Ce păstrăm din 2013: Filme

Stoker (r: Chan-wook Park)

Deși a fost destul de criticat de old-schoolerii amatori de Chan-wook Park, Stoker are stil. Povestea este un Bildungsroman nu foarte imprevizibil, dar deliciul vine din atmosferă. India (un fel de chic & sexy Wednesday Adams) își pierde tatăl într-un dubitabil accident de mașină. Printre păianjeni, șosete de școlăriță și certuri cu una dintre cele mai bitchy și instabile mame, India se îndrăgostește de nou venitul unchi Charlie. Orice secvență de 30 de secunde ar putea constitui în sine un fashion film. Orgasmic vizual, dar îți dă fiori pe șira spinării ca orice thriller respectabil.

Inside Llewyn Davis (r: Ethan Coen, Joel Coen)

Nu e un film cu eroi. Nici o poveste de succes, nici de ratare. Un tip cald, cu o viață puțin haotică, doarme pe o altă canapea în fiecare seară și se străduiește să se infiltreze în industria muzicală. Când cântă, e încoronat de o lumină frumoasă, dar (de gustibus) muzica lui nu e genială. Poate că e trist să-l vezi iarna fără palton cum face autostopul până în Chicago doar ca să fie refuzat din nou de un agent. Și că Mulligan se poartă incredibil de urât cu el, fără nicio altă justificare pentru comportamentul ei decât că e o curvă nemernică. Dar, chiar dacă o să ajungă muzician de succes sau patiser, pare așa de uman și de profund frumos că dărâmă toate preconcepțiile de reușită socială. Poate e de la momentul când pierde pisica.

Cutie and the Boxer (r: Zachary Heinzerling)

„N-avem 80 de lumânări,” îi spune Noriko soţului ei slăbănog, care primeşte de la ea o pereche de papuci blănoşi cu capete de raţă. „Avem doar un 3.” E foarte bun şi ăla pentru Ushio Shinohara, artistul japonez care a venit la New York la începutul anilor '70 şi şi-a dus viaţa lovind pânze cu mănuşi de box îmbibate-n vopsea şi făcând sculpturi din obiecte găsite. Arta e demonul lor comun – al ei, care s-a îndrăgostit la 19 ani şi şi-a văzut ambiţiile artistice sfărâmate lent în căsnicia cu bărbatul cu 22 de ani mai în vârstă; al lui, care, deşi apreciat de critici, n-a fost niciodată suficient de convingător pentru colecţionari. Dar împreună sunt tocmai buni. Şi la găsit bani de chirie, şi la gestionat fiul alcoolic, şi la oblojit zilnic iubirea pe care Noriko o transpune în picturile cu Cutie şi Bullie. Dragostea e un Roarrrr!! Documentarul e de ţinut minte.

Only God Forgives (r: Nicolas Winding Refn)

Ultimul film al lui Nicolas Winding Refn e înainte de toate o poveste de familie. Fratele cel mare omoară o prostituată minoră, iar în Bangkok dreptatea se face după regula quid pro quo așa că Julien (Ryan Gosling), fratele cel mic și singuratic, respectat în lumea traficului de droguri, e convins de mama-matroană (Kristin Scott Thomas) să răzbune moartea primului născut. Imaginea transformă fiecare cadru într-un tablou din contraste roșu- negru și compensează de multe ori scenariul excesiv de simbolic, dar pe alocuri găunos, despre lumea interlopă thailandeză.

Kristin Scott Thomas duce complexul lui Oedip la alt nivel și e singurul personaj rotunjit, mai ales după ce o auzi cum spune: And what with Billy being the older brother and having a bigger cock... Julian's was never small, but Billy's was... oh, it was enormous!

Blue Jasmine (r: Woody Allen)

Recomandarea asta este (și) pentru cei care au un dinte împotriva lui Woody Allen. Pentru că în Blue Jasmine, personajele sunt mult mai mult decât niște vietăți din insectarul cu nevroze al lui Woody, privite de la distanță. Pentru că nu-ți poți dezlipi ochii de Cate Blanchett, care face cel mai tare rol al carierei și care ar trebui recompensată cu un Oscar, dacă Dumnezeul în care nu crede Woody există. Pentru că finalul, care de obicei nu le înțelepțea pe personaje (sau pe tine) dincolo de resemnare și de contemplarea unor momente a căror însemnătate o conștientizezi abia acum, îți dă un pumn în stomac din care nu-ți revii nici măcar după ce melodia de pe generic se va fi terminat. Pentru că nu mai e timp pentru auto-compătimire.

Camille Claudel, 1915 (r: Bruno Dumont)

Tăcere sufocantă, disperare cu care nu știi ce să faci și claustrare. Bruno Dumont a folosit fișele medicale și corespondența lui Camille Claudel pentru a face acest film despre trei zile din viața în ospiciu a sculptoriței. Trei zile comprimate într-o oră jumate în care ești atât de aproape de ea, încât nu ai putea s-o crezi o secundă paranoică incurabilă, ai vrea doar să fii tu frac-su și să-i dai odată drumul de-acolo, ca să poată sculpta din nou. Juliette Binoche te rupe-n două.

Heli (r: Amat Escalante)

Ai impresia că totul se-ntâmplă lângă tine. Din când în când te uiți în jur să te asiguri că ești într-o sală de cinema alături de mulți alți oameni, care, speri, nu vor să îi facă rău familiei tale. De fapt, ai pur și simplu nevoie să-ți mai iei ochii de pe ecran, pentru că situația e atât de sufocantă că-ți vine să te bâțâi pe genunchi.

Femeia e cu 10 ani mai tânără decât tine, dar are deja copilul ei, iar pașii pe care îi face în cutia de tablă căreia îi zic ei casă ți se imprimă în minte ca o coregrafie, și poate, prin nu știu ce asociere ciudată, te duce cu gândul la L'année dernière à Marienbad. Nu e nimic acolo, nu mai e nimic acolo, și face pașii înapoi, cu spatele, încercând să calce în aceleași locuri, ca la un șotron tiptil, din disperare. Citeşte şi cronica.

Only Lovers Left Alive (r: Jim Jarmusch)

Vinilul se învârte, Tilda Swinton e epustuflantă iar tipul ăla e melancolic ca Ville Valo când erai în liceu. Știi că o să urmeze ceva frumos, ei se iubesc, ei sunt vampiri, ei sunt über cool. Meriți ca Tilda să se plimbe ca o felină fashionwise pe străzi noaptea, în haine de safari, Tilda e superbă, Tilda e infinită, Tilda e divină, bea sânge din pahare mici de țuică, marry me, Tilda, make me your slave. Mai departe însă nu ți se-ntâmplă mare lucru. Filmului ăstuia nu-i pasă dacă ție-ți place, filmul ăsta se pișă pe timpul și pe plictiseala ta. Filmul ăsta e atât de cool încât e autosuficient. Când ieși din sala de cinema e noapte și înfășurat în hainele monocrome, de iarnă, care-ți dau un aer solitar, te trezești c-ai mersul lent, de parcă ai merge pe muzică și vorbești răgușit-șoptit din cărți. You are so cool you Can’t hardly stand it.

Câinele Japonez (r: Tudor Cristian Jurgiu)

Intersecție socială și culturală, trei generații într-o gospodărie la țară, un copil internațional, o jucărică, un bunic suficient de simpatic și desuet încât să te atașezi de el și de povestea familiei. Da, drăgălaș, light, un film românesc pe rețetă clasică (dar nu atât de românească) descleștează bărbia și desface fruntea. Hai Sărbători fericite! Citește și cronica.