Ce păstrăm din 2017 - Documentare

The Beast Is Still Alive (r. Vesela Kazakova & Mina Mileva)

Deși nu te-ai aștepta, memoria comunismului din Bulgaria e extrem de similară cu situația de la noi. Au avut și ei rezistența lor din munți, Sighetul aferent de pe Insula Belena (la o aruncătură de băț de celebra noastră Belina), nomenclaturiștii care au supraviețuit tranziției, figurile clericale care au jucat mereu cu puterea, mișcările de stradă din ultimii ani împotriva „bestiilor” comuniste (aka „ciuma roșie” de la noi) - toate aceste ingrediente sunt deconcertante pentru că nu te-ai aștepta ca într-o altă țară, cu alte reguli și altă cultură, totul să semene atât de mult. E o gură de aer proaspăt în raport cu modul în care se discută despre comunism în România și un film necesar în contextul protestelor din această iarnă. #rezist #ciumarosie

Nothingwood (r. Sonia Kronlund)

Filmat de Alexander Nanau (Toto și surorile lui), documentarul e o incursiune în „platourile de filmare” ale unuia dintre, probabil, cei mai prolifici regizori de film din lume. Qurban Ali trăiește și filmează în Afganistan de când se știe și seamănă puțin cu Sergiu Nicolaescu ca omniprezență în fața și în spatele camerei, poate chiar și din punct de vedere estetic. Penuria de mijloace și de public care să valideze toate filmele lui Ali (chiar și cîte 4 lungmetraje pe an), sunt compensate de pasiunea nebună a acestuia pentru cinema, așa exotică cum ni s-ar putea părea nouă. E o frumoasă poveste despre limitele cinema-ului, care te face să te-ntrebi dacă acestea chiar există. #cinema

12 jours (r. Raymond Depardon)

Numele lui Raymond Depardon a devenit canonic pentru pasionații de film documentar din România odată cu Cristi Puiu și influența pe care acesta consideră că regizorul francez a avut-o asupra lui. Pus de cele mai multe ori alături de Wiseman și alți regizori iconici pentru stilul observațional, Depardon face în 12 jours mai degrabă un film de talking heads, cu 12 persoane deținute în clinici psihiatrice. Acestea se prezintă periodic în fața unui judecător care decide în urma audierii dacă pot fi puse în libertate sau nu. Niciunul nu pare îndeajuns de stabil încît să poată fi eliberat, însă poveștile, obsesiile și nebuniile lor sunt extrem de atașante. #madness #healthsystem

Safari (r. Ulrich Seidl)

Filmul lui Seidl este singurul documentar pe care l-am văzut anul ăsta și care mi-a stârnit reacții & emoții dintre cele mai viscerale. Austrieci (sau nemți?) burghezi, pentru care grija zilei de mâine nu există, iar confortul este un dat, își defulează lipsa unor drame existențiale împușcând animale sălbatice în habitate controlate din Africa. Activitatea pare mai mult tehnică, empatia pentru animale sau africanii înfometați care se ocupă de procesarea vânatului nefiind parte a lumii lor. #outrageous

Phoenixxx (r. Mihai Dragolea)

Deși 2017 a părut mai bogat că niciodată în documentare românești, parcă niciunul dintre titlurile cunoscute nu m-au convins până la capăt. Cu excepția lui Phoenixxx, cel mai recent lungmetraj al lui Mihai Dragolea (Roboțelul de Aur), despre două fete care fac videochat. Una dintre ele are un copil minor, se apropie că vârstă de categoria MILF (ceea ce o frustrează și o pune în situația de a-și reconsidera opțiunile profesionale), iar cealaltă, ceva mai extrovertită, pare să fie mai mult decât convinsă că meseria asta i se potrivește perfect. Discutat destul de des, fenomenul videochat-ului în România e încă tabu, iar povești cu oameni reali care lucrează zi de zi (sau mai degrabă noapte de noapte) cu webcam-ul pornit n-au apărut pe marile ecrane. Iar Phoenixxx e un bun început pentru a discuta concret despre cei ascunși în spatele unor nickname-uri, pe lângă faptul că e cel mai fresh și mai onest demers de documentar din România lui 2017. #videochat #taboo - Iosif Prodan - Docuart

Țara moartă (r. Radu Jude)

Eram în trenul Buzău-București după ce făcusem un reportaj despre congresul dacologilor și prietenul meu susținea că toată lumea știe că au murit 6 milioane de evrei în timpul Holocaustului. Am zis, a da? Hai să vedem. Și am început să-ntrebăm oameni din tren (fără să ne așteptăm evident la un rezultat relevant pentru toată populația României), nu de cifră, ci pur și simplu: Mă scuzați, ați auzit de Holocaust? Din vreo treișpe oameni, ne-au răspuns vreo patru. Un bătrânel ne-a spus de generalul Antonescu, ce om grozav a fost.

Apoi am văzut Țara Moartă la Anonimul IFF, un documentar-eseu compus vizual dintr-o serie de fotografii realizate de Costică Acsinte în anii ’30 și ’40. Pe fundal sunt reproduse paginile de jurnal ale unui doctor evreu. Și motivul principal pentru care cred că e de văzut e că îți arată nu cât de nașpa era statul legionar sau comunismul, ci prin ce criză socială trecea România. Fotografiile surprind viața privată a românilor, pe când voice-overul ne dă detalii despre spiritul epocii, adică acel ceva ce-i leagă pe toți domnii și doamnele cu pălăriuțe ciudate din imagini. M-am găsit întrebându-mă de multe ori în timpul filmului dacă tipa aia sau grupul ăla de bărbați cu mandoline sunt xenofobii și antisemiții despre care ne vorbește jurnalul, sau doar victime ale epocii, complet apolitici și în sine niște indivizi foarte simpli. Institutul Wiesel a elaborat un studiu conform căruia doar 52% dintre români știu despre Holocaustul din România. Așa că aveți vă rog o oră și 23 de minute să vorbim despre istoria mai puțin plăcută a patriei mamă?

Documentarele în 360 (The New York Times) 

Primul pe care l-am văzut a fost The Displaced, care ne arată trei copii din Ucraina, Sudan, respectiv Siria, printre cei 60 de milioane de oameni nevoiți „să-și părăsească casele din cauza războiului sau persecuției”. Am descoperit că dacă rotesc puțin camera spre ceva, o să pierd inevitabil ce se-ntâmplă în partea cealaltă a imaginii. Am resimțit cel mai tare efectul alegerii când un avion arunca alimente pentru refugiații sudanezi. Toată lumea alerga după pachețele cu mâncare. E un cadru foarte dinamic.

VR-ul te lasă să creezi propriul tău documentar în cadrul documentarului, în sensul că fiecare privitor va avea o experiență diferită a filmului într-un mod radical, plecând efectiv de la ce ajunge să vadă. Am încercat și ochelari de VR la Paris Photo 2017 și mi s-au părut foarte amețitori, așa că momentan prefer laptop-ul sau telefonul pentru trei sute șaizeci. Între timp, The New York Times a mai lansat și The Daily 360, continuând o potențială revoluție în jurnalism și film documentar. Seria acoperă geopolitică, muzică, arte vizuale, turism & more.

Raving Iran (r. Susanne Regina Meures)

Pe ăsta l-am văzut în cadrul proiecțiilor la curte din vară organizate de One World Romania. În Iran, legislația în ceea ce privește cenzurarea muzicii este foarte dură, fiind permisă cu strictețe numai muzica iraniană, în general religioasă. În condițiile astea, Anoosh și Arash fac techno. Și organizează petreceri ilegale în deșert. Unul dintre ei ajunge la închisoare. Sunt invitați la Street Parade 2014 din Zurich, cel mai mare festival de tek. Vor să emigreze în Elveția, care nu-i chiar pe lista celor mai prietenoase țări când vine vorba de azil politic și refugiați. Documentarul e foarte potrivit pentru o seară de vară. E cu muzică și cu suspans. De asemenea, așa am aflat despre ce-nseamnă să fii artist de orice fel în Iran, să fii complet cenzurat și mereu tensionat că există șanse ca a doua zi să te trezești la închisoare pentru creația ta cu influențe stilistice vestice. Și, on a lighter note, că vreau și eu la un rave în deșert.

City of Ghosts (r. Matthew Heineman)

Raqqa a fost „capitala siriană a ISIS” din 2014 până în octombrie 2017. Așa s-a născut Raqqa Is Being Slaughtered Silently, un grup de activiști anonimi care și-au asumat rolul de cetățeni-jurnaliști. Își riscă viața zilnic pentru libertatea presei de când au început să lupte împotriva armelor cu camere de filmat și smartphone-uri. Documentarul nu se ascunde pe după degete. Vezi cum capetele sirienilor ce-s împotriva sistemului sunt atârnate în piața centrală a orașului. Statul Islamic îi urmărește pe cei implicați în RBSS. Tatăl unuia dintre activiști este ucis, după ce jurnalistul părăsise Raqqa și se mutase în Turcia, la granița cu Siria. Alții se mută în Berlin. Continuă să colaboreze cu cei rămași acasă. Activiștii RBSS încep să primească amenințări și-n Germania. Niciun loc nu mai pare sigur.

M-am simțit întristată, scârbită, scandalizată. Am devenit paranoică. Dar mi s-a părut foarte important să mă uit până la capăt. Aici grupul extremist e la el acasă, vedem cum se trăiește în califat, sub teroare continuă, cu pistolul fizic și ideologic la tâmpla fiecărui locuitor. Statul Islamic are propria campanie media care aduce mai ales militanți din străinătate. Accesul celor din Raqqa la net e limitat, tot pentru îndoctrinare. Și filmulețele lor arată foarte hollywoodian, doar că scenele de crimă nu-s ficțiune. Cineva zice în film, explicând tacticile de propagandă ale grupului: dacă poți juca GTA în viața reală, de ce-ai face-o doar într-un joc video? Problema pusă spre finalul filmului este cea cu care ne vom confrunta curând. La început scopul ISIS era teritorial, dar cum și-au pierdut aproape în totalitate orașele din Siria și Iraq și acum extremismul lor devine o idee. Expose-ul în viața activiștilor RBSS e, cred eu, un must-see pe 2017.

I Am Not Your Negro (r. Raoul Peck)

Pornind de la romanul neterminat al lui James Baldwin, Remember This House, narat de Samuel L. Jackson, documentarul reconstruiește istoria afro-americană din ultimul secol, istoria Americii în plin război rasial și reconciliere. Pleacă de la asasinările lui Medgar Evers, Malcolm X și Martin Luther King Jr. din anii ’60. S-au întâmplat toate într-un interval de cinci ani, într-o perioadă în care mișcarea drepturilor civile tocmai începuse. James Baldwin, marcat profund de asasinări, explică cultura americană și instituția rasismului prin Hollywood. Gary Cooper nu poate fi eroul lui. Gary Cooper îi împușcă pe amerindieni. Statutul său în societatea americană e mai asemănător lor, decât „eroului”. Într-un interviu, Baldwin spune despre segregarea rasială americană: „Nu știi ce se întâmplă de partea cealaltă a zidului, pentru că nu vrei să știi”. Și, dacă americanul alb l-a creat, la nivel conceptual, pe nigger, este și de datoria sa să afle de ce. Un reporter de la TV spune în ’68 că problema rasială din America e pe cale să fie rezolvată. Că-n 40 de ani vom putea avea un președinte negru. Baldwin comentează, ironic - aha, deci ne veți dați voie să fim și președinte! Apoi urmează o secvență cu Obama. Te întrebi (după ce te miri că uau, ce la fix a fost omul cu prezicerea!), dacă într-adevăr asta schimbă ceva pentru afro-americanul de rând. Violența poliției asupra afro-americanilor încă există, iar inegalitatea economică rasială e și ea tot acolo.

James Baldwin era un afro-american gay. Identitatea lui l-a făcut să se mute-n Paris, unde se simțea mult mai în siguranță decât în segregata Americă. Avea, deci, o perspectivă unică printre activiștii afroamericani, în ceea ce privește status quo-ul american. Raoul Peck spune într-un interviu că Baldwin vorbea direct publicului, și e interesant cum, nu știu dacă datorită vocii lui Samuel Jackson sau dacă și imaginile joacă un rol important, pe parcursul documentarului simți că-ți vorbește, direct, tot el. - Maria Persu - Scena9, One World România la Școală

Venus (r. Mette Carla Albrechtsen, Lea Glob)

Venus te bagă în mintea femeilor. Mai exact, cele două regizoare invită femei pe care le întreabă despre sex, despre corpurile lor, despre experienţele lor sexuale şi apoi, dacă doresc, să se dezbrace, atât de haine, cât şi de nesiguranţe. Aceste femei, cu vârste, corpuri şi orientări sexuale diferite, răspund la întrebările regizoarelor, dar sunt şi invitate să povestească şi să reflecteze asupra fantezillor, frustrărilor, amintirilor legate de sex, mai plăcute sau mai puţin plăcute, uneori vorbind cu ele însele şi scoţând la suprafaţă adevăruri despre ele şi despre noi toate. Chiar dacă documentarul este compus în mare parte din prim-planuri şi planuri medii cu femeile, deci aparent nu foarte bogat vizual, realizezi că, din contră, ai atât de multe lucruri de văzut în expresiile lor, în felul în care privesc în cameră atunci când rămân fără cuvinte şi alteori cum vizualizezi poveştile lor, foarte grafic explicate. Un lucru pe care documentarele îl provoacă uneori este întoarcerea în sine pentru a avea o discuţie cu propria persoană, iar Venus reuşeşte din plin să-ţi deshidă câteva uşi uitate încuiate, şi ca femeie, şi ca bărbat. 

David Lynch: The Art Life (r. Jon Nguyen, Olivia Neergaard-Holm, Rick Barnes)

Nu îl aleg doar pentru a făcut parte din selecţia mea de toamnă a Documentary Mondays la Centrul Ceh, ci pentru că e un documentar pe care l-am îndrăgit din primele 5 minute. Nici nu contează că e David Lynch cel care îşi povesteşte copilăria şi tinereţea, ci felul în care intri în intimitatea unui om, prin cuvintele lui. Bine, contează că e David Lynch, pentru că pe tot parcursul documentarului te hipnotizează cu vocea lui distinctă cu care rememorează evenimentele pe care el le consideră importante, care l-au format ca artist şi ca persoană. Îi auzi muzica şi îl vezi lucrând în atelierul său, alături de fiica cea mică. E incomod pe alocuri, fix în felul în care toată arta lui e incomodă. Nu îl cunoaştem pe Lynch regizorul, pentru că nu asta interesează şi cred că asta face documentarul mai tentant, pentru că te frustrează puţin cu lentoarea sa şi cu faptul că Lynch îţi spune doar ce are el chef, nu ce vrei tu să auzi. 

Craigslist Allstars (r. Samira Elagoz)

Este un experiment social al artistei Samira Elagoz care postează pe Craigslist anunţul „READ ME! Looking for strangers!”, după care se întâlneşte, însoţită invariabil de camera ei, cu bărbaţi foarte diverşi de prin mai multe ţări. Pe lângă faptul că îi pune pe aceştia într-un context uşor incomod, anume să fie filmaţi pe toată durata interacţiunii cu ea, Samira îi abordează cu scopul de a-i cunoaşte, unii dintre ei povestindu-i amintiri, alţii dorind doar să bea un pahar de vin cu cineva, nivelul de adâncire în intimitate variind strict după dorinţa ei. Astfel intrăm în casele şi lumile acestor bărbaţi îndeajuns de dubioşi încât să dea curs postării de pe Craiglist, printre aceştia fiind un pianist sadic, un instalator care povesteşte despre despărţirea de fosta soţie, un regizor de filme porno, un chitarist wannabe, sau un magician. Fiecare capitol arată, prin filtrele colorate pe care Samira le foloseşte pe obiectivul camerei, aceeaşi femeie, care se adaptează la bărbatul pe care îl are în faţa ei – o vedem retrasă ascultând absent persoana din faţa ei, intervenind sau nu în discursul celuilalt, dar în acelaşi timp şi cum se apropie de bărbaţii care o atrag şi astfel avem acces la imagini, teoretic foarte personale, cu ea făcând sex sau luând 2C-B. Mi-a plăcut documentarul ăsta nu pentru că ar fi şocant (şi este pe alocuri), ci pentru că de fiecare dată când începea un nou capitol intram în viaţa unui alt bărbat, odată cu Samira, care sparge puţin din conceptul femeii in charge of it all, având încredere în bărbaţi să controleze situaţia, să fie stăpâni sau supuşi regulilor nescrise ale interacţiunii dintre doi străini. - Sorina Neaga - curator Documentary Mondays, Centrul Ceh

In Pursuit of Silence (r. Patrick Shen)

De departe filmul meu preferat din acest an a fost filmul de închidere Pelicam 2017. L-aș revedea oricând, e genul de film la care îmi zic „Stau să mai văd o dată începutul” și nu mă mai ridic până la final, cum a fost cu Babushkas of Chernobyl anul trecut. Este un film meditativ ce explorează tăcerea și impactul sunetului asupra vieţilor noastre, o călătorie extraordinară atât vizual, cât și sonor, care începe cu o odă adusă lui John Cage, 4’33” de liniște filmată, el apărând și în film mai târziu. Regizorul Patrick Shen a folosit tehnici de filmare și montaj care să fie cât mai aproape de metabolismul uman - nu are cadre ample filmate cu dronă sau pan-uri, cumva documentează mimând experienţa omului când stă nemișcat. A fost filmat în 8 ţări (SUA, Japonia, UK, Germania, Belgia, China, Taiwan, India) timp de doi ani, iar printre momentele puternice aș aminti scenele din încăperea fără ecou (anechoic chamber) din Orfield Labs, Minneapolis (cel mai silenţios loc din lume), sezonul festivalier din Mumbai (cel mai zgomotos loc din lume), școala din New York pe lângă care trece un tren de mare viteză la fiecare câteva minute, ceremonia ceaiului la Urasenke Tea House în Kyoto, catedrala sunetului BMW, călătorul tăcut ce a străbătut America sub un jurământ de tăcere. Scopul filmului e să ne facă să regândim ritmul cu siguranţă prea rapid în care ne ducem vieţile. În timpul proiecţiei filmului la București, natura a fost de partea regizorului, a fulgerat suficient de puternic încât să oprească, pentru câteva momente, cel mai puternic aparat din camera de proiecţie. Recomand vizionarea acestui film cel puţin o dată pe an.

Kedi (r. Ceyda Torun)

Da, este exact cum sună, un documentar cu și despre pisici, ce are mare priză la publicul de toate vârstele și din toată lumea, iar asta pe bună dreptate. Succes garantat de box-office, păcat că nu e distribuit în cinema-urile din România. În film vedem Istanbulul prin ochii a șapte pisici, alese din sutele de mii ce locuiesc pe străzile orașului - Sari the Hustler, Bengu the Lover, Aslan the Hunter, Psikopat, Deniz the Social Butterfly, Gamsiz the Player și Duman the Gentleman. Regizoarea a copilărit în compania pisicilor de pe străzi, spre disperarea mamei sale și furia surorii mai mari, iar în Statele Unite unde locuiește acum îi lipsește compania lor. S-a întors aici pentru a surprinde sufletul orașului, așa cum l-a simţit ea. Orașul s-a schimbat între timp, în anii ‘80 erau mai puţin de 4 milioane de locuitori, acum sunt aproape 20 de milioane, iar graniţele orașului se lărgesc și ele. Singurul element neschimbat sunt pisicile, a doua specie nativă aici, cu povești de viaţă aproape mai complicate ca ale oamenilor. Nu m-am decis dacă preferatul meu e Psikopat sau Aslan, dar aș merge oricând să revăd filmul ăsta, mai ales într-o sală de cinema, unde altfel sună un tors sau un mieunat. „În Istanbul, o pisică e mai mult decât o pisică. Pisica întruchipează haosul de nedescris, cultura și unicitatea care sunt esența Istanbulului.” – Y. Barlas. Cum zicea cineva, Kedi e Citizen Kane al documentarelor cu pisici.

Austerlitz (r. Sergei Loznitsa)

E greu de scris despre acest film, după cum e greu și de privit. Dar nu e greul la care te aștepţi când te hotătăști să mergi să vezi filmul. Știi că nu va fi cea mai comodă și relaxantă vizionare, și totuși parcă nu ești pregătit pentru impactul ce vine. Iar impactul nu e de la istoria și memoria locului, la asta te așteptai. Dar nu ce s-a întâmplat acolo te marchează, nu istoria, nu tragedia. Te marchează prezentul, sau mai bine zis, absurdul prezentului. Te frapează turiștii, ei la fel de bine ar putea fi oriunde. Mii de turiști de toate vârstele colindă, mai ales vara - e cam cald, ochelari de soare, pantaloni scurţi, maieu, sticluța de apă, o gustare - vizita e lungă - clădirile, curţile, sălile, dormitoarele, băile, zidurile, cuptoarele, cârligele, lanţurile. Fac traseul, urmează săgeţile, cu întrebările și curiozităţile turistului de toate zilele, „Aici ce făceau?” ,„Pot intra și aici? Vă rog!”, „Aici îi împușcau”, „Aici erau cadavrele”, „Aici erau evreii”. Este era selfie-ului și a selfie-urilor. Se fac peste tot, simţi spiritul turistului și al turismului mai ales, ce-a blocat orice urmă de empatie. Iar tu, ca spectator, pe tot parcursul filmului te întrebi „De ce?”. Nu te marchează cum o face Son of Saul. Eventual ar trebui (re)văzut Son of Saul și apoi Austerlitz. Cred că așa simţi cel mai puternic absurdul. Sau rușinea? Sau cum să uiţi istoria în 5 pași simpli. Și aproape nimeni nu uită să-și facă un ultim selfie la ieșire, cu „Arbeit macht frei” în background, pe gardul de la intrare.

Untitled (r. Michael Glawogger)

Regizorul Michael Glawogger filma de doi ani acest proiect, când, în aprilie 2014, a murit brusc de malarie, în Liberia. Editoarea și colaboratoarea sa, Monika Willi, a hotărât să dea o formă proiectului, bazându-se pe notiţele și înregistrările acestuia. „Cel mai frumos film pe care mi l-aș putea imagina e unul ce nu se oprește nicidată” - zice chiar regizorul la începutul filmului. El și-a dorit dintotdeauna ca filmul să se numească așa, Untitled, să nu aibă o temă anume, să fie un film despre nimic - dar să nu ne ducem cu gândul la Seinfeld, pentru că suntem într-o cu totul altă zonă. Filmat în peste zece ţări, pornind din Balcani și Italia până în Africa de Nord și Vest, unde a petrecut cel mai mult timp, e mai degrabă un film antropologic și observaţional, cu o viziune holistică despre cum trăim și interacţionăm fizic, verbal și anatomic chiar în lumea contemporană. Glawogger ia camera de filmat peste tot - vedem muncitori ce cern aur, caravane ce transportă marfă prin deșert, copii săpând și căutând comori într-o groapă de gunoi, lângă niște capre ce mănâncă portocale din același loc. A doua voce din film e cea a actriţei Fiona Shaw, ce spune povestea unui om veșnic în mișcare, căutând un loc unde să dispară - chiar povestea regizorului. Până la urmă, filmul e tocmai această călătorie spre o destinaţie necunoscută. La final, pe ecran apar cuvintele ce rezumă extremele situaţiilor prezentate - „Jungle of Eden, Garden of Hell”. - Corina Eredenta Moldovan Florea - Co-director Pelicam IFF

The Bad Kids (r. Keith Fulton, Louis Pepe)

Suntem în deșertul Mojave, la Black Rock Continuation High School. Mă rog. De fapt eu sunt la Astra, festivalul de documentare de la Sibiu, când încerc să văd prima oară filmul. Reușesc abia la București, de pe Netflix. Eu am Netflix, adolescenții de la liceul ăsta au așa: depresie, adicții de droguri de mare risc, copii, un trecut cu abuz sexual sau fizic de altă natură, tulburări de comportament și afective, părinți abuzivi și familii instabile. Eu am Netflix, ei n-au niciun viitor. Asta e ultima lor șansă. Dacă nu reușesc să termine liceul ăsta, situat într-o comunitate săracă dintr-o margine a Americii, șansele să-și găsească de muncă le scad dramatic, dar le crește, la fel de simțitor, riscul de a ajunge la închisoare. Între timp, directoarea liceului îi sună să-i trezească dimineața, face ore de terapie de cuplu cu elevii ei, îi ține pe fiecare de mână, când îi conduce pe hol la festivitatea de absolvire și se asigură, când dispar de-acasă, că sunt în viață și cât de cât în siguranță.

O să te rog să-mi ierți truismul, evidența: România nu e America; a fi adolescent sărac și/sau cu probleme aici e altfel decât acolo. Dar poate dacă vezi filmul ăsta o să-ncepi să te-ntrebi de ce există atât de multă delicvență juvenilă și la noi; ce se întâmplă cu mamele minore din România; cum funcționează sistemul de prevenție a abandonului școlar din țara noastră; ce șanse de angajare are un tânăr fără diplomă de bac; câți dintre tinerii în situații de risc provin din sărăcie, abuz și discriminare. Etc., etc., etc.

All That Passes By Through a Window That Doesn't Open (r. Martin DiCicco)

Un film regizat de un elvețian italian, coproducție americano-qatareză, filmat în Caucaz - despre Azerbaijan și Armenia. Am ajuns la filmul ăsta strict pentru că avea cel mai frumos titlu din programul zilei respective la Astra Film Festival: Tot ce trece prin fața unei ferestre care nu se deschide. Apoi DiCicco a început să-mi arate peisajele azere, care trec de la culori aride de Western clasic la nămeți cvasi-siberieni. Am trecut apoi în Armenia, însă înainte să ajungem cu trenul acolo, am parcurs un tunel de cale ferată prin munte, care e unul dintre cele mai frumoase cadre-secvență pe care le-am văzut anul ăsta. Din întuneric spre o mică lumină, spre înălțimi năucitoare de stâncă.

De fapt, filmul e despre o echipă de muncitori azeri care lucrează spre gloria și propășirea noii lor națiuni („inventată” oficial după colapsul URSS) la o cale ferată care le-ar permite să traverseze continentul fără a trece prin Armenia. Istoria războaielor dintre cele două țări începe pe la 1918 și continuă cu lupte în Nagorno-Karabah nu mai departe de 2016. În timp ce consătenii azeri construiesc calea ferată, la granița cu Armenia, un șef de gară își păzește postul, închis în 1993, odată cu închiderea hotarelor țării – și speră cu tărie că le va vedea redeschise.

E un film despre trenuri și Caucaz, cu siguranță. E și un film frumos filmat. Dar, dincolo de asta, e un film despre ce înțelege individul din valul istoriei care-l ia în colimator și-i schimbă iremediabil viața, de multe ori fără ca el să-și dea seama câtuși de puțin măcar ce i se-ntâmplă. - Ioana Pelehatăi - Scena9