Ce păstrăm din 2015: Filme (2)

Acasă la tata (r: Andrei Cohn)

Posibil să fie și efectul proximității geografice și al peisajului marin în repaus care m-au făcut să m-așez cu Acasă la tata confortabil, ca la o masă în familie. Robert, zis Robi (Papadopol), vine în satul natal de undeva de la mare, pentru a fugi de ceva ce i s-a întâmplat la oraș (deducem că are legătură cu tipa cu care e de câțiva ani). Tatăl locuiește cu actuala soție (Natașa Raab), orășeancă la rândul ei, prezență agreabilă, dar care îl deranjează pe Robert, care o găsește prea rapid în locul mamei sale. Oricum, toate îl deranjează pe Robert, care n-are chef să vorbească și pare să nu-și găsească atitudinea potrivită între complexul de superioritate care îl gâdilă permanent și nevoia de a fi consolat pe care se străduiește s-o ascundă. Dilema asta îl urmează la birtul de la colț, unde îl așteaptă, ei bine, trecutul. Cel mai bun prieten al lui din copilărie, Petrică (Vasluianu), e client fidel, iar cea care servește e prima lui iubire, Paula (Ioana Flora), căzută de pe caii mari de fiică de primar, divorțată, singură și bârfită ca atare în sat. Seara se pornește cu niște vodkă și continuă până spre dimineață cu stat la masă, făcut mișto de nevastă (a lui Petrică, jucată de Mirela Oprișor), mâncat, băut și vorbit în dodii, printre care se strecoară, ca întotdeauna, și chestiile dureroase. Relațiile dintre cei doi foști prieteni și cele două femei ies la iveală, de pildă, în două scene atât de familiare și precis conturate că par un pic grotești. Pentru că sunt tru.

The Lobster (r: Yorgos Lanthimos)

Populația omenirii e cuplată. Cuplurile se formează în funcție de dragoste, desigur, dar și după câte o ciudățenie pe care o au în comun cei doi, fie un tic, o deficiență fizică sau psihică. În afara majorității celor cuplați, există „purgatoriul” celor care mai au o șansă să-și găsească jumătatea, altfel vor fi transformați într-un animal la alegere. Regulile în această stațiune de împerechere sunt multe și stricte. La fel sunt însă și cele pe teritoriul rebelilor care nu vor să se conformeze, fugiți ca să fie liberi (un fel de wildlings din GoT). Ei nu au voie la apropiere fizică sau emoțională și trebuie să-și sape singuri mormintele, preventiv.

Lumile imaginate până acum de Lanthimos nu au fost niciodată utopice, dar este prima oară când se joacă atât de mult cu efectele comice. În The Lobster, tiraniei cuplului, în care oamenii care sunt văzuți pe stradă fără celălalt devin imediat suspecți, i se opune cea a singurătății absolute, iar între ele două nu există decât, practic, Tinder.

Steve Jobs (r: Danny Boyle) 

În primele momente, atenția mi-este distrasă de Fassbender, care în afara faptului c-are tunsori dubioase și ochi căprui în acest film nu pare să mai împartă altceva cu Steve Jobs. Câteva minute mai târziu însă, o dată ce trec și peste bicepșii pleacă-mă-de-aici ai aceluiași Fassbender, filmul începe să fie chiar bun.

Asistăm la 3 acte din viața lui Steve Jobs și anume 3 lansări istorice: ianuarie 1984, Macintosh, fail-ul care îi va forța plecarea de la Apple, octombrie 1988, NeXT, care îl va aduce înapoi la Apple, și într-un final, 1998, iMac-ul, care îi va aduce lumea la picioare. Nu lansările ne interesează propriu zis, de altfel nici nu le vedem (sunt oricum pe YouTube), ci minutele dinaintea lor, când Steve Jobs are conversații cu oamenii cei mai importanți din viața lui. Aceștia sunt mâna lui dreaptă, Joanna, care nu l-a părăsit niciodată (Kate Winslet, care seamănă din ce în ce cu Meryl Streep), CEO-ul Apple, John Sculley (Jeff Daniels), fost apropiat, pe alocuri nemesis al lui Jobs, genialul Woz (Wozniak) cu care a împărțit garajul unde s-a născut Mac-ul, Andy Hertzfeld, co-creator al Macintosh și nu în ultimul rând fosta iubită hipioată, Chrisann, și fiica lor Lisa, pe care refuză s-o recunoască multă vreme. Ori I am a sucker for good dialogues, iar aici - mâna lui Aaron Sorkin - , am fost răsfățată pe deplin. Confruntările lui Steve Jobs cu acești oameni care au, pe bună dreptate, o grămadă să-i reproșeze, sunt partide de șah sau scrimă, după interlocutor, și mi-au adus mai multe emoții decât cele mai bune scene de bătaie din Game of Thrones.

Sunt, în 2 ore, aproape 15 ani din viața lui Jobs, presărați cu câteva flashbackuri necesare, în care vedem evoluția muncii lui, a vieții și a relațiilor lor, fără ca el să se schimbe; același om din primele minute este și la finalul filmului, deși între timp a trecut prin foarte multe încercări. Încrederea lui în propria religie nu l-a părăsit nicio clipă, chiar dacă, pe alocuri, a înțeles că poate să și greșească: ăsta a fost poate secretul lui Steve Jobs. (Karin Budrugeac)

Cemetery of Splendour (r: Apichatpong Weerasethakul)

Orice aş încerca să scriu despre Cemetery of Splendour ar fi ca descrierea unui gest făcut de o persoană iubită, într-un moment oarecare, şi pe care ulterior l-ai analiza pentru a-l pune într-un clasor al codurilor înţelese. Aş fi putea fi acuzat că pic sub mirajul calofiliei şi că nu am agumente (e destul de evident). Şi după această introducere la eschivă, care e aproximativ jumătate din numărul de semne pe care sunt nevoit să le scriu, o să vă confuzez şi mai mult. Acţiunea filmului se petrece într-un spital din Thailanda unde sunt internaţi soldaţi ce suferă de o misterioasă boală a somnului. Ziua sunt îngrijiţi de asistente cu o bunavoinţă zen, iar noaptea lumina multicoloră a neoanelor din salon le acompaniază visele. Din când în când, spirite din trecutul îndepărtat apar ca personaje ce interacţionează cât se poate de natural cu cei vii. Apelul regizorului la o istorie ce tine de mitologie, cât şi delicateţea relaţiilor dintr-un prezent problematic din punct de vedere politic, seamană cu zâmbetul unui călugăr budist prins in faţa unei armate. (Cristi Luca)

Mia Madre (r: Nanni Moretti)

Ultimul film al lui Nanni Moretti este despre o regizoare care face naveta între filmări și spitalul în care e internată mama ei muribundă, care pare mai preocupată de faptul că nepoata ei are note proaste la latină. Atât filmările, care sunt date peste cap de apariția unui actor american cabotin și coleric (interpretat de John Turturro), cât și meciurile pe care aceasta le are cu un iubit converg spre o criză personală acută, dar căreia nu i se oferă spațiu de desfășurare. Filmul, care cochetează cu melodrama familială, tratează emoțiile într-un mod delicat și subtil, deloc tușat, pentru că până la urmă, jelitul e o treabă eminamente solitară și așa ar trebui să rămână. Mama muribundă intuiește că nu mai are mult de trăit, iar fiicei i se spune în față de către doctori, dar niciuna dintre ele nu pare să o accepte ca pe ceva iminent: moartea e doar ceva ce ți se poate întâmpla în timp ce dai lecții de latină nepoatei tale sau îți pregătești următorul film.

Journey to the shore (r: Kiyoshi Kurosawa)

Probabil numai într-un film japonez și cu atât mai mult într-un film de Kyoshi Kurosawa poate să nu te mire atunci când soțul decedat al protagonistei apare tam-nesam în sufragerie, o invită într-o a doua lună de miere și ea să fie „da, sigur”. Journey to the shore e despre această călătorie orfeică, în care cei doi se întâlnesc cu tot felul de personaje, dintre care unele au trecut deja spre lumea cealaltă. E un film molcom și de o frumusețe aparte, care ți se întipărește ca un vis.

Outside (r: Andrei Schwartz)

Outside, documentarul regizorului româno-german Andrei Schwartz, este un film care rămâne cu tine și te zgândără mult timp după vizionare. Schwartz, care a emigrat la începutul anilor ‘70 în Germania, se întoarce în România în 1992 pentru a filma viața din penitenciare și într-una din vizitele la Rahova îl cunoaște pe Gavril Hrib, un individ condamnat pe viață pentru crimă - el este și protagonistul documentarului Jailbirds, lansat în 2005. Gabi, care în 1990 omorâse o procuroare care i-ar fi făcut niște remarci antisemite, devine după 21 de ani unul dintre primii oameni închiși pe viață eliberați în România, iar Outside îl surprinde din momentul în care iese de pe porțile închisorii cu 40 de lei, ajutor de la stat pentru transport. Gabi e un individ inteligent, intuitiv și atașant, iar asta face cu atât mai dificilă și complicată dilema de gen „cum se poate reintegra în societate un deținut” vs. „a omorât niște oameni, locul lui e la pușcărie”, iar faptul că între el și regizor se leagă o prietenie mult mai profundă decât cea obișnuită dintre un documentarist și subiectul său contribuie și mai mult la ramificarea multiplelor straturi ale filmului.

The Wolfpack (r: Crystal Moselle)

Cei șase frați adolescenți ai familiei Angulo nu au știut niciodată ce miros are marea, cum se simte iarba proaspăt tăiată, sau cum arată un alt om în afară de părinții lor. Tatăl a decis că trebuie să îi protejeze de societate, așa că nu le-a permis niciodată să părăsească apartamentul micuț din Manhattan în care aceștia locuiesc, lăsându-i în schimb cu o tonă de filme. Toată copilăria și-au petrecut-o făcând reenactment-uri după filmele lor preferate (cel mai ok pentru asta e Reservoir Dogs, pentru că are mai multe personaje și așa apucă să joace toți în același timp) și confecționând props-uri și nu ar putea fi mai fericiți vreodată făcând altceva. Tot ce știu despre lume vine direct din cinema și ai putea spune că Tarantino (de exemplu) ar trebui să aibă aceleași drepturi ca părinții biologici. Până într-o zi, când fratele cel mare reușește să fugă și destabilizează bula întregii familii. Debutul lui Crystal Moselle este uau. (Paul Petrache) 

Aferim! (r: Radu Jude)

„Ce este aceea dintr-un însuflețit iese un neînsuflețit și dintr-un neînsuflețit un însuflețit?” Până când apuci tu să dai de cap ghicitorii zapciului Costandin, un călugăr umflă din umeri, iar altul se repede să răspundă: „Judecata cea de pe urmă”. Și râzi odată cu Ioniță, băiatul zapciului, care explică bolovănos: „Oul (…). Puiu’ de găină, bre!”. Camera se mută lin în dreapta, călătorii încalecă și dau să plece. Din off, o voce se adresează numai ea știe cui: „Hai, netotule, ce crezi, că Dumnezeu nu te vede cum stai”?

Și uite-așa te face Jude într-o scenă care durează puțin peste un minut. Pentru că e suficient să clipești ceva mai des ori să te-așezi mai bine în scaun ca să ratezi desfășurarea mută din planul secund: cineva împinge o roabă, un al treilea călugăr se odihnește pe-o scară sprijinită de mănăstire, un bărbat își face de lucru pe-o schelă. Puțin mai în față, câteva juguri noduroase stau înfipte în pămînt: într-unul dintre ele, priponit precum o vită de povară, cu soarele dogorindu-i în ceafă, un rob se canonește.

Știrea pe scurt, deci: în Țările Române, Biserica Ortodoxă a fost unul dintre cei mai mari proprietari de sclavi (tare mă tem că prea curînd n-o să afle despre asta cele peste două milioane de elevi care vor continua să studieze „religia” la școală). (Și) din acest motiv, Aferim! e al naibii de important. (Filip Standavid) Citește continuarea la Aferim: 5 secvențe și doi măgari

Citește și prima parte.