Biertan 2014: la Méliès şi la Ţăruş

Drum

Fără mașină, la Biertan se ajunge cel mai ușor cu trenul. Mediaș și apoi autocar până la Biertan. Timp total: dacă prindeți autocarul imediat după tren și nu e cu întârziere, mai puțin de 7 ore. Dacă nu, centrul Mediașului (zis și Cetatea Luminii) are atracțiile lui (poza 1). Cost total transport, din București: 75 lei IR + 12 lei autocarul.

Cazare

Campingul se-nvecinează cu pădurea, un lan de porumb și un lan de nimic. Pe ultimul mai pasc vaci (poza 2). Sunt multe furnici și am văzut și un gândac de Colorado. Dacă prindeți un loc mult râvnit la adăpostul copacilor, probabil veți dormi mai mult. Dacă nu, rendez-vous la Țăruș la cafea pe la 10 cel târziu, după duș. E și un stand cu două fete din sat care vând gogoși sau prăjituri cu rubarbă de înmuiat în cafea – 1 leu gogoașa, 3 lei prăjitura.

Proporția de dușuri cu apă caldă versus dușuri cu apă rece înclină în favoarea celei de-a doua categorii, dar când afară sunt 30 de grade ele funcționează mai bine decât cafeaua. Plus că e prilej de chicoteli și flirt cu vecinii.

Dacă strâmbați din nas la ideea de cort, există multe pensiuni în case medievale renovate, despre care am înțeles că sunt scumpuțe, pentru că localnicii sunt obișnuiți cu turiști nemți. Există și posibilitatea de a sta la gazdă. Și există, pe undeva pe drumul principal, unde se cotește spre camping, o cameră de închiriat cu pat cu radio integrat (pentru detalii, pm).

Ce e de făcut (în afara filmelor)

E multă lâncezeală la Biertan. Pentru că e cald și pentru că atmosfera atemporală e ruptă doar de muzica din centru, care e și cam tare și cam proastă. Merită pentru atracția locală: săteanul introvertit care dansează robotul și săteanul extrovertit care cântă doine. Amândoi dansează pe Happy.

În centru, de altfel, sunt standurile cu bunătăți: de la mici și cărnuri la kurtos kolacs, prăjiturile de care ziceam mai devreme, pălincă, gemuri, atârnățele, costume populare, săpunuri și o „șaorma de Biertan” făcută de o tanti foarte persuasivă cu ochi albaștri – pâine, brânză, slană, ceapă, salată de legume, busuioc și salvie proaspete, pe care când le mărunțește îți mută nasul. (5 lei, ftw)

Străduțele din Biertan sunt foarte Instagram friendly (poza 3), dar parcă nimic cu rostogolește mai abitir soarele ca niște pietre medievale. Cimitirul nu oferă atracții speciale. Cetatea fortificată e frumoasă dar în renovare, așa că mai toate ușile care promit răcoare sunt închise cu lacăt iar locurile cu potențial maxim de poze de grup închise accesului. Pentru amatori, însă, regiunea este plină de astfel de cetățui. La Bichis, în apropiere, ni se povestește că e un domn la vreo 90 de ani care abia așteaptă să vă spună toate poveștile locului. Sperăm să mai fie și la anul.

În așteptarea primelor filme, care sunt la 12, de obicei se mănâncă și se bea o primă bere. 

Filmele

Trebuie cumva să vă țineți treji, pentru că cele mai multe filme sunt seara, până târziu, iar party-ul la Țăruș începe după ora 1. De la filme cult pe care le-ați văzut până acum doar acasă, pe calculator, la filme perindate pe la Toronto, Sundance, Tribeca, Karlovy Vary în ultimii doi ani, orice cinefil e servit la fața locului. Mai mult poate cei care nu mănâncă filme-de-groază-pe-pâine, care au ocazia să-și facă plinul pentru câteva luni bune și nu au așteptări sângeroase ieșite din comun. Proiecțiile sunt în Sala Karloff, care-i în centru (vizavi de ea, la oficiul de turism, o notă de mână lipită de ușa ne anunță că Aici filmele horror NU sunt cultură), Grădina Méliès, cu super-view la cetate (poza 4) și Cinema Vertigo, lângă camping. 

Proiecțiile nocturne sunt în aer liber, la Méliès și Vertigo. Dacă plouă, filmul se mută la Karloff. Nu a fost cazul la The Texas Chainsaw Massacre și nimic nu a mers mai bine cu filmul decât ploaia răpăind pe umbrelele mari de terasă care ne adăposteau. Ba da, și mai bine a mers plimbarea de după film, pe străzile vag luminate ale Biertanului, într-o liniște neverosimilă, cu câte un localnic căruia nu-i vedeam fața ițindu-se pe la vreun colț și apoi dispărând. În asta constă, de fapt, farmecul festivalului. 

Recomandări de filme: 

Noaptea cometei / Coherence
SUA 2013, r.James Ward Byrkit

Un grup de prieteni se întâlnesc la cină în seara în care o cometă misterioasă urmează să treacă deasupra Pământului. Se debitează cunoștințe de Wikipedia despre fenomene de gen, după care câteva minute de caterincă ieftină despre cometă vin de la sine. O invitată turuie despre mâncare bio și yoga. O balerină care și-a ratat cariera din mândrie și un actor care după ce a jucat într-un serial n-a mai făcut nimic sunt și ei acolo. Dintr-odată, curentul pică în timpul conversației lor benigne, dar cel mai rău, iphone-urile crapă din senin. Deci e groasă.

„Mă bucur că nu sunt fumată”, spune una dintre tipe și cam asta gândesc și eu, pentru că altfel mi-ar fi fost destul de greu să înțeleg pe deplin ce urmează. E adevărat, Coherence nu este la fel de complex și de abscons pentru cei care nu prea dădeau pe la orele de fizică precum Primer, alt SF ultra-low-budget, cu care se impune o comparație, dar plot-ul o cam ia razna după ce câțiva curajoși se aventurează spre singura casă din cartier care mai are curent electric și dau acolo peste dublurile lor. Și alte chestii dubioase. Ai zice că toată faza cu cometa e un pretext pentru a zgândări și a spune chestii despre relațiile fragile dintre personaje, dar filmul reușește să se abată de la această cale mult prea bătătorită și să se apropie chiar de un soi de poezie, deși camera se mișcă mai mult decât în toate filmele lui Oleg Mutu la un loc.

Tribulațiile unor vampiri moderni / What We Do In The Shadows
Noua Zeelandă 2014, r.Jemaine Clement, Taika Waititi

La Țăruș, vineri seara. „Ce seamănă tipul ăla cu tipul ăla din Flight of the Conchords!” Un drum la bar mai târziu, conspirativ: „Bă, cred că E tipul ăla din Flight of the Conchords!”

Noroc că mockumentary-ul cu vampiri scris și regizat de Jemaine Clement (tipul din Flight of the Conchords) împreună cu Taika Waititi a fost premiul câștigător al festivalului și l-am putut vedea duminică pe zi, înainte de plecare. Jemaine este Vladislav, adică, mă rog, Țepeș, un vampir pervers și romantic, care împarte casa cu Viago (Taika), vampirul snob și romantic și Deacon, vampirul rebel și romantic. La subsol mai stă și Petyr, tăticul lor, care are 8.000 de ani, arată ca un cadavru și e un pic mai introvertit decât hipsterii de la etaj. O casă veche, câțiva vampiri, mici probleme de coabitare, how to-uri despre cum să nu împroșci cu sângele victimelor mobilierul vechi și autentic, nostalgia vremurilor trecute și o pseudo-adaptare comică la ziua de azi (Skype, street style, #selfie), pe scurt, avem aici versiunea buddy comedy a Only Lovers Left Alive. Cam toate cioacele care se puteau face despre vampiri sunt bifate (ex: vampirii nu au reflexie în oglindă – e nevoie doar de un pic de imaginație), plus câteva cioace despre vârcolaci, en passant (ce se-ntâmplă când arunci un băț pe lângă un grup de vârcolaci). O caterincă la care te râzi, dar cu glume prea la prima mână ca să devină cult.

P.S: În realitate, Jemaine pare să fie cam ca-n filmele în care joacă, nu degeaba le și scrie. Și, likewise, are cea mai sexy combinație de strungăreață + prognatism.

Pe urmele tale / It Follows 
SUA 2013, r.David Robert Mitchell 

Dacă filmul ăsta are o calitate, dincolo de anumite valențe estetice necontestabile, este că poate funcționa mai eficient decât toate campaniile pentru folosirea prezervativului, vizionate în buclă.

Prima partidă de sex al lui Jay cu noul prieten nu se termină cum s-ar fi așteptat, cu luat în brățică și susurat vorbe dulci sub lumina lunii, ci sedată cu cloroform și adusă într-un soi de clădire dezafectată, unde se trezește legată de un scaun. Aici, boyfriend-ul o informează mâhnit că odată cu râurile de plăcere ce i le-a oferit i-a transferat și această entitate malefică, care poate lua forma oricărui om și care o va urmări peste tot, ca să (ați ghicit) o omoare. În mod normal, la o fază din asta îți ștergi orice urmă și pleci din oraș, dar băiatul a avut gentilețea să o informeze și pe ea de ce urmează, pentru că dacă creatura în cauză își va face felul cu ea, se va întoarce să-l hăituiască pe el. Singurul mod prin care poate să scape de bau-bau este să-l dea și ea mai departe via contact sexual, dar fie vorba între noi, când naiba mai ai timp să te fuți, când una-două te trezești cu o pereche de ochi în spatele tău, care se-ndreaptă spre tine, pășind agale (genul Michael Myers din Halloween)?

Probabil că prietenii tăi o să se întrebe contrariați de ce fugi cât te țin picioarele de bunăciunea ce tocmai ce ți-a aruncat priviri aluzive de dincolo de bar, dar ei nu știu. E pe urmele tale.

Vrăjitoarele din Zugarramurdi / Witching and Bitching
Spania 2013, r. Alex de la Iglesia

Iisus, SpongeBob și Minnie Mouse intră într-un amanet.

Mai multe detalii ar strica filmul. Totuși, pe post de synopsis: filmul e o isterie kitsch cu super buget care te plimbă timp de 104 minute printr-un montagne russe cu vrăjitoare, torturi medievale, un război al sexelor în vorbe și fapte, o mini-scenă soft porn cu o mătură și special guest star, o Venus din Walderdorf supradimensionată care înghite oameni și-i regurgitează în diferite moduri.

Pe Alex de la Iglesia îl știți poate de la TIFF de acum 2 ani, când cu Balada triste de trompeta, un triunghi amoros dement și tragic între un clown trist, un clown vesel și o trapezistă super bună. Dacă v-a plăcut atunci, o să vă placă și acum. Dacă ați văzut ceva de el și v-a plăcut, o să vă placă și acum. Dacă râdeți și la caterinci proaste, o să vă placă. Dacă aveți și un umor pe alocuri cinic și bolnav, o să vă placă. Dacă ați avut vreodată fantezii de genul la o petrecere să vă cufundați cu totul într-un tort imens și apoi să-l lingă de pe voi o haită de femei/bărbați/circari care mai apoi să-nceapă să și muște din voi, o să vă placă.