Ce păstrăm din 2012: Filme

Amour - Michael Haneke
De bătrânețe nu se poate ascunde nimeni, nici măcar un cuplu de foști profesori de muzică cu o existență liniștită și de sine stătătoare, care ar putea să continue încă mulți ani fără să deranjeze pe cineva. Un cuplu autosuficient, care o duce bine, n-are nevoie de televizor sau de telefoane zilnice de la progenituri și trăiește fără angoase sau accese de autocompătimire, cu tabieturi cât pentru o viață veșnică. Mirosul de bătrân, la început plăcut și familiar, ca izul vag de naftalină când deschizi un șifonier cu paltoanele cochete ale bunicilor, râncezește pe măsură ce se desfășoară filmul și intră în intimitatea cea mai crudă a bătrâneții, confundându-se cu cel al cearșafurilor ude și stătute, al gurilor fără dinți, suprapunându-se peste paloarea de ceară a bătrâneții. Un film care n-are cum să nu vă smulgă o lacrimă, chiar și celor mai tineri dintre voi. 

We Need to Talk About Kevin - Lynne Ramsay
Trebuie, da, de aceea am și tot vorbit despre asta (aici și aici). Adaptarea după excelentul roman al britanicei Lionel Shriver (pe care o știți din The Guardian), We Need to Talk About Kevin este mai puțin un film despre senzaționalismul crimelor în masă ale puștilor americani (deși un subiect de actualitate și-n decembrie 2012) cât despre familie. Un șut în cur foarte bine plasat unor mituri ca „Toți părinții își iubesc copiii” sau „E ok să faci un copil și dacă nu-l vrei” sau „Totul se rezolvă cu bine cu puțină răbdare”. Nu întotdeauna. Bonus: În filmul ăsta joacă Tilda Swinton. Dar trebuie mers pentru Ezra Miller. 

Turn Off the Lights - Ivana Mladenovic
3 tineri - Alex, Gianni și Papan - ies din închisoare. Ivana e acolo cu camera și documentează plecarea lor glorioasă de la bulău și primele luni înapoi în viața reală. De la chiotele entuziaste și manelele pline de viață până la căminul regăsit, familiile aproape distruse și posibilitatea de a ajunge înapoi, care planează ca un gust amar. Un documentar deschis și sincer, cu umor și culoare locală, care privește de la aceeași înălțime cu cei trei băieți în ale căror vieți intră. 

„Dificultățile apăreau uneori în momente când camera nu putea ține pasul cu ce se întâmpla în jurul nostru. Când realitatea depășea orice așteptare și orice încercare de-a a mea de a capta momentul. La eliberarea lui Papan, apare un curcubeu imens deasupra Bucureștiului și el nu își găsește casa, că a trecut mult timp și a uitat. Nu am avut condiții tehnice pentru a prinde momentul ăsta.” Ivana, despre un moment pe care nu l-a putut reda în film. Citește și cronica completă.

Cloud Atlas - Tom Tykwer, Andy Wachowski, Lana Wachowski
Ca rezumat de metafore, Cloud Atlas trece printr-o sumă de adevăruri explicate foarte docil și explicit, pentru cine are ochi și urechi să vadă și să audă. Are și after-effectul acela de dezlegare de sensuri - pleci de la film și brusc înțelegi sensuri universale, personale, de care or fi. Cu o simbolistică energică și o interpretare actoricească de nota blană, nici nu simți când trec cele aproape trei ore la cinema.

Holy Motors – Leos Carax
Filmele sunt sparte în secvențe și actorii aleargă din personaj în personaj, având răgaz să facă switch-ul de personalitate doar cât durează drumul de la o locație la alta. După 13 ani de pauză, Carax inundă cu referințe cinematografice o lume fantastică, în care cinemaul a devenit fabrică și fiecare rotiță angrenată așteaptă să fie înlocuită de altceva, mai productiv. Despre Holy Motors, pe larg.

Visul lui Adalbert – Gabriel Achim
8 mai 1986 marchează două evenimente de maximă importanță: ziua Partidului Comunist Român și a doua zi după ce toți steliștii s-au îmbătat cinstindu-l pe Dukadam. Ce-are sula cu prefectura? Multe, că dacă Iulică Ploscaru, responsabil cu protecția muncii la fabrică și regizor aspirant, nu trece cu bine de inspecție, unde-i stau picioarele, acolo-i va sta și... mâna. Totul pe vhs, în ritm de CC Catch și semnat Gabriel Achim.

Once upon a Time in Anatolya - Nuri Bilge Ceylan
A fost odată ca niciodată un cadavru îngropat undeva în câmpiile din Anatolya și șapte bărbați plecați în căutarea lui. Mai era și o femeie care și-a prezis singură moartea și a sucombat ceas, în ziua stabilită. Nuri Bilge Ceylan își iubește personajele și le dă libertatea să se desfășoare în ritm propriu, lent, astfel încât fiecare problemă dezvăluită capătă universalitate iar parcursul devine mai important ca deznodământul.

Toată lumea din familia noastră - Radu Jude
Chiar şocant filmul ăsta! Mai întâi e şocant să-i vedem pe Stela şi Arşinel alături de Tamara Buciuceanu-Botez într-un film din noul val românesc. Şi mai şocant este că apariţiile lor bombastice se integrează de minune în stilistica realistă. Cu adevărat şocante, însă, sunt stadiile de demenţă atinse de protagonist (Şerban Pavlu) de-a lungul filmului. Înfuriat pe motiv că fosta nevastă şi actualul ei iubit nu-l lasă să plece cu fiica lui în vacanţă, bărbatul lasă politețurile deoparte şi trece la acţiune. Bumbăceli, luare de ostatici, ameninţări cu moartea, dar şi încercări disperate de reconciliere romantică, toate se succed într-un ritm năucitor, dând consistenţă unui thriller plin de viaţă în care situaţiile tensionate se îmbină cu umorul de caractere. 

După dealuri - Cristian Mungiu
Ecranizarea cazului moldovencei orfane ucise prin exorcizare la Mănăstirea Tanacu a făcut mega vâlvă anul acesta la Cannes şi a agitat puternic spiritele criticilor din întreaga lume. Bazat pe două cărți care documentează ce s-a întâmplat acolo, filmul ne prezintă ciocnirea brutală dintre două lumi care teoretic funcţionează după aceleaşi valori, însă ca practică diferă total una de alta – lumea clerică şi cea laică. Scopul filmului e să ne zgândăre niţel certitudinile. Cine e de vină: preotul, doctorii sau victima? De partea cui suntem? E cazul să fim de partea cuiva? Mungiu nu vrea să ne influenţeze deloc părerile. El ne prezintă povestea în cel mai desenzaţionalizat şi echidistant mod regizoral posibil. Un demers îndrăzneţ sau prudent?

The Hunt - Thomas Vinterberg
Jagten e un spectacol de disecție a omului și societății. Știm destul de repede ce se va întâmpla și presiunea acestui voyeurism ne culpabilizează, de unde resimțim totul de x ori mai puternic. Într-un peisaj danez pitoresc și pașnic, viața solitară a unui professor divorțat începe să se amelioreze: recuperează custodia fiului său, își face timid o iubită. Până când fetiță celui mai bun prieten sugerează că ar fi fost abuzată sexual, de unde pornește o isterie în masă și profesorul este ostracizat de mica și susceptibila societate a acestui orășel de provincie. Cu niște prim- planuri răvășitoare, creează într-un fel aproape expresionist o puternică senzație de anxietate. Incomfortabil, acid și revoltător.

Oslo, 31 august - Joachim Trier
O zi plină pentru Anders, un dependent de droguri care își face prima ieșire de la dezintoxicare. Totul s-a schimbat în Oslo, toți prietenii și-au schimbat adresele și viețile. Toată lumea îl întâmpină cu bucurie, dar ca pe un vizitator. Familia nu e pregătită să îl vadă, fosta iubită nu îi răspunde la telefon. Singurii oameni cu reacții firești sunt cei cunoscuți atunci. Și fostul lui dealer de heroină. De dimineață până seara Anders se plimbă printr-un timp ciudat, mosaic de present și trecut. Spectatorul, implicat și voyeur, îl urmărește pe Anders tot timpul, incapabil însă să construiască vreun raport cu el. Înstrăinarea este stăpână peste toți și toate. 

Tabu - Miguel Gomez
Tabu este filmul unui fost critic de cinema, Miguel Gomez, transformat în regizor. Este filmat alb-negru și este jumătate mut, cu voice-over peste imagini. Este o poveste despre paradisul pierdut, spusă în maniera vechiului Hollywood (hello, mr. Murnau!). Partea cea mai reușită a filmului este o poveste de dragoste şi crimă, consumată în Africa din perioada dinaintea războaielor anticolonialiste. Imaginea citează filmele de aventuri din epoca mută – personajele joacă gros și pozează în momentele cheie. Naratorul din voice over este însă contemporan de ironic. Un mix fermecător. Bonus – în povestea de dragoste un rol cheie este jucat de un crocodil trist și melancolic.