„Ce-i asta, o maşină de spălat?” - interviu cu Matei Branea

Omulan: first blood

Certificatul de naștere al lui Omulan ar fi trebuit să spună că s-a născut în 2000, dar el a apărut cumva de prin '99. Am citit la un moment dat pe net despre nu știu ce trib de africani care își calculează vârsta copilului după momentul în care părinții s-au gândit prima oară la el. Ei consideră că a început să trăiască din clipa în care maică-sa s-a dus la nu știu ce copac și s-a gândit la el, chiar dacă el nu exista încă - mi-a plăcut chestia asta.

Din '98 până în 2000 când am terminat facultatea am lucrat la un film de animație, pe care l-am făcut pe lângă specialitatea mea, care era scenaristică și critică de film. Eu am desenat dintotdeauna și am continuat să desenez și acolo. La un moment dat m-am întâlnit cu domnul profesor Radu Igazsag, care m-a convins să fac un film de animație. Deși nu era prima mea întâlnire cu animația, a fost primul meu film desenat de mână pe hârtie. Avea 6 minute și un personaj similar cu Omulan, dar mult mai aproape de un stick figure, să zicem, tot cu capul rotund, dar avea ochi, avea expresie. Cu timpul, am început să lucrez la Axel Production, la Radu Nicoară, care avea un proiect foarte mișto, dedicat exclusiv animației, cartoons.ro, unde eu și colegii mei făceam filme de animație. Cred că a fost singurul care exista în perioada aia din România, internetul era foarte slab dezvoltat. Pe animație exista Joe Cartoon, cine mai știe de el, cu Frog Blender și cu niște chestii dintr-astea destul de sadice și foarte mișto făcute, dup-aia mai era Steve Whitehouse, care făcea Mr. Man, care se făcea în flash și era genial; foarte multe tâmpenii din astea și câteva seriale. Erau unii care au încercat să facă câteva seriale în flash și le cam ieșea, dar problema cea mai mare era viteza internetului, pentru că eram pe modem, fibra încă nu apăruse. Nici nu se compară cu acum, când în România are internetul cel mai tare din univers. Eu făcusem deja un serial pentru cartoons.ro, care a avut vreo 6-7 episoade, în care făceam și sunetul și designul, cu primul meu personaj, care s-a numit Leon și care avea tot felul de întâmplări - o animație tip pilulă. M-am tot gândit să fac ceva și mai light, să poată fi încărcat ușor. Și încet-încet, am început să desenez, aveam obiceiul atunci să consum cam un top de hârtie pe seară, la mine la studio și tot desenând și abstractizând am eliminat gâtul și au rămas toate niște liniuțe și am ajuns la forma finală care a fost Omulanul.

Dekalog

Din câte am observat, mă autorestricționez cumva când creez personaje, mereu le conțin un defect de construcție care mă obligă dup-aia să lucrez foarte mult în zona de expresivitate. Spre exemplu, Omulan este lipsit de expresie, nu are ochi și nu a avut niciodată ochi, iar gură are doar când e nevoie, de aia e foarte dificil să înțelegi în ce direcție se uită. De aia folosesc țigara, ca să-ți dai seama în ce parte privește personajul și mai nou, în ultimul film, am introdus niște elemente - poate să-și încrețească fruntea și atunci îi apare o linie, care te poate ajuta să detectezi în ce direcție se uită și să-i mai înțelegi niște expresii. Altfel, partea de sunet a jucat întotdeauna un rol foarte important în Omulan, pentru că ea i-a dat expresie. La fel, în banda desenată l-am avut pe Birdy, care teoretic e un personaj care nu spune nimic, doar cântă o notă muzicală, dar nota muzicală având un asterisc, te trimite la subsol, unde vezi despre ce e vorba în pagină sau ce a zis. Tot timpul am avut nevoie de un sistem ajutător din ăsta, care să-ți spună ce face el și după cum spuneam, niște reguli foarte clare la care am ținut. E interesant că deși au trecut 15 ani nu mi se pare nici acum vreuna dintre ele stupidă, dar pot să ajung să mă uit la niște desene cu Omulan mai vechi și să spun mamă, ce urât îl desenam pe vremea aia, ce cercuri nașpa făceam. Regulile ar fi așa: Omulan nu vorbește, lui i se întâmplă lucruri și reacționează la ele, Omulan nu e de vânzare, n-are ochi și îl doare fix în pix.

Icoane și influențe 

Am citit la un moment dat un eseu al lui Thomas Mann, care se numește Principiul Imitației și unde spune că în general, ca persoană creativă (bănuiesc că la asta se referea), te raportezi la anumite lucruri pe care le vezi și care te influențează direct, care îți plac și atunci plăcându-ți, încerci să le faci și tu. Iar cu timpul, din ce ai imitat acolo, se pierde imitația, pentru că tu practic asimilezi ceva din ce-ai văzut și devine a ta, proprie și personală, în cel mai bun caz, adică nu rămâi un simplu imitator. E bizar ca atunci când erai mic și te duceai la un film cu karate și te întorceai de-acolo whoaa-haa, erai karatist. La fel și cu arta, vedeam ceva care-mi plăcea și desenam și eu cam în zona aia și la un moment dat lucrul devenea personal.Taică-miu avea un perete plin cu icoane pe sticlă, care erau foarte interesant desenate, pentru că fiind naive erau bizare, erau niște lucruri pe care eu nu le înțelegeam - de ce sunt florile alea așa, ce stă tanti aia cu mâinile nu știu cum, etc. Plus că anumite elemente erau repetitive, chiar dacă autorii erau diferiți: de exemplu, copăcelul era desenat mereu la fel, în ideea aia de canon. Și mi se pare că pot să spun că Omulan are un canon foarte bine stabilit, pentru că am reușit să-i dau expresiile necesare, dar numai într-un anumit fel pot fi redate, pentru că altfel e confuz din cauza designului. Linia de orizont în spate, portalul într-o parte, copăcelul, soarele care poate să fie câteodată ca un fund sau doar soarele, norișorul, mâna lui Dumnezeu, Diavolul, femeia, pasărea, sunt niște elemente foarte clare, care au semnificația lor și care prin combinare și acțiunea care se întâmplă în cadru, îți dau sensul pe care vreau să-l transmit. Dar sunt niște elemente care sunt continue, adică tot timpul când desenez copăcelul ăla, e cam același, nu fac tot felul de alți copăcei. Am copăcelul care este palmier și care e exotic și care înseamnă happy și copăcelul normal, care e copăcel de căsuță.

Apropo de icoane, o mare influență a avut-o în primii pași în educația mea de desenator, pe lângă mâzgălelile pe care le făceam eu, Tanti Ane, vecina bunicii de la Sibiu, care era și educatoare și care la prânz mă lua la ea și pe caiet desenam niște chestii. Atunci am învățat primul desen: o casă cu geamuri pătrate, cu perdele la geamuri, cu un ghiveci în fereastră, cu ușă cu clanță, gard, poartă, copac în spatele gardului, iarbă și flori și soare într-o parte și niște nori. Hornul, foarte important - drept, nu altfel. Dacă o să te uiți la Invidia, videoclipul de la Planeta Moldova, ăla stă, în spate are niște case și casele alea sunt fix niște case ca în căsuța aia de la școală. Și copăcelul tot de acolo vine.

Desenez de mic, dar nu am făcut arte plastice și asta cumva a funcționat ok pentru mine, dar acum, de exemplu, mi-ar plăcea să aprofundez. Știind cam ce vrei să faci e bine să știi mai mult, dar e posbil ca dacă aș fi făcut arte plastice să nu mă fi dus în direcția asta în care am mers, de desen naiv, liber. Am avut tot timpul un bun simț al proporțiilor, zic eu, și al compoziției. Dar îți dai seama, icoanele alea pe care le-am văzut, au fost practic informație grafică am tot consumat și am tot asimilat, de atunci. Cu timpul e bine să mai afli niște lucruri, e interesant pentru că sunt niște chestii care depășesc posibilitatea mea de a observa și e bine să cunoști un pic din schelet. Dar da, am desenat de mic și am făcut și niște examene așa. Nu știam nimic și desenam ceva și venea profesoara și zicea Branea, nu prea, dar mișto desenul, hai că te iert de data asta.

Despre scurtmetraj și colaborarea cu Noper 

În primul rând a fost o decizie de a mă reîntoarce la Omulan, pentru că așa cum spuneam, el a început în 2000, în 2002 a ieșit banda desenată, dup-aia am mai avut în Observatorul cultural vreo două benzi, dar chestia aia a murit destul de repede, după care am intrat în cealaltă zonă - am zis că nu fac chestii cu Omulan decât dacă sunt personal stuff și oricum voiam să încerc și alt stil. Așa am ajuns să fac benzile desenate la Re:publik, unde m-a chemat Mihai Chirilov și chiar dacă suma pe care o primeam era modică, aveam libertate totală. Dacă te apuci să faci o treabă și o faci din suflet și dup-aia vine cineva și îți zice: asta nu se prea potrivește cu imaginea revistei sau nu poți în loc de barba asta să-i punem...arrgghh (sunete de strangulare). Dup-aia am făcut banda desenată pentru Omagiu, după care animațiile de la Marcă Înregistrată, dup-aia a venit Planeta Moldova, și tot așa au venit alte și alte proiecte și am încercat alte lucruri noi fără să mă întorc la Omulan. A revenit odată cu TIFF-ul acum 2 ani, unde fac bandă desenată în ziarul festivalului, asta înseamnă 10 episoade pe un festival. Au fost genuri de filme declinate pe povești cu Omulan și între timp, am zis că aș vrea să fac și eu un film ca lumea și după ce m-am gândit cum să fac mi-am dat seama că Omulan e cea mai bună direcție în care pot s-o iau.

Pentru scurtmetraj am avut sprijinul CNC-ului și a durat 3 ani, pentru că povestea s-a tot transformat și procesul ăsta de distilare, în care iau un personaj și-l reduc la esență ca să pot să comunic cât mai simplu cu el, dar cât mai mult în același timp și fiind foarte atent la detalii. Norișorul ăsta înseamnă asta, norișul ăsta înseamnă aia, dacă Omulan are capul rotund, adversarul lui are capul pătrat, astea chestii esențiale ca să poată fi foarte ușor recunoscute. Omulan are o componentă cromatică, el este alb-negru, dar culoarea juca rol de accent când făceam animație și bandă desenată cu el. Inima e roșie, tristețea e albastră, focul e roșu, pipi e galben, chestii de genul ăsta. În schimb, la filmul ăsta n-am mai lucrat singur, am lucrat cu o echipă, din care principali sunt Noper, care a făcut decorurile și set-design-ul și Tudor Calnegru, care a făcut animațiile în After Effects și partea de efecte. Colaborarea pe partea grafică cu Noper, a fost specială, pentru că el are un stil cu totul diferit de al meu, cu foarte multe detalii și chiar ne-am întrebat în ce măsură o să funcționeze bine cele două stiluri, dar am văzut într-un final că merg. Mi se pare că filmul câștigă enorm prin felul în care arată și e extraordinar ca end result, că două stiluri și practic s-au autocalibrat unul pe celălalt. În plus, la filmul ăsta a venit și componenta de sunet. La filmul de animație în general, sunetul este jumătate din film, pentru că îți aduce foarte multe informații. Oricât de figurativ ar fi, tot trebuie să înțelegi, să ai o componentă a ceea ce se întâmplă, să înțelegi materialitatea obiectelor, atmosfera și locul, în funcție de cum auzi, pentru că mai ales spectatorul neantrenat poate să fie indus în eroare pentru că nu poate să decodifice corect mesajul, iar când vii într-o zonă din asta abstractă cum e Omulan, sarcina e de două ori mai dificilă pentru sound designer și importanța e de două ori mai mare pentru că acolo chiar nu poți să-ți dai seama ce se-ntâmplă dacă nu ai și componenta asta audio.

Publicul actual cred că e mult mai evoluat ca înainte, în sensul că a fost expus de mic la desene animate, dar sunt persoane cum era taică-miu care nu au crescut cu desene animate, ei au avut maxim cu cărți de colorat și benzi desenate de pe la 1920. Animația oricum e văzută în continuare ca o chestie pentru copii în principal și poate încet-încet ajunge să fie înțeleasă ca un act cinematografic în sine și un mijloc de expresie ca oricare altul. Când am făcut filmul ăsta a trebuit să fiu foarte atent cum codific informația și am avut mari dificultăți să-mi dau seama cum arăt că el a ajuns pe o planetă și că îl caută pe Dumnezeu. Cel puțin asta era versiunea mea, alții au înțeles filmul în altă versiune, la fel de corectă. Asta e și supertare la artă în general și la Omulan în special.

Viitorul lui Omulan

Am avut avanpremiera la facultate (la UNATC), în cadrul evenimentului Să Film!, organizat de Film Menu și am fost uimit de câtă lume a venit, numai reach-ul pe fb a fost enorm și dup-aia sala a fost plină, iar reacțiile super ok, eu mă așteptam ca lumea să comenteze, am fost chiar dezamăgit că n-am avut cu cine să mă cert. Am început deja să observ cele mai mici greșeli posibile și așa îți dai seama când vezi o animație perfectă - cum dracu reușesc ăștia, fără greșeală -, dar ce urmăresc sunt reacțiile, asta mă interesează cel mai mult, unde râde publicul și unde nu râde sau e șocat sau ceva și de obicei sunt pe acolo lucrurile, pentru că important e și ce am vrut eu, mă interesează unde am vrut eu să râdă, dacă râd fix acolo. Și mai amuzant e că și eu râd de fiecare dată când îl văd și zic „doamne ferește-mă, mamă, ce-mi arată Branea aici”, cumva intru în empatia lor, a publicului. La un moment dat o să mă plictisesc de el, dar până atunci sper să fac altul și să mă plictisesc de ăla. A început să fie luat la festivaluri și e amuzant că duminică o să fie proiectat concomitent la București, la Romanian Design Week și la Cannes, la Romanian Shorts Corner. Mă rog, nu e în competiție sau ceva, e just for show, dar în momentul ăsta mi se pare cel mai important ca lumea să îl vadă, asta îmi doresc cel mai mult. Sper să se înțeleagă ce am zis eu acolo și vreau să fac de-acum încolo mai multe filme cu Omulan, adică cumva să mă reîntorc la el și să descopăr dacă am mai mult de spus acolo decât ce am zis deja. 

Nu vreau să renunț la Omulan, pentru că mi se pare că stă foarte bine în picioare și în continuare îl simt ok și cred că ar trebui chiar să fac, să am o producție mai mare cu el. În loc să continui momentul pe care l-a avut în 2002, am coborât și m-am dus pe cealaltă parte și deși eu nu mai făceam Omulan de 5 ani mă tot întâlneam cu oameni care mă strigau hei, Omulane, dar Omulan nu mai exista de ani de zile. Cumva, trebuie să-l dau înapoi la oamenii ăștia, dacă tot îl știu și de fapt, e și o datorie a mea, dacă tot am reușit să înlesnesc nașterea lui și e apreciat. E aiurea să nu-l continui, mai ales că e și așa ușor de desenat. Fac niște cercuri acolo, domle și gata, toată lumea e haha, ce tare.

Epilog

Omulan a fost desen, apoi a fost desen animat, după care a devenit bandă desenată și cu banda desenată a fost cimentată notorietatea lui, zic eu, în zona asta de comics, de animație de autor la noi. Are și o notorietate internațională, nu atât de puternică ca asta din România, dar a fost publicat internațional și cumva, se pare că lucrurile au funcționat acolo. Vorbeam despre el că nu e un produs comercial, așa că mi-am dezvoltat și un alt stil de desen, mai ales că voiam să încerc chestii mai detaliate, mai cum spunea taică-miu, „Știi ce fac oamenii la bătrânețe?”, zic „Ce?”, „Mileuri” și atunci am mers și pe altă zonă grafică și pe zona asta am ajuns să lucrez pentru o revistă de umor. Se numea Aspirina Săracului, dacă nu mă înșel, și acolo, la un moment dat, Jean Lorin Sterian, care era colaborator, m-a propus ca grafician. Și se pare că un redactor șef a exclamat: „cine mă, Branea ăla, care desenează cercuri?” și am zis „Uau, ce tare, asta e cea mai bună critică pe care am auzit-o”. La un moment dat, eram cu niște prieteni la un dineu la Elvira Popescu, după premiera unui film, și m-am întâlnit cu o tipă căreia îi povestesc că am făcut un film, că e animație și ea zice ce tare, nu știu ce și eu îi zic uite, cartea mea de vizită (vezi poza #2), care îl are pe Omulan pe ea. Iar ea e: „A, ce tare, ce drăguț, ce-i asta, o mașină de spălat?” Mi se pare interesant la Omulan că fiecare vede altceva acolo și de asta și ideea de a simplifica lucrurile atât de mult încât să devină numitor comun, atât de particular încât oricine se poate grefa cumva cu anumite detalii. Dar la asta cu mașina de spălat am rămas perplex, era mai tare decât aia cu cercurile și stau așa și mă uit și văd așa că el are casca asta pe cap și e pe centru și m-am gândit că poate de aia s-a gândit așa. Așa că îi explic că e un personaj și blabla și ea zice „aa, e un personaj într-o mașină de spălat”. Aia cu cercurile e ceva elevat, e de pus așa pe spatele albumului de la Cărturești - „Branea care desenează cercuri”. Da asta cu mașina de spălat e surprinzătoare, e de SUB25 direct. Titlu: „Ce-i asta, o mașină de spălat? - interviu.”

***
Matei Branea și Omulan în cadrul Romanian Design Week
Pagina de facebook Omulan