Ce păstrăm din 2015: Filme (1)

Mistress America (r: Noah Baumbach)

Tracy e boboacă ciudățică obișnuită - nu prea le are cu integrarea, nici cu flirtul, se îmbracă bătrânicios și vrea să intre în clubul de scris al liceului. Brooke e viitoarea soră vitregă obișnuită - o femeie gălăgioasă și haosată “who lives exactly like a young woman should live, who wants to spend her youth well”. Cu Tracy pe post de wallflower și cu Brooke pe post de guru ratat și în același timp călăuzitor în artele pendulării dintre depresie și extaz, Mistress America e filmul feel-good la care te uiți fără să verifici câte minute mai sunt și fără să ții partea vreunui personaj anume, dar care la sfârșit te și pleoștește un pic (ca orice Baumbach, de fapt), când îți dai seama ce ușor poți să ratezi relațiile alea care sunt menite să-ți schimbe viața sau, mă rog, anii de liceu.

Me and Earl and the Dying Girl (r: Alfonso Gomez-Rejon)

Dacă n-o să-ți placă plotul, sigur o să-ți placă cum arată - e filmat și montat cum ar face-o Wes Anderson, dacă ar fi mai puțin manierist (nu că nu ne-ar plăcea asta la el, ba dimpotrivă, nu?). Însă e greu să nu-ți placă plotul - se ia povestea clasică de dragoste dintre fata bolnavă de cancer și băiatul căruia nu-i pasă că o să sufere când o să-i moară sufletul pereche, se autoironizează până când nu-ți mai dai seama dacă e corect din punct de vedere moral, și se oprește când relația dintre cei doi devine una dintre cele mai mișto prietenii de pe ecrane, cel puțin de anul ăsta. Se adaugă prietenul cel mai bun al protagonistului, care e cel mai nepăsător dintre sentimentali și invers, se scot momentele cheesy obișnuite și se înlocuiesc cu unele la care nu te abții din plâns, pentru că sunt oneste și dureroase la modul „asta e, am încercat să n-o dăm pe dulcegării, dar când vorbești despre moartea cuiva cu care ți-ai împărțit viața îndeajuns de mult timp încât să vrei să tot faci asta, bocitul, oricât de autoironic ar fi el, e inevitabil, ba chiar necesar“. (Teona Galgoțiu)

Son of Saul (r: László Nemes)

Son Of Saul ne prezintă două zile din viața unui sonderkommando (un tip de prizonier în lagărele germane, însărcinat cu debarasarea cadavrelor), în care acesta încearcă să îi ofere fiului său o înmormântare cum se cuvine. Filmul începe cu o definiție clară a funcției lui Saul Auslander (Geza Rohrig), după care vedem cum acesta conduce o parte din prizonierii lagărului la notoriile dușuri cu gaz. Scena respectivă este una dintre cele mai intense și reușite din film și o introducere formidabilă în centrul acțiunii.

Inovația filmului stă în redarea împrejurimilor lui Saul. Nu există o înfățișare mai cruntă a unui lagăr în cinema. Amestecul dintre abilitatea regizorală a lui László Nemes, imagine și sunet este unul înfricoșător de verosimil. Camera îl urmărește în mare parte pe Saul, arătându-ne, propriu-zis, puțin din ce îl înconjoară (majoritatea ororilor care se văd pe cameră sunt nefocusate), axându-se mai mult pe fețele terifiate ale prizonierilor sau terifiante ale naziștilor. Sunetul, care nu ar fi putut să fie atât de expresiv fără mâna unui regizor ferm, capabil să fie atent atât la ce se vede pe cameră cât și la ce se întâmplă în afara cadrului, completează groaza din lagăr, lăsând o bună parte din context la latitudinea imaginației spectatorului, fără să-și piardă funcția revelatoare. Son Of Saul se poticnește într¬-o tendință de a povesti într¬-un mod comun o experiență aparte. Dar se absolvă printr-un melanj distinct de tehnică cinematografică și o interpretare fenomenală din partea lui Rohrig. (Marc Solomon)

La Tête haute (r: Emmanuelle Bercot)

Malony e un băiat teribilist cu probleme de comportament, abandonat de mama lui la o vârstă fragedă și luat sub aripă de către o judecătoare (Catherine Deneuve), care încearcă din răsputeri să-l integreze în sistemul francez. De-a lungul filmului, luăm parte la lupta băiatului cu demonii săi. Violența și neascultarea lui în contrast cu sentimentele de atașament și formarea unei relații cu Tess. La final, ni se dezvăluie evoluția completă, de la copilul problemă, la omul matur care are grijă de familia sa. Malony e jucat de un neprofesionist (Rod Paradot) care ar putea da lecții multor actori de la Hollywood. (Lia Ștefănescu)

Room (r: Lenny Abrahamson)

Jack are cinci ani şi ştie tot. Pentru el, tot ce e real e în camera în care locuieşte şi din care n-a ieşit niciodată, şi tot ce e la televizor nu există. Mama lui, căreia îi spune foarte american ‘Ma’, i-a construit o rutină şi l-a crescut cu ideea că tot ce e în cameră înseamnă lume, în afara camerei e universul, după, raiul. Singura persoană despre care Jack mai ştie că e reală e Old Nick, care stă în cameră doar noaptea şi arată fix ca un pedofil dintr-o parodie. Majoritatea acţiunii filmului e centrată pe experienţa lui Jack în lumea de afară, după ce scapă de Old Nick.
E interesant, înduioşător aproape, să-l vezi pe Jack cum descoperă totul, ca un bebeluş. E şi tulburător, având în vedere că atmosfera filmului nu e una foarte fericită, mie mi-a adus aminte de The Lovely Bones. Cam tot ce se întâmplă e văzut din perspectiva lui Jack, dar conştientizezi asta de-abia când începe să aibă monologuri naive şi tăioase despre cum percepe el viaţa de după cameră. Lumea e foarte mare şi nouă pentru Jack şi îi ia destul de mult până când începe să înţeleagă, cu greu, cum funcţionează lucrurile în afară. Toţi am trecut prin asta la un moment dat, dar ce face totul mult mai palpabil în Room e vârsta lui Jack şi faptul că poate să proceseze mult mai uşor evenimentele din jurul lui, ceea ce îl împotmoleşte. Cel mai mult mi-a plăcut, cred, sfârşitul. Mi-a plăcut că nu e nimic simplificat sau idealizat, nu e un final fericit plin de floricele, depăşirea greutăţilor şi noi începuturi. E un final realist, uman, la fel cum ar fi şi în viaţa reală. Încet-încet, Ma şi Jack încep să se vindece, dar mai au mult. Unul dintre cele mai umane filme de coming-of-age pe care le-am văzut. (Bogdan Grigoriu)

The End of the Tour (r: James Ponsoldt)

The End of the Tour e un film foarte mișto despre scriitorul David Foster Wallace. E bazat pe cartea (și ea foarte mișto) Although of Course You End Up Becoming Yourself, scrisă de David Lipsky, un reporter de la Rolling Stone care a mers cu Wallace în turneul romanului Infinite Jest.

Și The End of the Tour, și Although of Course... conțin discuții despre cărți, filme, câini, depresie, dependență, popularitate, dintre Lipsky și Wallace. Îl vedem pe Wallace încearcând să se obișnuiască cu faima, dar îngrozit de o expunere propriu-zisă, în timp ce oamenii încep să pună întrebări la care el evită să răspundă, cum ar fi dacă el a fost/este dependent de heroină/alte droguri, care a fost faza cu încercarea lui de sinucidere din facultate, dacă e alcoolic, dacă ia anti-depresive etc. Lipsky e presat de editorul lui de la Rolling Stone să-l facă să răspundă la întrebările astea, dar, în schimb, ajunge să fie din ce în ce mai fascinat de scriitor, care era un tip dezordonat, căruia nu-i plăcea să-și spele părul, care mereu purta o bandană pe cap. Un tip briliant, inteligent și citit. Un tip blocat într-o depresie ce îl măcina, care putea să fie productiv doar dacă înghițea cât mai multe pastile, un tip care considera că singura lui mare dependență a fost și va fi televizorul. Un tip căruia îi plăcea să danseze sâmbăta la o Biserică Baptistă. (Mă rog, scena aia e destul de criticată pentru că, aparent, Wallace se ducea să se roage și îl mințise pe Lipsky, pentru a își portretiza o fericire auto-impusă și inexistentă, dar mie-mi place să cred că mergea la biserică să danseze). Un tip care s-a sinucis în 2008 pentru că nu putea să scape din capul și mintea lui. (Tea Nicolae)

Cobain: Montage of Heck (r: Brett Morgan)

Toate poveștile despre Kurt Cobain au fost eclipsate de moartea lui: cum, de ce, apartenența la 27 Club sau conspirația cum că Love l-ar fi omorât. În rock-doc-ul regizat de Brett Morgan, vezi doar viața lui Kurt, căci deja știi cum se termină filmul și nimeni sau nimic nu este arătat cu degetul prea mult încât să devină acuzator. Porțiunile de interviuri cu familia sunt tăiate de ilustrații desprinse din jurnalul ongoing al lui Cobain și de clipuri din arhivele personale filmate pe Super 8. Montajul final este intim până-n cel mai adânc gând, dar totuși neintruziv și explică cât de multe îi treceau prin cap tipului slăbănog și blond, outcast-ul cu ADHD din no man’s land Washington, copleșit chiar și de ideea succesului. În plus, fiica lui Kurt și Courtney, Francis Bean, nu doar a fost unul dintre producătorii executivi, dar a și decis ce și cât să apară, inclusiv consumul de droguri cât ea era in utero și înregistrările never-been-heard până acum.

Lumea e a mea (r. Nicolae Constantin Tănase)

Larisa Fugaru aleargă în careul liceului - pe fața ei e soare, întuneric, soare, întuneric. În viața puștoaicei de 15 ani e mai mult întuneric. Larisei i se întâmplă tot deodată de parcă și-a desfăcut niște supă la plic în gură: cu familia, școala, crush-ul vieții, proasta aia, și mai e și party-ul la care au invite. E un film care în sfârșit aduce personaje feminine palpabile în prim-plan, despre vârsta pe care nu mulți au reușit să o surprindă sincer, cu soundtrack Ruby, o bucată mișto de realism poetic făcut cu CGI și limbaj spumos, mânca-mi-ai curu’.

Regizat de Nicolae Constantin Tănase în tandem cu scenarista Raluca Mănescu și plimbat cu succes pe la festivaluri, trebuie spus că Ana Maria Guran e la primul ei rol și e cât se poate de puternică; ea o să fie bine, orice s-ar întâmpla. (Miruna Potop)

Mad Max: Fury Road (r: George Miller)

George Miller a afirmat în interviuri că imaginea de la care a pornit conceperea celui mai recent Mad Max a fost cea a unui deșert traversat de un grup de mașini, dintre care una este condusă de o războinică a viitorului. Și, practic, filmul asta și este: o urmărire super-intensă printr-un spațiu deșertic post-apocaliptic, cu o expozițiune scurtă, atât cât să fixeze câteva repere narative importante, fără pretenții de a fi prequel sau sequel. Filmul nu s-a pretat la un scenariu convențional, ci a avut un storyboard foarte detaliat, gândit cadru cu cadru, în virtutea ideii lui Miller, conform căreia Mad Max ar trebui să fie un fel de film mut cu sunet, cu accentul pus pe imagine, dialog puțin, culori suprasaturate și muzică de război, la care probabil cel mai mult contribuie un chitarist absolut monstruos și captivant, pe care mi-aș fi dorit să-l zăresc mai mult, deși mă speria teribil. Cert e că a ieșit ceva incredibil de vizual și de credibil (aici aș aminti și că au folosit foarte puțin CGI, doar unde a fost imperios necesar, ca, de exemplu, simularea unui braț amputat), iar vestea bună e că Miller și echipa lui au muncit atât de mult la tot ce a însemnat backgroundul personajelor și al poveștii, în general, încât se pare că au material pentru încă două porții de Mad Max. (Ioana Moraru)

Carol (r: Todd Haynes)

Cate Blanchett și Rooney Mara. Anii ‘50. Un road trip care se lasă cu sex. O revoltă personală împotriva unui sistem care consideră homosexualitatea o imoralitate.

Povestea e atât de simplă pe cât pare: Carol e în proces de divorț, soțul încă o iubește; după ce Carol o întâlnește pe Therese, custodia copilului devine o unealtă de șantaj - Carol riscă să își piardă drepturile asupra copilului din cauza imoralității. Lucrurile se întâmplă pe atât de simplu pe cât se pot întâmpla. Therese e o vânzătoare într-un magazin de jucării în care Carol face cumpărături și, întâmplător sau nu, își uită mănușile; Therese aspiră să devină fotograf, dar e prea timidă să pozeze oameni; Carol devine primul său portret.

Implicațiile sunt cele care nu sunt simple. Un sistem care nu concepe ca o femeie lesbiană să crească un copil. O femeie care alege să spună nu în fața încercării altora de a o face invizibilă. Toate astea în culori întunecoase, într-un peisaj de iarnă non-feeric, cu un soundtrack excelent, cu detalii importante și frumos strecurate, fără replici pretențioase, fără să abuzeze de clișee, fără să se ferească de ele. Cu încă un rol în care Blanchett îți sufocă stomacul. Și da, cu o minunată scenă de sex. (Larisa Baltă)