Ce păstrăm din 2016: Filme (1)

American Honey (r: Andrea Arnold)

Star (Sasha Lane), o adolescentă din Texas, locuiește cu frații ei mai mici și cu tatăl ei abuziv. Într-o zi, la un supermarket, ea întâlnește un grup de nomazi adolescentini. Coordonați de ultra-carismaticul Jake (Shia LaBeouf) și conduși de mâna de fier a lui Krystal (Riley Keough), ei călătoresc prin America, petrec și vând reviste din ușă în ușă. Star și Jake se remarcă unul pe celălalt și, după o discuție în parcarea supermarketului, fata se decide să-și părăsească familia și să pornească la drum cu gașca lui Krystal.

„I feel like I'm fucking America right now", spune Star la un moment dat, după ce ea și Jake prădează 3 cowboy get-beget americani. Mi se pare că e o frază care rezumă perfect ce-am simțit în timpul vizionării. Intimitatea față de America la care ajunge Andrea Arnold prin intermediul relației dintre Star și Jake este puternic contrastată de somptuozitatea călătoriei pe care o parcurge adolescenta.

Deși tablourile haotice prin care circulă Star surprind energia masivă a acestei călătorii (și a țării până la urmă), camera lui Robbie Ryan se mulează tandru și permisiv pe corpurile din film și redă astfel o tandrețe care se furișează și îmbrățișează fiecare cadru cu un val de naivitate și calm. Aici ajută și faptul că au ales să filmeze în Academy Ratio, un format care e folosit din ce în ce mai mult pentru facilitarea unui cadru intim (Mommy), sau pentru a puncta mai bine lipsa de scăpare dintr-o anumită situație (Son Of Saul).

Cu riscul de a suna într-un oarecare fel, filmele care mi se par cu adevărat frumoase sunt destul de rare în momentul de față. Odiseea lui Arnold și a lui Star m-a scufundat în totalitatea splendorii sale. După ce l-am văzut, am mers să revăd unul dintre filmele mele favorite, Close-Up de Abbas Kiarostami. După vreo 30 de minute, mi-a fost foarte greu să mă concentrez asupra capodoperei, deoarece am realizat, cu întârziere, cât de tare m-a lovit American Honey. O bună parte din revizionarea Close-Up am petrecut-o rememorând momente din odisee, sperând că voi revedea cândva American Honey. (Marc Solomon)

The Open (r: Marc Lahore)

Găsesc filmul anului în nebunia asta intimistă și repetitivă a regizorului Marc Lahore, care funcționează pe atît de multe niveluri încît regizorul Patrice Leconte, laudîndu-l, îi face, practic, un deserviciu. De fapt, filmul însuși își face un deserviciu, prezentîndu-se simplu și oarecum timid ca un postapocaliptic în care tenisul de câmp și sfârșitul lumii ar fuziona atât de simplu în situația dată. Nicidecum! E complex, unic, ceva ce n-ai mai văzut pîna acum. O adevărată capodoperă.

The Eyes Of My Mother (r: Nicolas Pesce)

O poveste tulburătoare și creepy ca dracu, despre singurătate, izolare și rezultatele ei nebănuit de întunecate. Meritul deosebit al acestui debut (semnat Nicolas Pesce) este că te întoarce pe toate părtile, într-un alternant du-te-vino al emoțiilor, aproape numai prin elipse, demonstrând, printr-o îmbinare absolut perfectă dintre scenariu și regie, că uneori într-un film horror (de orice factură ar fi el), ceea ce nu vezi poate fi mult mai bântuitor și mai durabil în memorie decât ceea ce vezi.

Demon (r: Marcin Wrona)

Filmul lui Marcin Wrona (pe care nu a mai apucat să-l vadă, decedând la scurt timp dupa încheierea filmărilor) poate fi citit lesne ca un horror cu posesiuni demonice. Dar e mai mult decit atât. Dacă vreți, e o poveste cu teme ambițioase (mai mult sau mai puțin atinse), un amestec de genuri, ba chiar un exercițiu de imaginație, eventual: Oare ce-ar fi ieșit din mâna lui Federico Fellini și Ben Wheatley dacă ar fi fost contemporani și și-ar fi propus să facă un film polonez?! Bănuiesc că ceva foarte apropiat de splendoarea asta. (Sebastian Ceolca - horrorum.ro)

The Handmaiden (r: Park Chan-wook)

Și, la final, când au început să zdrăngăne bilele de argint, m-am gândit: un film bun.

Adaptare după Fingersmith (Din vârful degetelor), de Sarah Waters, filmul lui Parc Chan-wook e ca o căutătură nerușinată prin gaura cheii. Trage cu ochiul la fantezii și intenții, gesturi și aluzii, și detaliile pe care rămâi când au plecat toți musafirii.

În primul din cele trei mari capitole, aflăm despre Soo-Kee, o fetișcană care ajunge să fie trimisă de un anume conte Fujiwara să devină menajera lui Hideko, o bogătană cu care Fujiwara se va însura pentru a-i fura averea. Iar Soo-Kee trebuie doar să o convingă pe madam de bunele lui intenții. Doar că, ce să vezi, Soo-Kee și Hideko ajung să se bulănească. Mă rog, de aici lucruruile iau o turnură complicată și n-o să vă stric suprizele, trebuie doar să rețineți că totul e presărat cu sex. Plm, e thriller psihologic erotic. Dar probabil că ați văzut deja trailer-ul, și vreți să vedeți filmul ăsta tocmai pentru că pare atât de pervers (spoiler: este).

Practic, ce se întâmplă e că preia toate clișeele de filme porno (fetișuri cu asiatice, cu lesbiene, cu mistere, cu relația asta de „prinț și cerșetor” care e, desigur, conform porhub & co., plină de o tensiune sexuală de nestăpânit etc.), și le face ghem într-o bilă de exagerare și de ironie care, pe cât de inconfotabilă ar părea, face, de fapt, lucrurile mult mai lejere și mai subtile. Iar pe marginea acestor lucruri se mai desfășoară și o poveste, care, cu firul ei plin de întorsături de situație, te face să uiți de ceas în cele trei ore.

Haha, ce amuzant e zgomotul ăsta al bilelor care se aude în toată sala de cinema timp de trei minute. Haha. Ha.

Nocturnal Animals (r: Tom Ford)

Culori, tată. Prim planuri inconfortabile. Cearcăne. Cele mai frumoase contraste și umbre și o rochie verde care mi-a scos o exclamație. Puține rochii fac asta. Și, în tot amalgamul ăsta de imagini perfecte, o poveste despre o crimă într-o poveste despre o altfel de moarte.

Susan e căsătorită cu Hutton, un tip care s-a cam plictisit de ea, așa că lipsește mult de acasă, o înșală, iar ea e singură și deprimată. Colac peste pupăză, viața asta pe care nu și-o dorește ajunge și mai îndepărată de ideal când primește un manuscris de la fostul ei soț, Edward.

Edward e un scriitor cu care Susan și-a pierdut răbdarea cu ani în urmă. Un pierde-vară, pesemne, iar ea, o femeie hotărâtă, de înaltă speță, care aspiră la mai mult. Ghinion: îl părăsește pentru Hutton.

Manuscrisul îi este dedicat lui Susan, denumit după porecla pe care Edward i-o dăduse - Nocturnal Animals -, și spune povestea unui soț căruia îi sunt omorâte soția și fiica printr-o crimă brutală. Printre rânduri, te prinzi că e totul, evident, o analogie, și te sufoci și tu un pic odată cu Susan, la gândul că urmează și răzbunarea. Care vine, desigur, chiar când se gândea și ea, cu ochii umeziți de entuziasm, că mai are o șansă să-și schimbe viața. (Larisa Baltă)

The Greasy Strangler (r: Jim Hosking)

Undeva, într-un univers alternativ și foarte îndepărtat de orice norme ale coerenței, din pântecul unui mutant s-a deversat acest The Greasy Strangler, debut în lungmetraj futut la cap al lui Jim Hosking. Melanj de Lynch, John Waters și (intenționat) Tommy Wiseau pe cocaină de la țiganii din Obor, The Greasy Strangler e un film ca o erecție buboasă și supurândă, un film din prepuțul gândirii, un act artistic minunat și, nu în ultimul rând, cinema eructat, defecat și ejaculat.

The Wailing (r: Hong-jin Na)

Indubitabil filmul anului, The Wailing, lungmetrajul cu numărul trei din cariera splendidului Hong-jin Na, te duce pe niște cărări atât de întortocheate încât se instalează vertijul, inevitabil, alături de sufocare, teroare și neliniște. The Wailing te trage de păr, urlând și dând din picioare, în universul său și te supune la un act cinematografic inegalat în 2016 și la un thriller/horror/dramă de familie filmat și jucat impecabil (și cu un montaj de-ți dă frisoane) care se joacă cu tine cu o intensitate amețitoare. Plus, finalul ăla delicios de tulburător. (Cătălin Mesaru)

Toni Erdmann (r: Maren Ade)

Ea încearcă să navigheze în lumea nemiloasă a corporaţiilor, un univers plin de consultanţi şi experţi, unde costumul contează mai mult decât persoana şi o excursie de shopping la mall cu soţia clientului poate să-ţi aducă mai multe puncte decât o idee bună. E un mediu unde empatia e tratată ca vulnerabilitate şi unde detaşarea emoţională pare să fie cel mai mare atu. Şi nu e scenă mai bună în film pentru a demonstra această detaşare ca secvenţa unei partide de sex ratate, ce poate fi citită în dublă cheie: inversarea raportului de forţe social între bărbat şi femeie dar şi preluarea de către fiică a unei arme din arsenalul tatălui, imprevizibilitatea. - cronica integrală aici

Gimme Danger (r: Jim Jarmusch)

Filmul lui Jarmusch are meritul că nu încearcă să-ţi livreze nişte eroi și e interesat mai degrabă de persoanele de dincolo de scenă decât de cele de pe scenă. Într-un sens e un documentar clasic, colaj de interviuri cu cei care au fost acolo, materiale video de arhivă şi inserturi de animaţie sau secvenţe de filme menite să puncteze mici detalii. În centru îl plasează pe capul răutăţilor, Iggy, relaxat şi lipsit de emfază, povestind cu afecţiune şi umor aventurile unor troublemakeri puşi pe fapte mari, oferind în acelaşi timp fanilor înveteraţi momente de revelaţie despre detalii minore în istoria formaţiei, cum ar fi originea zgardei şi pantalonilor scurţi, folosirea unei prese industriale ca inspiraţie pentru sunetul trupei sau Iggy cântând la un aspirator la primul concert al formaţiei. - cronica integrală aici (Serghei Rugasky)

Mapplethorpe: Look At The Pictures (r: Fenton Bailey, Randy Barbato)

Cu toții cunoaștem legendara poză a unei Patti Smith androgine de pe coperta albumului ei de debut, Horses. Fotograful, pe atunci iubitul ei, avea să devină curând numele de pe buzele oricărei persoane care avea treabă cu arta, boemul și fotografia newyorkeză: Robert Mapplethorpe. Documentarul HBO prezintă viața și realizările artistice ale super-controversatului fotograf, un how to Mapplethorpe 101 care ne duce de la holurile faimosului Chelsea Hotel, printre baloanele argintii ale lui Warhol, tot înainte prin galeriile MOMA și până la cluburile S&M/BDSM ale anilor șaptezeci. 

O Noapte În Tokoriki (r: Roxana Stroe)

Discoteca Tokoriki este locul favorit de distracție al sătenilor, iar din acest motiv Geanina decide să își țină majoratul acolo. Muzica de petrecere face pereții roz ai discotecii să vibreze, dansatorii strălucesc pe ring mai ceva decât beculețele de Crăciun puse pentru a face atmosferă, însă când situația se încinge între Geanina, iubitul ei și Alin, un invitat care pare deranjat că tânărul cuplu dansează împreună și intervine periodic, nici măcar ventilatoarele aduse ca și cadou de la invitați nu mai pot face față. O Noapte În Tokoriki este unul dintre cele mai reușite scurtmetraje pe care am apucat să le văd anul ăsta, fiind combinația perfectă dintre o estetică wesandersoniană și umorul popular, totul pe ritm de Animal X. (Călin Boto)

Miss Peregrine's Home for Peculiar Children (r: Tim Burton)

Chiar dacă se poate spune că unele elemente ale poveștii sunt clișeice (băiatul singuratic sau bunicul „nebun” dar care de fapt știe mai multe decât toți), chiar dacă povestea are ups and downs foarte clasice, și chiar dacă în film e un singur actor de culoare (Samuel L. Jackson) și mai și joacă rolul personajului negativ, pe bune, Miss Peregrine nu ar trebui ratat. Filmul arată cât de imaginativ poate fi din momentul în care îl vedem pe Jake descoperind fostul „orfelinat" imens, părăsit (cine nu și-ar dori să exploreze așa ceva?), de care bunicul lui tot vorbea, cu toate că nimeni nu îl credea. Găsește fotografii, ceasuri vechi și măști printre frunzele de idereră care curpinseseră fiecare cameră. Apoi vede în sfârșit copiii ciudați, fiecare cu puterea lui specială, îmbrăcați în alb ca să fie exact opusul ruinelor întunecate din spatele lor și le spune „you’re dead, you’re all dead”. Dar, încet-încet, Jake începe să creadă, și își asumă destinul – și el este unul dintre ei. 

Da, creativitatea, în special cea vizuală, mă face să cred că e unul dintre cele mai imaginative filme semi-pentru-copii pe care le-am văzut până acum: Miss Peregrine transformându-se în pasăre, ochi ieșiți din orbite luându-și zborul sau lupta dintre monștri și niște schelete proaspăt trezite din morți în mijlocul parcului de distracții. Dar filmul e mai mult decât atât, și îți dai seama de asta când te uiți la scena întoarcerii în timp, prin care “copiii ciudați” trec în fiecare zi. Pe muzică veselă, old-fashioned, copiii își pun toți măști anti-gaz, se uită cum vin spre ei avioane naziste de război și apoi vedem, în slow motion, cum unul dintre avioane aruncă o bombă asupra „orfelinatului”. Miss Peregrine este, evident, obișnuită cu tot procesul, și își scoate ceasul și dă timpul înapoi exact înainte ca bomba să distrugă casa. Ăla e momentul când îți dai seama că filmul e mai mult decât o simplă poveste de copii, și poate fi ușor interpretat metaforic. Și cred că puterea lui constă exact în contrastul dintre lumea utopică, ultra-fantastică și realitatea care de multe ori intră în conflict cu ea; contrastul între măștile înfricoșătoare anti-gaz și copiii îmbrăcați în alb, jucându-se în curtea casei. - (Luca Istodor)

Paterson (r: Jim Jarmusch)

Ce film. Simplu, atât de simplu, de nepretențios și de minuțios alcătuit din piese mici, mici, mici. O înșiruire de zile, o poveste fără intrigă, o platitudine grațioasă. Dacă zic că e un film despre un cuplu - el șofer de autobuz și poețel, ea o casnică aeriană și sexy, plus buldogul lor, am cam încheiat partea de acțiune.

Ce încheie situația până la alte analize este un Adam Driver sclipitor, căci față de rolurile din Frances Ha, Inside Llewyn Davis sau Girls, aici este încetinit, estompat și extrem de convingător în versatilitatea că poate fi la fel de bine tălâmb sau super-wow. Volumul personajului Paterson vine din repetiție și din fetișuri pe parcursul acestei parabole existențialiste în vreo șapte acte (practic, cu vreo două taxiuri în plus față de Night on Earth).

Rutina ca virtute și fragilitatea omului uniform, care poate penetra cotidianul cu momente blissful au făcut filmul ăsta, la care am și râs un pic, mai ales pentru că nu puteam să îmi dau seama cum o percep pe nevastă: era dulce sau o tâmpițică? Nu m-am hotărât nici acum. Cert este că lui Jarmusch îi iese o super schemă, în care oricât insistă pe niște idei ale lui, it`s never too much, chiar dacă te apasă ca-n Broken Flowers sau Ghost Dog sau te vexează pe stilul: dar pe asta de unde a mai scos-o? - cronica integrală aici (Dana Berghes)