Ce păstrăm din 2016: Filme (2)

Feminism + Puiu & Jude
de Raluca Durbacă 

Trebuie să mărturisesc că niciunul dintre filmele văzute anul acesta nu mi-au oferit experiența aproape transcedentală pe care mi-a oferit-o Cemetery of Splendour al lui Apichatpong Weerasethakul anul trecut. Cu toate aceste, câteva filme mi-au rămas în minte mult timp după vizionare. Le voi aminti mai jos fără să le așez într-un top, fiindcă topurile sunt pentru alte secole.

În primul rând sunt filmele cu tematică feministă, prezente într-un număr destul de ridicat anul acesta. Mi-e neclar dacă se fac mai multe filme cu astfel de tematică sau am început eu să le caut mai abitir, însă mi-a făcut o reală plăcere să văd The Handmaiden al lui Park Chan-wook, de exemplu. Un thriller delicios care se joacă atât cu percepțiile spectatorului asupra unui eveniment, cât și cu cele ale personajului implicat în evenimentul respectiv, jonglând cu semnificațiile pe care imaginile, lipite unele după celelalte într-o anumită ordine, le capătă în momentul în care sunt puse în contexte diferite. The Handmaiden e luxuriant în detalii narative și vizuale, ludic în abordare și progresist în intenția sa de a portretiza două personaje feminine care, în ciuda rolurilor docileîn care personajele masculine le înrămează, au întotdeauna control asupra propriilor alegeri și, implicit, asupra propriului destin.

Controlul asupra propriilor alegeri e împins la extreme într-un alt film pe care l-am vizionat cu plăcere, Elle, thriller-ul lui Paul Verhoeven, în care Isabelle Huppert joacă rolul unei femei ce refuză să fie o victimă indiferent de situație, adică chiar și atunci când situația respectivă implică un viol. Elle mi-a plăcut nu pentru că are un personaj feminin puternic, imposibil de doborât, un exemplu de ce „ar trebui” să fie o femeie modernă, ci dimpotrivă, tocmai pentru că are un personaj feminin care întrupează toate clișeele misogine posibile: șefa drăcoasă, fosta soție geloasă și răzbunătoare, prietena care se culcă cu soțul celei mai bune prietene, mama care-și castrează fiul, femeia care conduce o companie de jocuri video ce prezintă personaje feminine în roluri de victime, cu alte cuvinte, toate clișeele care justifică raționamentele găunoase ale celor care afirmă că femeile violate își merită soarta. Pentru că, deși Verhoeven construiește acest personaj absolut grotesc care se desface ca o ceapă pe ecran timp de două ore și un sfert, cel mai grotesc element al filmului rămâne violul.

Tot din categoria filmelor cu tematică feministă intră și Sunset Song, al lui Terence Davies. (Filmul e lansat în decembrie 2015, dar eu îl număr la 2016). Având o acțiune ce se petrece în anii de dinaintea Primului Război Mondial, într-o societate cât de poate de patriarhală și de violentă, Sunset Song este o dramă despre maturizarea unei adolescente care refuză să fie victima mediului în care s-a născut. Însă protagonista nu este o feministă înflăcărată, o sufragetă, o nonconformistă ce-și dorește să încalce normele sociale pentru a-i sfida pe cei care dețin controlul, ci o femeie care se înscrie fără niciun fel de zbatere în „normal” și acționează doar atunci când liniștea vieții sale private este amenințată de violență. Filmul poartă toate mărcile austerității și a subtilității cinemaului lui Terence Davies, un cinema pe care-l admir, iar pentru mine excelează fiindcă regizorul alege să îi ofere protagonistei sale o autonomie a trăirilor interioare, trăirice nu gravitează în jurul rolurile sale de mamă și soție, ci se sprijină în primul rând pe contemplarea legăturii pe care aceasta o are cu comunitatea și cu statornicia pământului pe care-l lucrează zi de zi pentru a-și asigura traiul, singurul care rămâne netulburat de viețile oamenilor care-l ocupă. E o dimensiune care face din protagonistă nu doar o femeie, ci un om în această lume.

Nu pot să vorbesc despre filmele anului 2016, fără să amintesc măcar câteva filme românești. A fost o reală bucurie să văd Sieranevada, noul film al lui Cristi Puiu, și să pot admira iarăși, așa cum am putut face în Moartea domnului Lăzărescu (2005), această capacitate incredibilă a lui Puiu de a crea impresia că ceea ce vezi pe ecran se întâmplă atunci, în fața ta, a spectatorului, că totul e viu, palpabil și încă ne-scris. Îmi plac filmele lui Puiu pentru că sunt vii, respiră; pentru că iluzia realității pe care o construiește pe ecran este atât de maniacal desenată încât îți înghite orice capacitate de a te smulge; pentru că Puiu se comportă ca zeul Vechiului Testament cu personajele sale, iubindu-le peste măsură, dar și disprețuindu-le în același timp pentru capacitatea lor de a se răni unele pe celelalte. Mi-a plăcut Sieranevada pentru tot vacarmul și organicitatea sa, chiar dacă mi-a lăsat un gust amar fiindcă mi-a reamintit cât de urâți și de meschini suntem.

Celălalt film românesc care mi-a zbârnâit în cap săptămâni întregi după vizionare a fost Inimi cicatrizate, al lui Radu Jude. Ce admir la Jude este disponibilitatea lui de a experimenta și de a căuta noi metode cinematografice prin care să-și exploreze obsesiile. Inimi cicatrizate mi-a plăcut pentru că este lipsit de orice tentativă de romanțare atât a bolii unui scriitor, cât și a istoriei. Nu numai că refuză să vadă istoria cu ochi umezi și calzi, ci îți și atrage atenția că ceea ce vezi este trecut prin filtrul celui aflat peste un arc de timp, care nu a avut acces la evenimente decât prin intermediul unor produse culturale, pe care la rândul său le reproduce pe ecran cu îndeajuns de multă fidelitate încât să îți oprească tentativele de a confunda ficțiunea construită cu o reprezentare precisă a unei epoci. Fiind modernist și intertextual, își permite să se joace cu genurile și convențiile acestora, fiind când grotesc, când ludic, când morbid, când tandru. Ceea ce mi s-a părut spectaculos la Inimi cicatrizate a fost faptul că spre final toate aceste alegerei lucide și calculate se adună ca un pumn în stomac pe care îl primește spectatorul. Căci nu demistificarea unei epoci ovaționate de contemporani sau dispariția unui talent literar sau drama evreului pusă în contextul începerii celui de-al Doilea Război Mondial contează, ci faptul că un om cu atât de multă poftă de viață se dizolvă pur și simplu în fața ta.

3+3+3+1
de Ionuț Mareș 

1. Cele mai îndrăznețe 3 filme de ficțiune dintre cele lansate în cinematografe în 2016 (fără să fi rulat pe undeva în România în 2015):

În primul rând Son of Saul, al ungurului László Nemes - camera de filmat este aproape nedezlipită de chipul lui Saul, care devine de altfel singurul reper pentru spectator, ultimul semn al vieţii într-un asalt necontenit de orori sugerate, lăsate în afara cadrului sau în unsharf.

Apoi, Francofonia, al rusului Aleksandr Sokurov - un film-eseu de o libertate stilistică și formală remarcabilă. O elegie deloc încrâncenată, ba chiar auto-ironică, despre paradoxurile istoriei şi o meditaţie relaxată despre rostul artei.

Și, bineînțeles, The Handmaiden, al sud-coreeanului Park Chan-wook (sau, dacă vreți, Chan-wook Park) - un film străbătut de o ironie colosală. Un profund film de autor care jonglează cu lejeritate cu mai multe genuri, contopind, printr-un decupaj discret, plasticitatea în cele mai firești cadre.

2. Cele mai îndrăznețe 3 filme de ficțiune care au rulat la noi doar în festivaluri în 2016 - de fapt, exclusiv la Les Films de Cannes à Bucarest (a avut mână bună Thierry Frémaux anul ăsta):

Aș începe cu Aquarius, al brazilianului Kleber Mendonça Filho - un film deopotrivă politic și poetic, cu o cromatică și o muzicalitate cum rar se văd în cinema și cu o eroină de legendă antică - jucată fermecător de Sônia Braga.

Aș continua cu epustuflantul (ca să împrumut un cuvânt drag amicului Cinesseur) Ma Loute, al francezului Bruno Dumont - un film inclasabil, burlesc, straniu, o satiră la adresa stereotipurilor sociale și a reflexelor omenești, în care caricatura capătă dimensiuni cosmice.

Apoi, indiscutabil, Elle, al olandezului Paul Verhoeven - un film provocator care vine parcă dintr-o altă epocă cinematografică, una în care sfidarea oricărui conformism era norma, nu excepția.

3. Cele mai ambițioase 3 documentare văzute, de asemenea, în festivalurile de la noi:

Primo - Fuocoammare, al italianului Gianfranco Rosi, un portret deopotrivă tandru şi dureros al lumii pe care o trăim, un film în care, printr-un montaj elegant, este sugerat eternul echilibru între viață și moarte.

Secondo - The Event, al ucraineanului Serghei Loznița: un documentar construit exclusiv din imagini de arhivă, în care atenția este pe dinamica mulţimilor, pe energia oamenilor ieşiţi în stradă la (fostul) Leningrad în august 1991, în timpul evenimentelor care au dus la căderea URSS.

Terzo - Under the Sun, în care rusul Vitaly Mansky deconstruiește propagada (în acest caz, cea teribilă din Coreea de Nord) folosindu-se de una din trăsăturile limbajului cinematografic (durata) și de capacitatea intrinsecă a aparatului de filmat de a capta o realitate pe care privirea obișnuită o ratează și care nu poate fi mascată de nicio mașinărie totalitară.

La final, cireașa de pe colivă: Sieranevada, al românului Cristi Puiu, pentru că, vorba jurnalistei și scriitoarei Lavinia Bălulescu, „ne aduce aminte că morții suntem noi”. Cristi Puiu menţine un dificil echilibru între gravitate şi frivolitate, între seriozitate și farsă, de aceea trecerea de la comic la dramatic, de la râs la plâns, se face cu o uşurinţă neaşteptată.

4 comedii
de Cristi Mărculescu 

Distractions (r: Aleksi Salmenperä) sau scurt-circuitul demenței în natura psihică a finalndezilor. Cel mai brilliantly fucked-up film de umor (și oroare, multă oroare abtract-halucinată) al anului.

Ma Loute (r: Bruno Dumont) pentru că e cea mai grosieră caricatură posibilă, pentru că dans, glicine, canibalism și bune-maniere. Un film care face praf tot ce înseamnă Monty Python și Tin Tin pentru ca să ducă burlescul în grotesc și umorile înspre umor.

Albüm (r: Mehmet Can Mertoğlu) este un deliciu despre supliciile la care se supun din prostie și conformism un cuplu de turci grăsuni care vor să adopte un plod dar să nu care-cum-va să se afle.

Willy 1er (r: Ludovic Boukherma, Zoran Boukherma, Marielle Gautier & Hugo P. Thomas) - 4 regizori și-o docu-comedie despre un grăsan cretin de vreo 50+ care învață, încet-încet despre cum e viața dincolo de comfortul existenței cu mami și tati.