ceva nu e-n ordine. Să cântăm împreună: I before E except after C, or when sounding like A, as in neighbor and weigh. 

Orice cadă ar trebui să vină la pachet cu un geam sub care să stea. Pentru vecinii părtaşi de vise care vor să-şi scufunde-n ea avioanele de hârtie. [Gabriela Piţurlea] 

Buffalo' 66 (Vincent Gallo, 1998)

Billy Brown cel încruntat și Layla the moonchild ajung acasă, într-o cameră de motel. Ea n-a apucat să-și bea ciocolata caldă și e bosumflată, el se pregătește să omoare. Cizmele lui roșii tropăie prin cameră, tăcerea sticloasă pare că o țintuiește pe Layla pe marginea patului.

După ce Billy intră în baie, nici n-apucă să dea drumul la apă că Layla începe să se plângă că îi e frig, că e singură, că vrea să stea cu el. Promite că o să țină ochii închiși. If you look, I'll throw you out of the room. Peste câteva minute, e pe marginea căzii. Can I get in the bathtub? I'm cold. Peste alte câteva minute, în cadă. El nu își dă chiloții jos și stă cu genunchii strânși la gât, iar ea e goală pușcă și se holbează la el, sperând să se întâmple ceva.

Apoi Billy cel încruntat stă în pat, în poziție de fetus, cu capul ascuns în pieptul ei. Tăcerea sticloasă devine lichidă, şi parcă încălzește aerul din cameră. Adorm amândoi neclintiți, ca să nu riște să-l deranjeze pe celălalt, în camera care pompează în ambii o stare dubioasă și plăcută.

La 2 AM Billy Brown se trezește și încearcă să se furișeze. Crima pe care o aştepta de-atâţia ani a devenit brusc o povară, iar Layla the moonchild se trezește, se agață de el și îl roagă să nu plece. Sau măcar dacă trebuie să plece, să promită că o să se întoarcă. Billy se uită speriat la ea, simte cum îl apasă în stomac pistolul din pantaloni, și promite. [Teona Galgoţiu]

L: Can I get a kiss goodbye?
B: No, just...don't start trouble. Don't start evil. I said I'm gonna get you a hot chocolate, not a kiss.


Porky's (Bob Clark, 1982)

Când spun „secvență la duș” mă gândesc la Toni Braxton, clișeu de film erotic, și scene de groază cu cuțite / păianjeni (amândouă la fel de înfricoșătoare). Iar după ce fac puțină ordine în gânduri, vine scena din Porky’s, singura de care mi-aduc aminte din tot filmul. Trei băieți de liceu găsesc niște găuri în perete prin care pot trage cu ochiul în cabina de duș (la comun) a fetelor. Totul e bine și frumos, plin de clișee și previzibil: se dau de gol (ha!), se încearcă niște glume, iar unul din ei sfârșește prin a-și strecura penisul prin gaură. Evident, fix atunci intră antrenoarea de baschet, care apucă ferm și trage. Restul filmului nici nu mai contează. Cert e că am văzut treaba asta pe la 8 ani, când nu înțelegeam prea multe; a trage băiatul de puță părea similar cu a trage pisica de coadă, o distracție nevinovată, fără prea multe întrebări. Și mi-a luat mult să înțeleg de ce era toată familia atât de consternată când am povestit-o în gura mare, de Crăciun. 

Ferris Bueller's Day Off (John Hughes, 1986)

Life moves pretty fast. If you don’t stop and look around once in a while, you could miss it. Da, așa se face o intrare corespunzătoare în acest loc sacru al dușului. E locul perfect unde să dezbați un pic problema socialismului în Europa vs. faptul că nu ai o mașină. Și să cânți un pic, în timp ce alții încep orele, chiulangiule. De acolo pornești într-o aventură de vreo câteva ore, în care te dovedești a fi mai isteț decât câțiva dintre profesorii tăi de liceu, înveți despre cum să îți minți / înfrunți părinții, câte ceva despre riscuri / inconștiență și ceva mai multe despre prietenie. E totul o ciorbă de coincidențe și de situații limită peste care, însă, treci ușor, pentru că ești tânăr. [Larisa Baltă]

Shame (Steve McQueen, 2011)

Dacă s-ar face o listă a persoanelor pe care nu le vrei intrând peste tine în duș, în capul ei ar fi cel mai probabil ai tăi, urmaţi de sor-ta / frati-tu. Oh well, în Shame, Brandon (Michael Fassbender) intră cu o bâtă de baseball în mână peste Sissy, sora lui, care face duș. E casa lui, și ea a intrat fără să-l anunţe. Ea e din nou în NYC și el a uitat că i-a lăsat o cheie. Schimbă scurte reproșuri legate de mesajele lăsate pe robot la care el n-a răspuns și șamponul lui de căcat, în timp ce din living se aude diegetic I Want Your Love de la Chic. El îi aruncă într-o doară un prosop, dar ea n-are nicio problemă în a fi goală de față cu Brandon; se șterge pe față și pe păr și îi aruncă prosopul în moacă. Situația e mai puțin incestuoasă decât în cada lui Bertolucci, dar la fel de incomodă. Până la urmă înțelegi, observi urmele de tăieturi de pe brațele lui Sissy și vezi că amândoi sunt fucked up: el cu nimfomania care e mai puțin Charlie Sheen decât sună, și ea e tulburată 24/7. Te expui ca să arăţi că nu eşti bine, a spus Mulligan în interviuri, referindu-se la cei care au obiceiul să se taie. Deci nuditatea nu e gratuită: the kids aren’t alright. [Miruna Potop]

L'amour l'après-midi (Éric Rohmer, 1972)

Pentru secvența dușului din L'amour l'après-midi, ultima dintre cele șase povești morale ale lui Éric Rohmer, există două variante de vizionare: ori știi că fiecare poveste din cele șase are de-a face cu câte un bărbat care luptă și învinge tentația în fața unei a doua femei, întorcându-se mereu la prima, și deci aștepți sfârșitul secvenței cu un zâmbet amar, ori habar nu ai și, când Frédéric fuge de Chloé (sau de el însuși), nu știi de unde te-a lovit.

El vine la ea acasă. Ea face un duș, dar îl poftește în bucătăria-baie să o aștepte. El îi dă prosopul, ea iese din cabina de duș, el îi șterge trupul, ea se lipește de el. La un moment dat, flirtul se oprește, iar Chloé sare dezbrăcată în pat și îl așteaptă ca o odaliscă pe Frédéric. Camera se mișcă de pe ceea ce este ultima imagine a lui Chloé și se apropie de Frédéric, privindu-se în oglindă, în mijlocul unui gest banal, care îi amintește de acasă și îi dictează decizia.

În afară de importanța secvenței în economia filmului, în continuare mă emoționează această ultima fotogramă în care apare Chloé: un personaj altminteri impunător și independent, rămâne în așteptare, expus și vulnerabil. [Ioana Moraru]

Irréversible (Gaspar Noé, 2002)

La sfârșit, când ieși la lumină. Chiar dacă știi că de fapt e începutul, sau tocmai de-asta, e mult mai puternic. Și după plâns și tremurat și rimelul curs până pe degetele de la picioare, nu mai exiști decât senzorial, simți picăturile de apă, perdeaua de duș care se lipește de tine și sărutul ăla. Și cu cât e mai frumos, cu atât mai mult doare.[Noemi Gunea]

Psycho (Alfred Hitchcock, 1960)

Putem să ne certăm până poimâine dacă duș sau cadă. În filme adicătelea, că în viața reală toată lumea știe că e mult mai cool să faci duș decât să te stafidești în apă fierbinte.

Hitchcock a rezolvat disputa în anul 1960. Psycho a băgat la propriu dușul în istorie și l-a făcut suveran peste orice altă metodă de a da mizeria jos de pe tine în prezența unui criminal sadic. Dacă secvențele de duș, în afară de alea de sex din filmele porno, sunt de obicei scurte și la obiect, scena din Psycho e celebră tocmai pentru că ține 3 minute, e compusă din 77 de cadre și montată cu 50 de tăieturi. E cea mai lucrată secvență de duș din istoria filmului. Janet Leigh a stat udă timp de 7 zile ca să fie omorâtă ca lumea. După lansarea filmului, spaima de duș s-a instaurat printre spectatori. Fane nebune s-au jurat să nu mai calce în veci prin propria baie. S-au născut zvonuri cum că actrița a fost forțată să se spele cu apă rece, pentru a provoca un țipăt cât mai veridic. Următorul val de bârfe proclama că Leigh inițial habar n-avea că va fi omorâtă, iar reacția la celebrul cuțit prin perdea e una reală. Unul câte unul, zvonurile au fost negate. Dușul a rămas. [Crăiţa Nanu]
Pin It email