Ce păstrăm din 2016: Seriale

The Get Down (2016 - ) 

The Get Down, adică anturatul, făcutul de sex, dansatul și petrecutul, pentru că le are pe toate (mă rog, sexul e pretty discret), e pentru istoria hiphopului ce e Mircea cel Bătrân al lui Sergiu Nicolaescu pentru istoria românilor. Suntem în Bronx, care-i tot un fel de mlaștina Dunării, unde se dau lupte între etnii, lupte între MCi, lupte între DJi, lupte interioare și tot felul de alte lupte, tratate cu cheekiness funky și cheesiness manga. Sau cheesiness funky și cheekiness manga?!

Produs de NAS și creat de Baz Luhrmann, omul cu loțiunea de plajă, The Get Down te învață multe lucruri pe care le poți învăța lejer din alte filme americănești sau d-ale lui Nicolaescu: că poți să faci ce vrei tu în viață, că destinul e al tău de controlat, că dacă înțelegi replici eterice din filozofia chineză o singură zi e de ajuns ca să ajungi un mare DJ, că markerul e esențial, că dacă o faci cu pasiune poți să-ți arăți chiloții în biserică, că un carnețel și un creion mereu la purtător e cheia succesului dar și a inimii ei, că speechurile în filme sunt mișto și mobilizatoare, lua-mi-aș calul de căpăstru să-l iau!, dar mai ales, că unele lucruri deși vechi și de demult, transcend timpul și spațiul ca vibrațiile big bangului.

Get Down-ul n-are neaparat decorurile lui Nicolaescu, dar are muzică să-ți rupă boxele laptopului, păr afro cu duiumu, pe Grand Master Flash turned Yoda și pe fiul lui Will Smith, Jaden, care-i așa spaced out și afară din orice, că-i aproape haios. Genul de film pe care-l bingeuiești mai abitir ca maică-ta cu telenovelele turcești, recomand să-l vezi pe tot în prima zi de Crăciun când spiritul sărbătorilor devine insuportabil. (Dan Stănescu)

Westworld (2016 - )

Westworld te acaparează încă din primele secunde ale intro-ului. Serialul începe cu un răsărit transformat repede în brațul bionic al unei imprimante 3D care construiește fir cu fir structura scheletică a unui om (sau android, cum descoperi încă din primul episod). Dacă da Vinci ar fi prins această tehnologie, inteligența artificială cu chip uman nu ar fi întârziat prea mult în realitate. În serial însă, androizii sunt creația lui Robert Ford, jucat de renumitul Anthony Hopkins. Nu este singurul nume mare din Westworld, dar numele mari nu sunt cele mai mari revelații. În serial, ai ocazia să o vezi pe Thandie Newton în rolul lui Maeve, o matroană-android mai badass chiar decât personajul actriței din RocknRolla (2008).

Inspirat după filmul cu același nume al lui Michael Crichton din 1973, recunoscut în principal ca scriitorul Jurassic Park (1993), Westworld are loc, într-o proporție de 70%, într-un peisaj western aparent standard. Serialul este însă cât se poate de SF. Într-un parc imens, parcă scos din Vestul Sălbatic, sute de androizi (dacă nu mai mulți) joacă rolul de gazde pentru invitați, îndrumându-i cel mai des către aventuri, petreceri și desfrâu. Clienții vin aici să trăiască emoții, stări și vieți întregi pe care nu le-ar fi putut avea altfel. Aceștia nu pot muri și nu pot fi răniți sever, ceea ce înseamnă moravuri ușoare și un grad de cruzime cu care HBO ne-a obișnuit de câțiva ani.

Subiectul deja devenit clasic al androizilor treziți la viață, așa cum este interpretat în Westworld, amintește de tematică religioasă a reflexivității umane din Battlestar Galactica (2004-2009), dar cu bugetul din Game of Thrones (2011 -). Fanii Firefly (2002) vor fi și ei încântați de tematica Vestului Sălbatic, dar asemănarea cu Westworld se încheie acolo. Ca în fiecare serial sau film care abordează inteligența artificială umanizată, trebuie să ne întrebăm dacă nu ar fi fost o decizie mai matură să plasăm androizii într-o societate mai puțin agresivă, dar Jonathan Nolan, co-creatorul Westworld (împreună cu Lisa Joy) și scriitorul Interstellar (2014), The Black Knight (2008) și Memento (2000) știe mai bine ce prinde într-un serial și o demonstrează cu fiecare episod. (Iulia Văcăroiu) 

The Young Pope (2016 - )

Papa Pius al XIII-lea și cardinalul Dussolier intră în holul unui hotel de lux și îl întreabă pe recepționer dacă poate să le vândă țigări. E noapte și tocmai s-au furișat din Palatul Papal îmbrăcați în treninguri. Papa e în alb din cap până în picioare, iar cardinalul poartă ceva închis la culoare – nu mai sunt liderul spiritual suprem al Bisericii Romano-Catolice și un cleric superior aflat în slujba Vaticanului, sunt doar Lenny și, respectiv, Andrew, doi prieteni din copilărie. Recepționerul le zâmbește amabil și se duce să rezolve. Rămân singuri. Prin fața lor trece o femeie tânără, frumoasă, într-o rochie neagră cu spatele gol și cu tocuri cui, care le ține privirea și le zâmbește până dispare de după un perete. Andrew vrea imediat să o urmeze, Lenny ezită, Andrew insistă. Femeia îi întâmpină așezată la masă și îi invită să i se alăture. Sunt doar ei trei, înconjurați de piele neagră, marmură, lemn și covoare roșii. Începe ea să vorbească – sunt englezi? Nu, sunt americani. Femeia îi privește și râde – par amândoi preoți. Lenny protestează, fals șocat – cum adică, unde a mai văzut preoți îmbrăcați în trening? Ea îl privește și îi spune că a văzut de toate, are clienți care susțin că ea e dovada existenței lui Dumnezeu. Se oprește câteva clipe, flirtează cu Lenny din priviri, din umeri și din picioare încrucișate și continuă: clienții ei se înșală, pentru că nu văd suficient de departe, dar ea vede și are dovada existenței lui Dumnezeu. Lenny se apleacă din mijloc către ea și o roagă apăsat să i se destăinuie. Femeia ridică telefonul și îi face o fotografie – chipul lui Lenny umple ecranul, dar ea mărește și mai mult imaginea și îi spune că ochii lui sunt dovada existenței lui Dumnezeu. Tocmai i-a făcut o fotografie celui mai tânăr papă din istorie, primului papă american, un papă care nu se lasă fotografiat niciodată, care nu se lasă văzut de credincioși, care e împotriva avortului, a căsătoriilor gay și a divorțului, un papă care face miracole. (Ioana Moraru) 

Stranger Things (2016)

Stranger Things e acel pistrui care atinge paroxismul perfecțiunii acolo unde nu te aștepți. E tot ce lipsea din viața ta și nici măcar nu îți dădeai seama. Este visul oricărui geek care a prins niște ani 90, dar a ciupit și un pic din starea optzecilor, dar este acel vis la care nici măcar nu îndrăznește să se gândească, pentru că e prea mult. Pentru că: Winona Ryder, o coloană sonoră desăvârșită până la Dosarele X și Twin Peaks și înapoi, cei mai mișto puști ever (punct!), și toate referințele cult la care te-ai putea gândi. Și funcționează! The Duffer brothers au zis că dacă-i bal, bal să fie și au făcut un oracol cu tot ce-a fost mai bun din perioada aia, asumat, fără ocolișuri, și cu un moț de cireașă din sclipici în frunte. E ca și când ai face un tort din toate lucrurile care îți plac pe lumea asta și cumva nu ți s-ar face greață de la el, ba chiar ai rămâne un pic tâmpit cu toate gusturile care-ți explodează în gură. E ca filmul ăla de groază-dar-nu-chiar-de-groază în care îți vine să te bagi cu totul. E ca și când te-ai întoarce la un acasă de care nu mai știai că există. Și acolo ai băga o gumă Shock. (Emilia Barbu)

Adam Ruins Everything (2015 - )

Undeva în negura VHS-ului s-a pierdut o înregistrare care s-ar putea să fie cea mai edificatoare oră pe care-ai putea s-o petreci vreodată cu mine. Nu, nu sex tape-ul, ci filmarea emisiunii Robingo, ediția specială de 1 iunie, 1996. Am 11 ani, port un compleuaș roșu cu care mă asortez la culoarea din obraji, îmi dau frecvent ochii peste cap, sunt (cuvântul meu preferat de la vârsta aia) „obraznică” și concurez împotriva a doi băieți, de cam aceeași vârstă și din aceeași specie. Și îi bat. De le sună. Apa în cap.

La cultură generală, desigur.

Asta era în epoca pre-John Oliver, Wikipedia, Google, din timpuri imemoriale dinainte de internet, la dracul!, dinainte chiar de antica Encarta. E din era în care-mi luam cunoștințele și glumele din Academia Cațavencu, desene, almanahul Cutezătorii și proaspăt apăruta revistă Bravo. Peste ani și ani - 19 ani, mai exact - avea s-apară ceva ce le-a unit pe toate sub aceeași umbrelă. Ceva ce se cheamă Adam Ruins Everything.

E, cum să zic, un serial cu 22 de episoade a câte cca. 30 de minute. E, gen, umor și educație. E, cică, „investigative comedy”. E cu Adam Conover de la College Humor, e produs de televiziunea online TruTV și s-a lansat în septembrie 2015. A rulat tot anul ăsta și la anul mai vin încă 16 episoade. Și e, după cum sugerez în preambul, pentru oamenii cărora le place să facă pe deștepții, dar pe care, în același timp, nesiguranța îi mână să tânjească după apreciere. Drept urmare, întrețin o spoială subțirică, înduioșător de transparentă, de simț al umorului. (Auto-)ironic, ofc.

Glumițele merg din zona ușor infantilă (în care serialul sugerează în repetate rânduri că nimeni nu-l place pe Adam, pentru că-i un știe-tot enervant și anti-social - tested & true story, bruh) până-n cea de SJW-ism de Reddit, suficient de edgy în peisajul pop-cultural american încât să scoată din anonimat un post TV online. Și, da, Adam chiar strică tot ce-ar putea să-ți placă sau să respecți: diamantele, căsătoria, filmele western, animalele de companie, donarea de alimente, sistemul de vot american ș.a.m.d. Dacă vrei un preview bun, ăsta e. (Ioana Pelehatăi)

Crazy Ex-Girlfriend (2015 - )

Da, mă, și e tipa asta (n.r Rachel Bloom), care și produce serialul, adică mă rog, e scenariul ei, tipa face stand up, își scrie chestiile, în fine, înțelegi tu, care e o avocată super șmecheră și tocmai are un atac de panică nasol când urmează s-o promoveze șefii și iese în stradă să-și tragă sufletul, e-n New York, și-ncepe să vadă semne peste tot gen universul îi vorbește și paf! dă nas în nas cu tipul cu care fusese combinată într-o tabără la 14 ani, pare a fi un ratat, și ăla îi zice că el trăiește în West Covina, un orășel din California, dar care nu e la mare (cam ca Medgidia așa) și ăsteia i se pare că el s-a uitat la ea în felul ăla, i se pune pata și merge după el. Și na, își reîncepe viața acolo, înțelegi, adică lasă tot bănetul și jobul și New Yorkul pentru Josh Chan. E ca Ally McBeal, cumva, dar e pe bune, adică super witty și political (foarte incorrect pe alocuri), mă jur!, adică chiar e tare, ah, ți-am zis că e MUSICAL? Adică nu chiar musical-musical, are vreo 2-3 melodii per episod, ea și celelalte personaje se mai exprimă așa, în cântece, ea mai ales, dar e super funny, TREBUIE s-asculți versurile. 

Nu știu dacă am convins pe cineva anul ăsta că Crazy Ex este CEL MAI TARE SERIAL, dar tot ce pot să adaug e că și Zadie Smith a zis asta. Ah, și, e o satiră. (Karin Budrugeac) 

Bojack Horseman (2014 - ) 

Bojack Horseman e un sadcom, adică face parte din noul val de sitcomuri în care nu toată lumea e fericită și nu toți oamenii (sau animalele) sunt buni. Personajele din Bojack fac chestii moral dubioase și își arată părțile cele mai urâte: sunt hateri, sunt invidioși, sunt meschini. Ca-n viață. Dar, tot ca-n viață, încearcă să fie buni.
Se dau câteva personaje centrale: Bojack, un cal-actor bețiv și nefericit, agenta lui, Princess Carolyn, o pisică roz workaholică, o jurnalistă/scriitoare/socialmediaperson, Diane, soțul ei, Mr Peanutbutter, labradorul veșnic vesel și Todd, junkistul de douăzecișiceva de ani care locuiește pe canapeaua lui Bojack. Toți sunt în căutarea de sens. Toți sunt convinși că vor obține fericirea dacă își vor atinge scopurile. Dar de fiecare dată când obțin ce și-au propus, fericirea e superficială și nesatisfăcătoare, iar căutarea de meaning continuă.

Sună trist și demoralizant, dar umorul subtil din universul lui Bojack îndulcește tripul existențialist în care te aruncă serialul. De văzut dacă ai chef să râzi în timp ce rumegi la dileme despre natura umană. (Ștefania Matache)

The Americans (2013 - )

Istoria e foarte diferită în funcție de cine te-nvață. Dacă în școala franceză rezistența este motorul eliberării țării de naziști, în The Americans războiul rece se duce între un cuplu de spioni ruși americanizați și vecinul lor FBI. Mai puțin despre război, de fapt, serialul este despre relațiile dintre acești oameni și cei apropiați lor, relații care, deși suferă un picuț pe motiv de contexte speciale - featuring atentate, bombe biologice și trădare de țară - , rămân, de fapt, la fel de complicate ca întotdeauna. Rușii sunt niște criminali haut de gamme, școliți de KGB să seducă, să trăiască cu, să convertească și să omoare cu același sânge rece pe oricine, și care fac asta de vreo 15 ani pe teritoriu inamic. Cuplul Elizabeth/Nadejda (Keri Russell, o Felicity devenită femeie) - Philip/Mișa începe să se construiască încet și cu neîncredere la începutul serialului, când are deja în spate ani de viață (și omor) la comun și 2 copii, deci ar putea concura la premiul de cea mai late bloomer poveste de dragoste din istoria serialelor, dar probabil că ăsta e și farmecul ei. Vecinul Stan e un american adevărat, patriot, carismatic și genuinely flawed, mai ales când vine vorba despre secretare KGB incredibil de mișto, ca Nina Sergeevna Krilova, personajul meu fetiș (poate și pentru că e interpretat de Annet Mahendru, o actriță cu origini ruse și indiene, care știe 6 limbi străine și șah). În jurul lor, politica lumii se face și se desface. (Karin Budrugeac)

Pe ce seriale am pariat în 2015.