Ce păstrăm din 2014: Filme

Ida (r: Pawel Pawlikowski)

Când Pawel Pawlikowski a revenit în Varșovia, orașul lui natal, ca să facă un film, n-avea cum să știe ce-l aștepta. Cum ar fi că, presat de finanțatori să înceapă, nu va avea timp să rescrie scenariul plin de găuri. Că, după căutări inutile prin școli și teatre, pe Ida o va juca Agata Trzebuchowska, o studentă la filosofie și studii culturale, atee și feministă, ochită într-o cafenea de o prietenă a lui Pawel. Că operatorul lui de cursă lungă va abandona producția, iar el va termina filmul cu Lukasz Zal, un DoP neexperimentat de 29 de ani, aflat la primul lungmetraj din carieră, muncă pentru care a primit recent Best Cinematographer la European Film Awards. N-avea cum să știe nici că filmul lui alb-negru despre o orfană crescută într-o mănăstire catolică, care, înainte de a se călugări, află că părinții ei erau evrei și, alături de mătușa ei, trece printr-o călătorie inițiatică presărată cu moarte, jazz și dezvelire, va rupe deopotrivă box office-ul polonez și american, și va fi un favorit la Oscarul pentru cel mai bun film străin. Are toate clișeele necesare s-o facă, s-ar putea spune, și e un mod valabil de a privi filmul. Dar mai e un mod, în care, cap-coadă, aspiri griurile matematice ale cadrelor, gropițele de pe chipul seren al Idei, gâturile de votcă și fum ale Wandei, frumusețea și bestialitatea lumii încapsulate în 82 de minute în care Ida închide cercul știind că, pentru ea, dincolo de zid nu e nimic. (Gabriela Pițurlea)

Boyhood (r: Richard Linklater)

În ciuda faptului că Linklater se joacă cu timpul (a mai făcut-o și el, și Truffaut și alții), mari revoluții estetice sau filozofice nu se întâmplă. Cei 12 ani de viață derulați într-o oră și jumătate, ani de maturizare (copiii) și de îmbătrânire (părinții) pentru personaje și, deopotrivă, pentru persoanele reale, au efectul pe care și l-au propus, complicitatea spectatorilor la o poveste de familie a cărei intimitate vine natural odată cu trecerea timpului, suntem martori activi. Dincolo de joaca cu realismul, dramaturgic Linklater nu s-a preocupat foarte atent de „viața care ar fi putut să bată filmul”. Totul e prea așezat și aranjat și cu final așteptat, nu-ți pune mari probleme, nu te deranjează. Emoția e generată doar de trecerea timpului vieții lor și oglinda pe care o pune vieții noastre și, da, nu e puțin lucru. (Ileana Bîrsan)


Winter Sleep (r: Nuri Bilge Ceylan)

Inspirat de Cehov, câștigătorul de anul acesta al premiului Palme d’Or are acțiunea plasată în Cappadocia, undeva în mijlocul Anatoliei, unde casele sunt săpate în stâncă - ceea ce nu este de neglijat, având în vedere că spațiul și natura joacă un rol esențial în filmografia lui Ceylan. Aylin este un fost actor care deține un hotel în care trăiește cu soția și cu sora sa, hotel care, odată cu venirea iernii, devine deopotrivă adăpost și cușcă. Winter Sleep lucrează cu diferențele de clasă, dar o face delicat, valorificând gesturi aparent neînsemnate, evitând tușe groase și clasificări maniheiste. (Ioana Moraru)

The Grand Budapest Hotel (r: Wes Anderson)

Să te plângi de manierisme, excese vizuale și/sau simetrii narative în filmele lui Wes Andreson e ca și cum te-ai plânge de verbiaj la Woody Allen. Dacă nu guști zona asta de estetizare, dar te-ai nimerit la un Wes Anderson, se cheamă că n-ai avut noroc. Acestea fiind zise, wesandersonianismul ăsta asumat, foarte riguros planificat și gândit până la detalii de tipul ziarelor fictive de epocă ce trec prin cadru, poate funcționa mai mult sau mai puțin bine pentru spectator. În Moonrise Kingdom, de exemplu, întreaga operetă a lui Anderson se prăbușește din cauza mizei micro. Iubirea între copii e prezentă și în decorurile pastelate, condimentate cu artă și deserturi decadente, din The Grand Budapest Hotel. Diferența nu constă doar în universul mai amplu, deci mai impresionant al filmului mai recent - ci și în ironia și paralelismul dintre ce se-ntâmplă în povestea micro versus evenimentele de pe fundalul său istoric. Da, Zubrowka e o republică ficțională, dintr-o Europă ficțională, cu o monedă (klubeck) la fel de inexistentă în realitate. Însă războiul mondial, împachetat într-o poveste mise en abîme inspirată de Zweig, potențează demența vizual-auditiv-narativă, o transformă într-un absurd cu tâlc istoric. O ghicitoare de rezolvat cadru cu cadru, cu-atât mai satisfăcătoare pentru public. (Ioana Pelehatăi) O cronică pe larg. 

Adieu au Langage (r: Jean-Luc Godard)

N-ar trebui să scriu nicio vorbă despre el, pentru că l-am văzut o singură dată. Tot ce știm și tot ce credem că știm are parte de o implozie; ideile, vorbele, gesturile și imaginile sunt decontextualizate, sensurile și importanța sunt modificate, tot constructul non narativ (deși are niște frânturi de ce este știut și numit drept poveste) atrage atenția asupra lipsei de efort de a re-gândi și a re-vedea din alte persepective și cu alte mijloace lumea, în care de obicei ne instalăm comod (aDIEU). Natura și metafora, cele două concepte în jurul cărora se construiește filmul în 3 dimensiuni (probabil unele dintre cele mai bune și juste imagini 3D pe care le-am văzut), sunt trecute prin imagini și asocieri nerecognoscibile și susținute sau pregătite de citate din gânditori cu biografii verificate (cea mai mare parte dintre ei). Din lene și lipsă de curiozitate, unii îl văd pe GODard ca pe un mare păcălici. Zeci de întrebări lasă în urma lui acest film, pentru următoarea vizionare mă voi concentra pe intimitate vs. politică. (Ileana Bîrsan)

Nightcrawler (r: Dan Gilroy)

Nightcrawler nu e cel mai bun film american al anului (câte capete, atâtea păreri), dar e cu siguranță cel mai surprinzător film american al anului. În primul rând pentru că e o critică asumată și fără rest a unei societăți (lumi?) apucate serios de streche. Apoi, pentru că e un triumf estetic: tropii neo-noir din Drive sau din Only God Forgives erau justificați și nu prea, dar aici până și ziua arată a noapte, de parcă s-ar grăbi la rându-i să vadă cine mai crapă și cum ar putea filma mai bine momentul. Și, în fine, pentru că - deși nu dă pe-afară de subtilitate - se încăpățânează să nu explice, să nu caute motivații „psihologizante” numai bune pentru manualele de liceu, să n-o dea în pedanderie. Ritmul, scriitura (cu câteva excepții, totuși - finalul e cam diluat) și mutra de coiot hămesit a lui Gyllenhaal aproape că par niște bonusuri. Mai că îmi doresc să pățească precum The Master și să nu-l oscarizeze nici dracu', pentru că atunci va fi foarte limpede că și-a atins ținta. (Filip Standavid)

Interstellar (r: Cristopher Nolan)

Într-un viitor apropiat, omenirea trece prin dust bowls, furtuni de nisip cauzate de secetă, care transformă planeta într-un spațiu nelocuibil. Cut to: o echipă de cercetători și astronauți se avântă în căutarea unei alte planete care s-ar preta la susținerea vieții. Nolan își construiește filmul ca pe un puzzle, folosind crosscutting și perspectiva subiectivă a personajului, tehnici pe care le-a angajat și în Inception (2010) sau Memento (2000). Imaginile sunt absolut spectaculoase, dar, surprinzător, foarte multe se bazează pe resurse umane cel puțin la fel de mult ca pe efectele din post-producție: de exemplu, s-au transportat tone de nave spațiale în Islanda, la locul filmării. Și pentru că Nolan poate să facă aproximativ ce vrea el, 1. Interstellar este filmat în IMAX, pe peliculă de 70 și 35 de mm și 2. scenariul, scris în colaborare cu fratele său, Jonathan, și cu fizicianul Kip Thorne, a fost acuzat că ar avea multiple găuri în structură, dar regizorul și le-a asumat, susținând că le conștientizează și că publicul oricum nu le observă, de obicei. (Ioana Moraru)

Gone Girl (r: David Fincher)

Avea toate premisele să-l detest. Un scor imposibil de mare pe toate agregatoarele online de cronici. Pfff. Hype pe Facebook. Pfff! Actorii din rolurile principale: meh. Nici Ben Affleck, nici Rosamund Pike nu par să poată juca decât cu câte-o jumătate de față. David Fincher? Da, Se7en mi s-a părut simpatic. La 11 ani. În plus, sunt unul dintre cei (probabil) 3 hateri din univers care n-au picat în cur la Fight Club. A, și 145 de minute de film? Lăsați.

Gone Girl nu e filmul secolului, calmați-vă. Are niște găselnițe superbe pe sunet și imaginea e exact ce trebuie. Dialogurile, însă, sunt pe-alocuri profund găunoase. Firul narativ central e potențial toxic, pentru că nu face decât să confirme mitul sexist al femeii care-și înscenează abuzuri. Și totuși. Am stat două ore și jumătate cu degetele încleștate pe scaun. Tot ce spune Gone Girl despre ipocrizia mass media, control în relații, efectele recesiunii asupra unui cuplu, presiunea perfecțiunii indusă din copilărie de familie - toate astea și-au găsit impecabil locul în film. Ajungi să-i urăști pe Nick și Amy până la final. Să-i urăști și să-ți dorești să rămână împreună pentru totdeauna. Iar asta pentru că filmul validează o zonă de confort psihologic (superficială, level Tumblr, dar validă în felul ei): toți căutăm pe cineva ai cărui demoni știu să se joace frumos cu demonii proprii. (Ioana Pelehatăi)

Birdman (r: Alejandro González Iñárritu)

Riggan Thompson e un fost interpret de supererou într-o franciză de filme cu bugete de sute de milioane de dolari, care încearcă să-și resusciteze cariera regizând și jucând într-o piesă de pe Broadway, adaptată după Raymond Carver. Are puteri telekinetice, o fiică recent ieșită de la dezintoxicare și un critic de film chitit să îi înfunde piesa. Birdman a fost filmat și montat în așa fel încât să pară construit dintr-un singur cadru-secvență de aproximativ două ore, deși acțiunea nu se desfășoară în timp real, există elipse de timp. Rolul principal e jucat de Michael Keaton, fostul Batman din 1992 al lui Tim Burton, ceea ce lasă destul de mult loc de interpretare în privința suprapunerilor biografice ale actorului cu ale personajului, filmul mizând destul de mult pe jocul cu identitățile actor - personaj. Bonus: ochii Emmei Stone în rol secundar, filmați din plonjeu. (Ioana Moraru)

Under the Skin (r: Jonathan Glazer)

Under the Skin nu e genul de film la care e grozav să te uiți spart. OK, s-ar putea să te tripezi pe câte-un peisaj din Scoția etern verde, pe niște tăieturi de motocicliști gonind prin ploaie, sau pe sunetele stranii de pe fundal. Dar e în zona creepy, și te pierzi în detalii. Printre care și diverse componente anatomice ale lui Scarlett Johansson, cum ar fi bucile, de exemplu.

Filmul lui Jonathan Glazer, la peste zece ani distanță de memorabilul Sexy Beast, e o adaptare a romanului omonim al lui Michel Faber; un SF cu extratereștri care fură oameni. Specimenul feminin e o Scarlett, brunetă, seducătoare, cu accent fake englezesc, care face ravagii printre locuitorii orașului Glasgow (cetățenii reali, catastrofali la agățat și candizi până la înduioșare). Specimenul masculin e un motociclist de performanță, care nu spune nimic, dar arată foarte jmeker.

Nu e multă vorbărie, iar o mare parte dintre cadre par gândite voyeuristic și nu pentru a stârni. Scarlett la volan, Scarlett în oglindă, Scarlett în stația de autobuz. Un extraterestru confuz care n-ar putea arăta mai teluric de atât. Pune peste o coloană sonoră obsedantă, făcută de Mica Levi, o tipă versată în instrumentul pe nume aspirator, și ai o ciudățenie care explorează ideea de identitate. Îi iese? Aș zice că da. (Sebastian Ispas)

Jodorowsky’s Dune (r: Frank Pavich) 

După ce am revăzut Dune al lui Lynch (la Dracula Film Festival), imediat am tras cu ochiul în mintea domnului Jodorowsky și mare minunăție mi s-a înfățișat în fața ochilor! Povestea lui „ce-ar fi fost dacă”, istoria unuia dintre cele mai mari filme nefăcute, e concepută de Pavich pornind de la un storyboard realizat de Jean Giraud aka Moebius, cu care Jodorowsky și producătorul Seydoux au pornit în căutarea finanțatorilor. 

Jodorowsky nu și-a apropiat în acest proiect decât, așa cum spune el, „luptători spirituali” și și-ar fi dorit o revoluție a gândirii, cu un efect de tip LSD în mintea spectatorilor. 

Chiar dacă știm cum ar fi arătat lumile lui Frank Herbert, realizate de H.R.Giger, Chris Foss și Jean Giraud, sau cum ar fi sunat Tangerine Dream, Pink Floyd sau Magma și cum le-ar fi fost vorba și portul lui David Carradine, Orson Welles, Gloria Swanson, Mick Jagger, Udo Kier, Amanda Lear și Salvador Dali, nu știm dacă filmul ar fi devenit cult grație sau din cauza supradozei, sau dacă ar fi schimbat fața SF-ului (documentarul chiar speculează „împrumuturi” pe care, de pildă, George Lucas sau Ridley Scott le-au făcut). (Ileana Bîrsan)

Al doilea joc (r: Corneliu Porumboiu)

Cel mai recent film al lui Corneliu Porumboiu a fost produs în două zile. Este un hibrid între material de arhivă (partea video) și o înregistrare home-made (partea audio), respectiv derby-ul Steaua - Dinamo din iarna lui 1988, căruia i-a fost suprapusă o discuție între regizor și tatăl său, Adrian Porumboiu, arbitrul meciului cu pricina. Nu există tăieturi de montaj, interviuri sau explicații prea multe, iar tăcerile și alertele telefoanelor mobile au fost păstrate. Porumboiu-fiul încearcă de mai multe ori să ducă discuția în oricare dintre direcțiile ofertante sugerate de imaginile cu fotbaliștii care se chinuie să joace în timpul ninsorii, pe un teren prost, înconjurat de tribune umplute doar pe jumătate de suporteri, dar fie că amintește de Securitatea care îl constrângea pe tatăl său, fie că își compară filmele cu meciul la care se uită - „e lung și nu se întâmplă nimic” - , Porumboiu-tatăl rămâne cvasi-indiferent, ceea ce traduce relația tată-fiu și face filmul cu atât mai personal. (Ioana Moraru)

Turist (Force Majeure) (r: Ruben Östlund)

La ski, sunt zilele alea bune când te simți supraom. E soare, zăpada e nesfârșită și albă și scârțâie, tu brăzdezi munții, prinzi viteză, zâmbești ca prostul: lumea e la picioarele tale. Când ajungi jos, îi găsești acolo pe ai tăi și asta te face și mai fericit, e unul dintre rarele momente în viață când poți să-mparți fericirea cu toți, când fericirea altuia nu îți mănâncă din a ta. Ești plin de curaj și de viață, iar sentimentul de nemuritor te face mai generos ca niciodată. A doua zi, însă, totul se poate schimba. E suficient să fie ceață, sau să te doară capul, sau să te strângă clăparii, sau se pot întâmpla și mai rele. Cert e că muntele nu-ți mai e prieten, ți-e frig și parcă și puțin frică, te enervează că trebuie să stai după unul mai lent, să ai grijă de un altul mai novice sau că te depășește unul mai breaz. Nu mai ești om la puterea a treia, ci la jumătate; ciufut, nătâng, defensiv. Ar fi ok dacă ai putea fi, pentru o zi, așa cum te simți, adică singur. Dar peste jumătatea asta de tine planează și responsabilitatea vacanței, plăcerea celorlalți, afecțiunea lor pentru tine; ai vrea să iei doar o pauză cât să-ți revii ca apoi să te-ntorci cu forțe noi în lumea din care faci parte, dar timpul nu stă-n loc pentru tine, iar prezentul nu te-așteaptă. Despre asta ar fi, vag, vorba în vreo 5 minute din Turist, pe care l-aș revedea oricând. (Karin Budrugeac)

Our Sunhi (r: Hong Sang-soo)

Despre Sunhi se spune că are tendința să dispară fără urmă. La vreo 2 ani după ce nu a mai dat vreun semn cunoscuților, e întâmpinată de cei cu care se întâlnește în curtea facultății unde a studiat filmul cu stupoarea pe care o ai atunci când îți dai seama că tipa mișto pe care o vezi la toate party-urile nu există doar în imaginația ta bulversată. Deși nu vrea decât o scrisoare de recomandare de la fostul prof, cu care să plece la studii în străinatate, se trezește într-un timp foarte scurt prinsă într-un trio de masculi fascinați de ea - profesorul anterior menționat, fostul coleg și iubit, care a făcut un film despre relația lor și un alt coleg, tot regizor. Pentru ei, Sunhi e acest obscur objet du désir, o nălucă ce le scapă sistematic printre degete, deși fiecare are o idee clară (aceeași, spusă cu alte cuvinte) despre cine e ea și ce ar trebui să facă cu viața ei. Finalul îi prinde pe cei trei plimbându-se pierduți printr-un parc idilic din Seoul, în timp ce Sunhi, care nu a fost niciodată „a lor” sau a noastră, a spectatorilor, s-a volatilizat din nou. (Paul Petrache)

Jauja (r: Lisandro Alonso)

Viggo Mortensen e actor (fabulos!), producător și compozitor al coloanei sonore. Aflat pe tărâmuri patagoneze, la sfârșit de secol XIX, un ofițer danez, însoțit de Ingeborg, fiica lui de 15 ani, e nerăbdător să se întoarcă acasă. E depășit de acțiunile armatei care intenționează să anihileze băștinașii și copleșit de pericolul maturizării fiicei. Fuga lui Ingeborg împreună cu un tânăr de-al locului îl aruncă pe Mortensen într-o odisee ce se va încheia (oare?) într-un alt timp și alt spațiu. Plecăm din Patagonia, intrăm ca Alice în țara minunilor într-o peșteră, unde frânturi de adevăr complică și mai tare drumul cunoașterii, pentru ca în final să ne trezim în plină contemporaneitate în care adevărul istoric poate fi probat în tablouri și moșteniri de familie. Cum se fac și se desfac, unde încep și unde se sfârșesc poveștile de familie? Acest western/road movie metafizic deconstruiește o astfel de realitatea încărcată și încurcată de suprareal, cu elemente magice ce fac realul plauzibil și suportabil. (Ileana Bîrsan)

Beyond Beyond (r: Esben Toft Jacobsen)

Un exemplu de storytelling excitant pe plan vizual, dar temperat de un plot puternic, animația Beyond Beyond este o co-producție via Suedia & Danemarca, în care miza stă pe obraz fin din punct de vedere narativ și o simbioză rafinată între ce vezi și ce înțelegi sau cum te educă ceea ce înțelegi. Regizorul Esben Toft Jacobsen a scris și el la scenariu (sau, mai bine formulat - a desenat la storyboard, cât nu designuia, probabil, la niște videogames), s-a inspirat din mitologie greacă și fabule nordice și a executat o pseudo-comedioară plină de har și blândețe despre - well, basically - viață și moarte în registrul familiei. Da, ceva atât de simplu, dar explicat printr-un iepure care călătorește într-un univers relativ ridicol după maică-sa, care - bingo! - a murit. O poveste care are șanse alarmant de mari să-ți cam ude râsetele cu niște lacrimi sincere, neașteptate și cam multe. Lacrimi de care îți va fi o mică jenă puerilă să nu se vadă de către alți emoționați, că doar ești adult și om, nu mic și nici iepure. (Dana Berghes)

Maidan (r: Sergei Loznitsa)

Vrei să înțelegi ce s-a întâmplat pe Maidan la Kiev. E important, sunt zeci de mii de oameni ieșiți în stradă pentru o cauză majoră, într-o țară vecină. Ai vrea să vezi tot și să-nțelegi tot atât. Loznitsa pune o cameră pe Maidan și, două ore, ești acolo. Din păcate, ești acolo, la distanță de oameni. Acolo, într-o structură cinematografică riguros formalistă, impusă, poate, pentru ca momentele frecvente ale intonării imnului național al Ucrainei să se scuture un pic de patetism. Rezultatul? Cadre lungi cu mase amorfe și depersonalizate de oameni. Camera devine sensibil prezentă doar în momentul în care e amenințată de forțele represive de ordine, care intervin să curețe Maidanul. Ca atare, nu simți niciodată omul din spatele camerei, cu sensibilitatea și filtrele lui. În fața camerei, cu-atât mai mult. Nu există indivizi, decât atunci când devin prin moarte „eroi” și sunt comemorați prin onoruri funerare publice. Restul - cui îi pasă? Da, Maidan e un document istoric esențial, cu multe de spus despre ce-nseamnă masă critică ți revoluție astăzi; din păcate, însă, filmul pare să aibă la fel de multe de spus și despre un regizor care a vrut să aibă un documentar gata la timp pentru Cannes, despre un eveniment istoric, fără, însă, să riște prea mult să se julească în coate. (Ioana Pelehatăi) O cronică pe larg. 

The Babadook (r: Jennifer Kent)

Nu văd multe filme horror. Am crezut că acest film va merge pe schema Exorcistului. M-am înșelat, din fericire. Mr. Babadook e personajul unei cărți apărute din senin în casa (și ce casă, ce culoare, ce lumină!) unde o văduvă își crește copilul „problemă”, în vârstă de 6 ani. Tatăl dispare într-un accident de mașină în ziua în care fiul apare pe lume. Ilustrațiile cărții ne pregătesc pentru deranjul psihologic în care vom fi implicați, pagină cu pagină descoperim unde se ascunde monstrul (deh!), cine și de ce e „problema”, iar clasica răsfoire a cărții bate orice CGI. Essie Davis (mama lui Samuel) e excepțională în toate tonurile pe care trebuie să le parcurgă, aproape ireală, iar Noah Wiseman nu-ți lasă timp să faci comparații cu iluștrii copii ai celebrelor horroruri. (Ileana Bîrsan)

Bonusul lui Mărculescu: De 3 ori limbaj
(The Tribe / Adieu au Langage / N- The Madness of Reason)

O să sune snob dar filmele mele foarte favorite pe 2014 sunt toate despre limbaj. Despre fix decât limbaj. The Tribe care ia surdo-muți cu limbajul lor cu tot și te face să vezi complet altfel un film. Să te uiți altcumva. E radical, e fioros, e impecabil. Adieu au Langage care dincolo de și în ciuda vorbelor și vorbăriei este o reconfigurare din tehnologie a unor foneme fundamentale pentru cinema în special și film în general. N - The Madness of Reason, documentar poezie despre un enciclopedist care ajunsese d-abia la litera N dintr-o futilă Enciclopedie a Coastei de Fildeș. După care a murit. (Cristi Mărculescu)