Câinele-robot japonez

În Câinele japonez, lungmetrajul de debut al lui Tudor Cristian Jurgiu (cunoscut deja pentru scurtmetrajele Nunta lui Oli și În acvariu), într-una dintre primele secvențe, bătrânul Costache (Victor Rebengiuc) scormonește printre ruinele a ceea ce cândva îi fusese casă, înainte ca satul său să fi fost inundat. Ritmul acestor prime imagini este lent și par construite cu rigoarea unui documentar observațional. Căutările bătrânului care mai salvează câte un obiect rătăcit printre dărâmăturile casei pot fi citite în cheie metaforică; tot pe ideea de bits and pieces este construită și povestea, iar culisele emoționale ale personajele sunt dezvăluite dozat, niciodată definitiv.

De pildă, situația actuală a lui Costache devine clară destul de departe în film, respectiv că soția sa a murit (în circumstanțe neprecizate), că după inundații a locuit o vreme în școala locală, că acum trăiește într-o casă care nu este a lui. O primă direcție în care merge povestea este apariția unui oarecare director (Doru Ana) chitit să cumpere pământul bătrânului, care însă refuză să vândă, în ciuda recomandărilor primarului. O a doua direcție narativă începe cu sosirea fiului lui Costache, Ticu (Șerban Pavlu), al cărui nume este pomenit de mai multe ori în prealabil, fără să se știe despre cine ar fi vorba, de fapt. După o absență destul de lungă, Ticu revine din Japonia cu o soție și un copil, însă momentul este delicat, deoarece se înțelege că oamenii așteaptă niște explicații de la Ticu – nu doar tatăl său, ci și o fostă iubită. În cele din urmă, conflictele, fie că pricinuite de vinderea pământului sau de reîntâlniri, sunt aplanate simplu, din câteva vorbe, fără vreun crescendo narativ pregătitor.

În ceea ce privește apropierea celor două culturi, cea română și cea japoneză, aceasta se rezumă la o poveste despre cum e „acolo”, la prezența câinelui-robot de jucărie pe care îl primește bătrânul de la nepot, la o glumă care ține de lingvistică (pe copil îl cheamă Koji, dar bunicul îl alintă Kojiță). Deci rezolvări destul de la îndemână, reținute, volatile, care se aplică și felului în care sunt reprezentați sătenii, traiul lor în sat și relațiile dintre ei. Este o comunitate cu puțină identitate umană, a cărei prezență ar fi putut altminteri completa peisajele frumoase surprinse de imaginea lui Andrei Butică.

Scenariul a obţinut Premiul Krzysztof Kieslowski pentru Cel Mai Bun Scenariu din Europa Centrală şi de Est, în cadrul Programului ScriptEast 2009, iar înainte de aceasta distincţie, scenariul a câştigat în anul 2008 Premiul HBO pentru Cel Mai Bun Scenariu de Lungmetraj în cadrul Concursului Naţional de Scenarii organizat de HBO România în parteneriat cu Festivalul Internaţional de Film Transilvania.

Scenariu de Ioan Antoci. Ulterior, scenariul a fost adaptat pentru film de către Tudor Jurgiu împreună cu Gabriel Gheorghe.