Care vă simţiţi diformi într-o lume roz?

Simon, ochi albaștri blând-perverși, 40 și-un pic, transpiră inconfortabil într-o încăpere-budoir cu pereți capitonați, în nuanțe de roz și lilas. Are o întrevedere cu o doamnă mai în vârstă, care stă goală și prelinsă în scaunul din fața lui și încearcă să îl convingă că boala lui nu își poate găsi alinarea decât în locul în care se află. Este matroana acestui bordel special, ai cărui clienți își îndeplinesc fanteziile sexuale cu persoane care au diferite dizabilități sau defecte fizice. Pentru că Simon ezită, îi găsește partenera perfectă: Laura, 11 ani, superbă și cu o voce minunată, căreia îi lipsesc însă ochii. Pentru că Laura nu-l poate vedea, torturat de ideea că ar putea ajunge să-i facă rău copilului pe care soția lui tocmai îl aduce pe lume, Simon cedează. Ca să-și exprime recunoștința, îi oferă Laurei două diamante masive roz, pe care ea le va purta de acum înainte în spațiul concav în care i-ar fi fost ochii.

Așa începe Pieles. Când Eduardo Casanova urcă pe scenă la finalul proiecției, sala amuțește un pic, înainte să devină euforică. Blond oxigenat, cu blugi rupți la genunchi și o jachetă pastel peste un tricou Just In c-un print foto care e ori cu Bieber ori cu Timberlake pe vremea 'N Sync, protejatul lui Alex de la Iglesia pare de cel mult 19 ani (are 25), iar demența psihanalitică și senzorială la care ne-a supus timp de o oră jumătate este filmul lui de debut. Cheia filmului nu se lasă mult așteptată, pentru că stă de fapt chiar în numele uneia dintre casele de producție, care reproduce fraza de la sfârșitul lui Some Like It Hot: Nadie es perfecto. Așa sunt toate personajele din Pieles, atât așa zișii freakși, cât și, sau poate mai ales, restul, cei care se-nvârt obsesiv în jurul lor, cu adorație, curiozitate, oroare, sau toate deodată. Iar perfecțiunea, după cum spune regizorul, e ceva de care ar cam trebui să ne lăsăm. 

Cristian are 17 ani, se taie obsesiv pe picioare și refuză să meargă. El nu e biped, ci sirenă, și ar face orice să ajungă să fie cine este de fapt. Maică-sa, Claudia, îl urăște pentru că soțul a părăsit-o fără explicații după ce i-a făcut acest copil. Samantha își dorește cel mai mult și mai mult pe lume o gură funcțională, pentru că, în locul ei, în partea de jos a feței are o gaură de cur. Când postează un selfie pe Instagram, poza îi este ștearsă automat, pentru obscenitate. Tatăl ei nu o lasă să iasă din casă, ca oamenii să nu-i facă rău; de ziua ei, îi cumpără o mască imensă de unicorn pe care s-o poarte în oraș. Pe Ernesto mama lui îl surprinde masturbându-se la o poză cu o femeie care are o jumătate de față prăbușită. Ea este iubita lui, Ana, pe care o vedem într-o superbă scenă de sex cu un altul, Gille, de care este îndrăgostită și care are arsuri pe toată fața. Vanesa suferă de nanism, așa că își câștigă existența îmbrăcând costumul unui ursuleț roz pe care îl adoră toate mamele de copii mici, job de care vrea să se lase, ca să facă propriul ei copil in vitro, pentru că nu a făcut niciodată sex. Itziar suferă de obezitate și are un restaurant ale cărui încasări se duc toate pe vizitele ei la bordel, pentru a atinge-o pe Laura, cea cu diamante roz în locul ochilor.

Înainte să se apuce de regie, Casanova a fost actor, și a crescut odată cu serialul spaniol Aida în care a jucat 11 ani. La 17 ani a scris, regizat și produs primul lui scurtmetraj. Și în scurtmetraje și-n Pieles a lucrat cu foști colegi din serial, cum ar fi Ana Polvorosa (Samantha), Carmen Machi (Claudia), mama lui din serial și Secun de la Rosa (Ernesto). Lor li se adaugă actori pe care i-am mai văzut la colegii lui de breaslă mai celebri, cum ar fi Candela Peña, Nina din Todo sobre mi madre al lui Pedro Almodóvar, Macarena Gómez, pe care am văzut-o în Las brujas de Zugarramurdi al lui Álex de la Iglesia, cât și pe muza și nevasta celui din urmă, Carolina Bang.

„M-am simțit aproape dintotdeauna ca un diform într-o lume roz. M-am apucat de regie ca să pot vorbi fix despre asta, despre ce mi se pare că e dictatura fericirii și frumuseții într-o lume misogină.”, a spus Casanova pe scenă. Crezul lui este că heteronormativitatea e un concept depășit și că ar trebui doar să ne acceptăm unii pe alții așa cum suntem, fluizi, fără stereotipuri de frumusețe, de sex sau de gen. Iar lungmetrajul Pieles, e începutul pledoariei lui pentru asta. Întrebat de ce nu a folosit în film actori cu dizabilități (doar trei dintre personajele din film sunt la fel și-n viața reală), Casanova a replicat că nu i-a găsit, pentru că industria filmului nu permite actori care să aibă un fizic deosebit, ci pune presiune ca toți să fie cât mai în standardele de frumusețe, iar la femei le adaugă și pe cele de vârstă. În plus de asta, nu toate diformitățile pe care și le-a imaginat și pe care le-a redat în film există și-n realitate. Personajul Samantha, probabil cel mai de impact din film, e unul mai degrabă metaforic, care i-a apărut în minte cu trei ani în urmă, după un joint. De altfel, l-a dezvoltat deja într-un scurtmetraj, Eat My Shit, în care a fost interpretat de aceeași actriță, una dintre prietenele de suflet ale regizorului. „Aș putea să o fac pe intelectualul și să vin cu explicații inteligente despre gândirea mea din spate, dar adevărul este că am vrut o fată care nu se poate exprima, pentru că scoate căcat pe gură”.

În tradiția unor Medem, Almodóvar sau Iglesia, care ne-au servit melodrame romantice ambalate în fabule excentrice despre lumea în care trăim, această tânără speranță a cinema-ului spaniol ne pune pe masă scârbele noastre și fanteziile bolnave pe care ni le-am reprimat, pe care le îmbracă într-un staniol roz perfect, ca să nu ne dăm seama când o să ne rupem dinții. Iar când la sfârșitul filmului ne emoționează o scenă de sărut în care o limbă se strecoară într-o gură-anus pe care o simți palpitând de plăcere, înseamnă că i-a reușit.

***
Pieles a fost prezentat în secțiunea Panorama de la cea de-a 67-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin.