Bogdan Dumitrache, despre Pororoca: „Cred că aici mi-am scos toate armele mele la bătaie”

Primul rol important l-a avut în Trafic, scurtmetrajul lui Cătălin Mitulescu premiat la Cannes, iar de atunci a jucat în filmele aproape tuturor regizorilor importanți din Noul Val („mai puțin la Mungiu”, spune el). În Pororoca, al treilea lungmetraj al lui Constantin Popescu, pare să se auto-depășească în rolul unui tată care își pierde fiica într-un moment de neatenție. Filmul i-a adus premiul de interpretare la Festivalul de Film de la San Sebastian. L-am întâlnit pe Dumitrache la Apollo111, teatrul independent pe care l-a co-fondat și am vorbit despre:

Pregătire și admitere la Actorie

Nu aveam nimic în cap, nu fusesem la teatru niciodată. Pur și simplu, nu-mi plăcea ce făceam și vedeam pe geam niște copii care făceau pregătire, iar ăia erau cu chitări, în timp ce eu lucram la matematică. Asta a fost tot. Nici nu înțelegeam ce făceau și cum n-aveam chef, am zis că mă duc să văd ce e. Știam că e un actor pe-acolo care vine să facă lecții cu copii și am intrat la el. A stat, s-a uitat o oră la mine, m-a pus să învăț o poezie și dup-aia am rămas acolo, fără o convingere majoră că asta vreau să fac.

Îmi tremurau picioarele foarte rău la admitere și Petrică (n.r.: Petrică Gheorghiu) știa că o să se întâmple asta. El m-a îmbrăcat pentru admitere, cu tot outfitul, și mi-a spus așa: „când o să ai emoții, dacă simți că-ți tremură un picior, strânge din cur, ca să nu încordezi abdomenul și să vorbești pițigăiat. Ceva trebuie să încordezi.” A început să-mi tremure piciorul în examen și am strâns din cur, după care a început să-mi tremure și celălalt. Stăteam pe un practicabil, practicabilul ăla se lovea de calorifer și la un moment dat făcea dum-dum-dum în continuu. Nu mă mai asculta nimeni, râdeau toți, pur și simplu. Eram foarte serios și calm aici sus și îmi tremurau picioarele și de aia am trecut proba.

La prima probă a fost episodul ăsta, care emoțional m-a copleșit, după care la următoarea probă am picat în partea cealaltă. Trebuia să am poezia de forță și eu eram bleg, nu mai puteam să fac nimic. Și Gonța (n.r.: Grigore Gonța) a sărit și m-a ajutat: a venit și a spus că-mi sparge chitara în cap. Chitara nu era a mea, o împrumutasem și n-aveam bani să o plătesc, așa că m-am enervat când am văzut că amenință chitara. Așa am trecut proba a doua, iar dup-aia la ultima m-am descurcat singur.

Când m-am dus la admitere, în comisie era Cătălin Naum, care lua clasă în anul ăla împreună cu Mircea Albulescu. Naum fusese elevul lui Petrică Gheorghiu, care mă pregătise și pe mine și intrase în facultate cu același repertoriu ca mine. A recunoscut instant repertoriul, și-a dat seama că sunt de la Petrică și m-a luat cumva sub aripa lui, din examen. După ce am intrat la clasă, am intrat automat și în trupa lui, Podul. Practic, noi ne duceam la 9 dimineața în facultate, ieșeam seara la 8 și după ne duceam în Pod, până la 12 noaptea, inclusiv în weekend-uri. Am stat așa 7 ani. Nu prea ne dădea voie să facem nici examene de regie, nici proiecte cu alte teatre, nimic, nu mai ieșeam din bucla asta. Ne-a ținut 7 ani în cantonament. Din fericire pentru mine, am trăit un fel de mentorat. Asta mi-a fost educația.

De la teatru la film

N-a fost o comparație între teatru și film, mai degrabă o dezamăgire de la teatru. Primele colaborări au fost unele frumoase, dar nefericite. Am făcut Trilogie Belgrădeană cu Cristi Popescu la Nottara, unde pentru prima oară în România, 70% din distribuție erau colaboratori, nu voia să lucreze cu actorii angajați ai teatrului. Drept urmare, actorii angajați au făcut grevă și ne-au scos afară, după premieră. Spectacolul ăla era unul bun și l-a preluat Teatrul Bulandra, dar din nou actorii angajați au avut niște mențiuni. Nu ne-au dat afară, dar ne programau doar lunea și marțea. Spectacolul a murit, după câteva reprezentații. După aia, m-am întors la Nottara într-o colaborare și am intrat în Gemenii Venețieni, pentru că voiam să-l cunosc pe Vlad Mugur. Și cu Mugur m-am înțeles bine la repetiții, iar când am terminat spectacolul, Mugur mi-a zis „du-te la Craiova, că vin și eu după tine, vorbim și cu Silviu Purcărete, te ia și el și acolo am putea să facem ceva treabă”. Am zis bine, mă duc la Craiova. M-am dus, m-am angajat acolo, am dat concurs. Mugur a murit și n-a mai venit, pe Purcărete l-am așteptat 3 ani și nu m-a luat. Și acolo m-am dezamăgit, pentru că lucrurile în care jucam erau destul de minore, fără o miză artistică pentru mine, iar viața era grea la Craiova, unde stăteam într-o cabină.

În paralel, la București îmi deschisesem agenția de casting pe care încă o am. O făcusem cu Bucur (n.r.: Dragoș Bucur) și aia mergea bine, îmi dădea bani, aveam niște recompense. Cumva, ne ținea în continuare în contact cu industria, în special cu regizorii de film. N-am mai vrut să joc. Ulterior, din povestea asta cu castingul am început să cunosc tot felul de oameni care au început să-mi dea mici rolișoare prin film și încet-încet s-a construit relația cu filmul. Dar nu a fost un plan comparativ, „eu vreau film, nu teatru”. A fost această dezamăgire de teatru, a fost un context în care așa au funcționat lucrurile.

Ulterior, când am vrut să mă întorc la teatru, nu mi-am mai găsit locul. Nu mai găsesc ritmul potrivit de lucru, dinamica echipei și a timpului pe care îl petreci acolo. M-am obișnuit să fiu într-un proiect: proiectul l-am început luni, l-am terminat joi și la revedere, mă duc acasă la copiii mei. Aici, la teatru, mă simt ca și cum m-am însurat cu unii pe o perioadă nedefinită de timp. La film e clar - când s-a dat motor, toată lumea a tăcut și se concentrează pe un singur lucru. La teatru nu e așa, se diluează totul pe 8 săptămâni de repetiții, în care niciodată nu știu cum să mă situez. La film, se dă motor și merg în plin, 100%. La teatru e tot timpul un dozaj, o ții așa la rece. Nu mai știu să construiesc la rece. Nu-mi mai place nici măcar relația directă cu spectatorul, pentru că mă simt expus. La film e simplu, acolo alegem cea mai bună dublă și pe aia o lăsăm să o vadă lumea. Aici te văd și cu greșeli, e un alt tip de experiență.

Rolul în Trafic. Prima dată la Cannes

Eu sunt în continuare un fan Mitulescu, îmi place tipul lui de a nara, cum folosește emoția, îmi plac poveștile și personajele lui marginale și personajele și îmi place și de el. Țin minte la Trafic când a trebuit să blocăm Câmpineanu și na, eram mai studenți, așa, n-aveam echipaje de poliție, zeci de mașini, era mai cu stres, că ne claxona toată lumea. „Mai ține-i”, făcea Mitulescu. Și îmi aduc aminte de Cannes. Eram prima oară acolo, eram foarte tânăr și mai eram și pe cai mari, mă dădeam mare că urma să plec direct în Austria. Rol principal în producție complet austriacă. Am ajuns la Cannes și eram complet șocat. Primul lucru pe care l-am văzut - foarte mulți oameni extrem de eleganți, oameni în toată firea, și la 60 de ani, care stăteau într-un țarc. Un bodyguard a venit și a arătat 5 - voi intrați, restul acasă. M-am revoltat, pur și simplu. M-am dus într-un parc, unde erau și restul. Mitulescu, care știa mai bine jocul, era într-o întâlnire cu un mare producător de film. Ăla era efectiv în trening și în mijlocul parcului s-a dezbrăcat în chiloți, și-a pus fracul și s-a dus la altă întâlnire, să facă treabă, că el de aia era acolo. Și asta m-a șocat și am plecat de la Cannes, am zis că eu n-am ce să caut aici. Sigur, a ajutat faptul că mă duceam la filmări în Austria. Dacă mă întorceam acasă la cratiță, poate mai rămâneam un pic (râde).

Actorie

Tipul de actorie pe care eu îl prefer e cel în care eu devin un personaj, nu atât că îl joc. Chiar mă bag acolo, în situațiile alea, încerc să le pătrund și să le filtrez prin mine până la capăt, cel puțin când se poate asta. Cred că după fiecare film eu ies de acolo cu un sine tunat. Majoritatea autorilor ăstora scriu despre lucruri destul de personale și cred că plec cu tot cu băgăjelul lor, ceea ce-mi convine. De la toți am învățat - de la nivel tehnic, de meserie, până la lucruri personale, la felul în care își gestionează propriile emoții, cunoștințe și mijloace de a lucra cu echipe mari de oameni. Până la urmă, (regizorul) asta e, un dirijor, care trebuie să coordoneze toate departamentele. Unii o fac mai bine, alții o fac mai prost, unii o fac cu calm, alții o fac cu isterie, unii se hrănesc din conflict și au nevoie de el pentru a-și genera un mediu creativ, alții dimpotrivă, au nevoie de o atmosferă relaxată în care să nu fie presiunea directă asupra lor. Eu lucrez oricum, mă adaptez la orice mediu. Sigur, prefer mediile prietenoase și prefer întotdeauna regizorii care dau credit actorului și care nu simt nevoia să conducă integral relația de lucru și rezultatul artistic. Tică Popescu (n.r.: Constantin Popescu), de exemplu, e un regizor care așteaptă de la actorii lui, pentru că îi consideră profesioniști și ceva mai pricepuți ca el la meseria lor. Așteaptă de la tine să vii cu soluții pentru situațiile pe care le cere și le propune în scenariu. Fiecare rol pe care l-am făcut cu Tică a însemnat un premiu pentru mine. Eu răspund foarte bine la tipul ăsta de lucru.

Pororoca

Mai bine de un an am vorbit despre Pororoca. Și eu și Tică ne tot curtam unul pe altul de multă vreme. Prima oară mi-a zis „băi, m-am trezit azi de dimineață și am visat un cadru în care tu veneai călare pe bulevardul Magheru, care era pustiu.” Și de la asta am plecat. Am abandonat ideea asta pe drum, s-a mai și gândit un pic. „Deci, hai să vedem: ca producție, închidem Magheru. OK, nu-l facem” (râde). După o vreme, mi-a zis de povestea asta și am început să o discutăm, a început să mă chestioneze la nivel personal, cum sunt eu cu copiii, anumite mecanisme, dinamici în familie. Când mi-a dat primul draft de scenariu n-am putut să îl citesc. M-a emoționat foarte tare, pur și simplu mi-a fost frică. Foarte frică. Până la urmă, mai frică decât era cazul, pentru că mintea știe singură cum să se apere.

Rezervele mele erau de putință, mi-era frică de ce am de făcut și de emoție. Era vorba de o introspecție pe care nu mi-o doream neapărat, să aflu ce aș simți și să desfac firul în patru cum ar fi dacă aș pierde-o pe fiică-mea. Mai bine avem grijă de ea. Era o emoție negativă extrem de puternică și toată perioada aia de filmare, de 7 săptămâni, în care în fiecare zi rămâi 14 ore încărcat cu același lucru e un lucru greu și neplăcut. Dar până la urmă n-a fost chiar așa de neplăcut. Mă suspectez că sunt cel puțin bipolar, dacă nu mai bolnav de atât (râde). Era o secvență în care plângeam, mă părăsea și familia, era îngrozitor ce mi se întâmpla. Eu personal, intrând acolo, am început să plâng, dar în același timp simțeam o plăcere deosebită pentru că vedeam că-mi iese secvența bine. E ciudat amestecul ăsta. Până la urmă, faptul că ești un profesionist care face un exercițiu de profesie e o primă perdea care să te apere cumva. Te detașează, te obiectivizează un pic, până la urmă nu e vorba despre tine. Apoi, faptul că plăcerea asta, care e de o altă natură, nu e una directă, e plăcerea de a fi bun la ceea ce faci, se amestecă cu celelalte emoții acolo și era bizar așa, ca stare. Nu știu cu ce aș compara-o, poate cu un futut de împăcare, nu știu. Un moment după o ceartă în cuplu care te epuizează complet și te stoarce, dar dacă totuși la sfârșit vă împăcați, se amestecă emoțiile alea.

Lucrul cu un psiholog

În ultima etapă, în pregătirile de dinainte de filmare, am avut 10 ședințe în care am discutat traseul personajului. L-am întrebat pe el, din punctul de vedere al psihologului, cum i se pare scenariul, apoi am discutat alunecarea personajului. Degradarea asta treptată a personajului e foarte frumoasă de jucat, e un rol extrem de ofertant. Ai tot timpul ăla să-l construiești pas cu pas, tic cu tic, moment cu moment, nuanțele. Totuși, în alunecarea în nebunie există momente care nu mai țin de o logică diurnă a normalității, ci a bolii și acolo aveam nevoie de el, ca să-mi explice pragurile. Dacă nu știi ce joci, o joci la suprafață, e doar o schiță. Aveam nevoie să-i înțeleg mecanismele care pot declanșa acele reacții, cum le leagă în cap, cu ce le asociază. Existau momente în scenariu pe care nu mi le puteam explica, nici nu le puteam raporta la mine și la experiența mea personală pentru că nu exista și erau și greu de imaginat, pentru că nu erau într-o logică a normalității. Și aici putea el să mă ajute el destul de mult. În aceste întâlniri cu el, mi-am împărțit scenariul în trei calupuri principale. O altă discuție interesantă cu el a fost felul în care îți asumi vina sau cum aceasta lucrează în tine, până la urmă.

Schimbări

Am slăbit 10 kile. Am filmat 4 săptămâni, ne-am oprit 5 și dup-aia am mai filmat încă 3. Începând din ultima săptămână jumate de filmare, am început un regim pe care l-am ținut 7 săptămâni. Un regim pe bază de proteină, carne cu salată, fără hidrați. Fiica mea cea mică abia se năștea când am făcut filmul. Iar aia mare m-a văzut venind de la filmări azi cu părul lung, mâine ras în cap, așa că nu se mai miră. Plus că eu n-am fost niciodată la frizer. Am o mașină de tuns acasă și la un moment dat, primăvara, mă rad în cap. Dup-aia îl las și mă tund la filmări în funcție de ce se întâmplă.

Planul-secvență de 20 de minute

A fost greu, s-a filmat în 2 zile. Au fost repetiții foarte multe, în prima zi nu știu dacă am avut o dublă utilă. Nu a fost atât de dificil pentru mine, cât a fost dificil pentru Constantin să facă ansamblul, să funcționeze tot. La mine era simplu: ca orice actor, îți ții semnele să faci de fiecare dată același lucru, dar când ai 150 de figuranți care de la dublă la dublă fac altceva, trebuie să se sincronizeze și camera și sunetul, mai e și vremea, îți mai intră și soarele în nori. Ca să le faci pe toate să funcționeze în ansamblu, atunci când personajul tău principal e în punctul A, câinele să treacă în punctul C, camera să fie în poziția ei și sharf-ul pe cine trebuie, la o asemenea dimensiune de scenă, ai nevoie de timp. Greu a fost de ansamblat, dar așa a făcut: o zi întreagă numai repetiții și am tras a doua zi.

La filmare

Secvența de pe balcon când Tudor vorbește cu nevastă-sa la telefon nu o repetasem niciodată pe plâns și majoritatea secvențelor când el e singur și în stări foarte proaste sau în momente critice, sunt foarte greu de repetat dinainte. În special, unde nu-i dialog, fiindcă nu ai locația de filmare așa cum e ea. Locația e un element foarte important, cu toate elementele alea de recuzită. Una e să-ți imaginezi într-o cameră goală că tu acum ești la tine acasă, te-ai tăiat la mână în timp ce reparari ceva și alta e să fii cu toate obiectele alea, capacitat la 100%. Atunci se nasc tot felul de lucruri, lucrezi în funcție de locație, de contextul zilei, de parteneri alteori, așa că au fost multe lucruri care s-au născut acolo la filmare. Fluxul zilei, energia noastră, oboseala, îți direcționează altfel secvența. Uneori bine, alteori nu, așa că ăsta e avantajul la film, păstrăm doar ce ne place.

Despre typecasting

Până la urmă, cu toții intrăm într-un circuit în care nu toată lumea e dispusă să facă efortul să te imagineze în altceva decât în ce i-ai confirmat că poți să faci, atunci ce ar trebui să faci ca actor, să refuzi? Majoritatea rolurilor pe care le-am primit sunt oameni cu niște angoase, în niște contexte mai speciale de viață, în marea lor majoritate negative sau într-un moment de criză, de căutare. Am și câteva roluri în care mă bucur că am putut ieși: în Dublu (r. Catrinel Dănăiață), de exemplu, deși joc un arhitect într-un moment de mare stres și un pic angoasat, am totuși droguri, discotecă, am avut un pic ocazia să joc cu alte mijloace. În Pororoca nu, dar aici am avut ca mare avantaj plaja emoțională, cred că aici mi-am scos toate armele mele la bătaie, am putut să mă etalez complet.

Există un tip de roluri care îmi atrag instant atenția. Mă interesează structurile umane, în mod particular realismul. În realismul psihologic mă regăsesc cel mai bine. Găsesc dificil să intru în roluri în care nu-mi pot explica până la capăt. Ca actor profesionist, mă las în totalitate folosit de un regizor care știe exact ce și cum vrea să conducă. Am lucrat cu mulți așa și uneori se poate să obții un produs excelent fără ca actorul să înțeleagă ce a jucat, dacă este bine condus. Este foarte posibil și accept. Totuși, mă simt mai confortabil și mi se pare mai bine atunci când și înțeleg.

***

Pororoca (r. Constantin Popescu) a avut premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian și va intra în cinematografele de la noi pe 19 ianuarie, distribuit de Bad Unicorn. Vezi programul aici.

Trailer