Creat de Dan Perrault și Tony Yacenda
Ce nu știam că îmi lipsește în viață în 2017? Americal Vandal. Dacă ești fan documentare, iată și pentru tine o anchetă care rivalizează oricând cu cele mai bune materiale de pe piața de profil. Un True-Crime High School mockumentary care încearcă să găsească mintea diabolică din spatele atacului cu pule desenate pe mașinile profesorilor de la liceul Hanover. Daunele se ridică la 100.000$, iar conducerea școlii are acuzatul perfect: Dylan Maxwell (Jimmy Tatro) are antecedente și a supărat în repetate rânduri puterea. Dar chiar este vinovat? Asta înceacă să afle Peter Maldanaldo (Tyler Alvarez), documentarist aspirant și sidekick-ul lui, Sam Ecklund (Griffin Gluck). Urmează o investigație temeinică și, mai ales, echilibrată. Ca în viață, autoritatea o dă în gard în repetate rânduri, dar ei știu mai bine și nu cedează, cu riscul de a pierde tot. Commitment, guys.
Serialul e excelent scris, construit, jucat, iar cinematografia doar puțin over the top chiar funcționează. Chiar dacă nu o să recunoști, o să te identifici cu măcar unul dintre personaje - au parți bune și părți rele, au slăbiciuni, și au, mai ales, toată prostia la vedere. Nu știu din ce ar putea aduce un al doilea sezon, dar sper să existe. Pentru că Peter merită o carieră lungă în lumea documentarului. - Oana Koulpy
N-ai înțeles nimic. Nici prima dată și mai ales nici acum. Stai. Stai și aștepți. Să vezi când apar, să vezi cum au îmbătrânit, cum s-au schimbat, cum au murit. Și ți servește, rând pe rând, picătură cu sare pe rană, în concerte târzii și conversații atât de stranii că-ți intră sub piele și o întorc pe dos, cu vene, sânge și oase la vedere. N-ai înțeles nimic. Nici din (probabil) cea mai demonică față văzută vreodată pe capul unui băiat, nici din rozul animatoarelor unduite din casino, nici din sunetul ăla neomenesc de început de lume și gândaci extratereștri care mișună prin guri de adolescente în deșerturi fără fântâni: This is the water. And this is the well. Drink full and descend. Nici din spațiu, nici din doamna fără ochi în rochie sângerie cu ruj roșu fără sonor, nici din muncitorii întunecați, nici din peruca albă a lui Diane (n.r. Diane Evans, jucată de Laura Dern), mereu perfectă. Te atacă din toate părțile, trage de tine, te perpelește, dar trebuie să înțelegi – că nu vei înțelege nimic. Nu rațional, oricum, n-ai ce căuta cu scheme și logici pe acest tărâm. Nu tu explicații, ci doar o așteptare care parcă nu se mai termină, dar nici nu vrei să se termine de altfel, dar parcă unde e acel instant gratification de binge watch și alte expresii lipsite de conținut pentru ce facem cu timpul nostru liber? Nu e, și nici că o să-l primești vreodată. Pentru că it is happening again, every single time, pentru că d-aia îi zice present continuous. Și dacă Chagall a știut să picteze vise, Lynch știe să te facă să le trăiești, cu purici pe ecran și pe piele, white noise în urechi și niște Angelo Badalamenti care să-ți frângă inima și-n somn. - Emilia Barbu
THE LEFTOVERS (HBO, 3 sezoane, 2014 - 2017)
Creat de Damon Lindelof și Tom Perrotta
Cel de-al treilea sezon din această splendoare psihică a apărut pe parcursul acestui an, ocazie cu care am reușit să le văd și pe primele două și să mă angajez într-o interdependență serioasă cu The Leftovers. 2% din populația lumii dispare fără explicație, ceea ce nu poate să nu tulbure... well, totul. Felul în care oamenii procesează traume și mai ales evenimente cărora nu le pot găsi nicio explicație mă fascinează de când eram puștoaică. Aici de față este o întreagă defilare de reacții, de twist-uri, de explorări, de conflicte, de secte, dedicată efectelor pe care le poate genera senzația de micime în oameni.
DARK (Netflix Germania, 2017)
Creat de Baran bo Odar și Jantje Friese
S-au pus nemții pe Netflix și s-a terminat cu șmecheria. Un Stranger Things pe estetica zilei, cu o colorizare și niște cadre care m-au spart. Un SF din genul plauzibilelor, pentru că e pe teorii științifice pe care eu personal le găsesc foarte cuceritoare: găuri negre, radioactivitate, multiverse, etc. Un sound design țeapăn bine de tot și un serial care sfidează gramatica în care urmărim un protagonist sau un grup de așa ceva: nu, totul este haos în viețile câtorva familii. Perfect pentru sezonul sărbătorilor de iarnă. - Dana Berghes
Dark e un fel de Stranger Things. Doar că în loc de anii '90 sunt anii '80. Și în loc de două lumi care se suprapun în același timp e aceeași lume în timp diferit. Un fel de Stranger Things, dar cu nemți. Ceea ce înseamnă că în loc de paralela cu Dungeons&Dragons sunt paralele cu filosofia și lucrurile sunt luate mai în serios, pe cât de serios poți să iei ceva mai științifico-fantastic. Cam cât de serios poți să pui Tears for Fears și Soap&Skin în același soundtrack și să meargă la fix.
Cu serialul ăsta nu călătorești în timp cum faci în Stranger Things – la modul nostalgic, care te face să zâmbești. Asta nu înseamnă că nu călătorești în timp. Doar că aici dai adrenalina pe suspans și efectele speciale pe lucruri care par banale. Și aici sunt mistere de rezolvat. Doar că toate se petrec așa cum anunță titlul: mai dark. Suficient cât să te prindă.
MASTER OF NONE (Netflix, 2 sezoane, 2015 - 2017)
Creat de Aziz Ansari și Alan Yang
Dragă Aziz Ansari,
Știu că ai zis că urmează o pauză până la sezonul trei. Că trebuie să te căsătorești, să ai un copil sau ceva. Că nu prea mai ai ce spune despre viața de newyorkez single care iese mereu la masă prin oraș. Aziz, oi fi unul dintre creatorii serialului și oi avea tu rolul principal, dar cred că simplifici. Ok, Master of None e cu un tip care își caută ori job, ori iubită, ori un local cu tapas. Dar tipul ăsta caută un sens. Chit că asta înseamnă să frunzărească Sylvia Plath într-o librărie, sau să stea pe o bordură, proaspăt mutat în Italia, lângă un puști, ca-n Ladri di biciclette.
În sezonul doi ai referințe la Antonioni și Fellini. Ai Bowie, Mina, Tupac și Kraftwerk. Treci de la cooking show, la #metoo, la religie, la queer, la SMS-urile alea pe care le citești și apoi taci tot restul cursei cu Uber. Ai de toate în Master of None. Ca-n viață, când încerci să nu o iei prea tare în serios. Aziz, despre asta ai mereu ceva de spus.
THE GOOD PLACE (NBC, 2 sezoane, 2016 - 2017)
Creat de Michael Shur
Bun. Dacă-mi spui că e un serial făcut de unul dintre creatorii Parks and Recreation, mi-ai trezit curiozitatea. Dar dacă îmi spui că actrița din rolul principal e Kristen Bell, m-ai convins. Așa a început pentru mine povestea cu The Good Place. Am vrut s-o văd pe Kristen Bell în rolul lui Eleanor. Fără să fi dus o viață model, Eleanor e în Locul Bun. Evident, din greșeală. Dar locul bun din viața de apoi vine cu pachetul complet: casa visurilor, sufletul pereche, frozen yogurt peste tot și beții fără mahmureala de după. Ca să rămână, Eleanor decide să învețe cum să fie un om mai ok.
În The Good Place e cam ca-n mesajul ăla de pe net cu „Santa, define naughty”. Nici nu știi când trece timpul pentru că vezi tot felul de personaje colorate cum iau moralitatea în joacă și nu prea. Și pentru că mai rar vezi o comedie care să-și demonteze toate premisele fără să strice poanta.
OZARK (Netflix, 2017)
Creat de Bill Dubuque
Când Vince Gilligan a pitchuit Breaking Bad, a zis așa: Mr. Chips se transformă în Scarface. Așa a început frenezia eroului care devine antierou. Marty Byrde din Ozark nu e chiar Walter White, dar au destule în comun: e un tip de treabă, cu un job obișnuit, are copii și probleme cu nevasta; a, da, și ajunge implicat până peste cap în afaceri ilegale cu cartelul. Ce îl separă de Walter White este că (încă) nu a prins gustul pericolului. Din contră. Vrea să scape. Face tot ce poate ca să-și mențină viața normală și strânge din dinți de câte ori e nevoit să facă fix opusul. Noroc că peisajele sunt frumoase. La fel ca regia.
Cel puțin pentru patru episoade regizate, trebuie să-i mulțumim lui Jason Bateman. Recunosc, am văzut trailer-ul și am zis „E tipul ăla din comedioare, i-au dat și lui un rol mai serios.” De acum, dacă-l mai văd pe Bateman pe undeva, o să zic „A, e tipul ăla din Ozark.”
FEUD (FX, 2017)
Creat de Ryan Murphy, Jaffe Cohen și Michael Zam
Zici Ryan Murphy, zici American Crime Story. Sau American Horror Story. Mai nou, zici Ryan Murphy, zici și Feud – povestea rivalității dintre Joan Crawford și Bette Davis înainte, în timpul și după filmarea horror-ului psihologic What Ever Happened to Baby Jane?
Faza e că adevăratul horror psihologic e să vezi ce le face Hollywood-ul femeilor ăstora. Le amăgește cu iubirea fanilor, le chestionează talentul și le manipulează, le forțează certurile pentru că asta ajută pe platou și le pune în față Oscar-ul pentru care merită toate astea. Le pune sub presiune și le testează să vadă ce sunt dispuse să facă pentru a-și păstra poziția, de la șoc pe platou, la șantaj și complicități cu presa.
Cum reușești în Hollywood ca actriță trecută de o vârstă, sau ca mamă singură, sau doar ca femeie? Prin răspunsul pe care-l dă, Feud e tot un fel de American Crime sau Horror Story.
BABYLON BERLIN (HBO Germania, 2 sezoane, 2017 - )
Creat de Tom Tykwer, Achim von Borries și Hendrik Handloegten
Poate e doar părerea mea, dar numai un german putea să-și numească romanul Peștele ud. În traducere engleză, cartea se numește Babylon Berlin. Mult mai bine! Și bine că a rămas titlul ăsta pentru cea mai scumpă producție de serial TV din Germania.
Parcă numele are ceva din atmosfera anilor '20, cu tot cu muzica lor, din PTSD-ul de care suferă comisarul Gareon Rath (Volker Bruch), din calmantele de care e dependent, din Berlin-ul celor foarte bogați și al celor foarte săraci, are ceva din noir, din muzica de carnaval travesti, din decadență, din roșul comuniștilor și galbenul aurului traficat. Mai are și ceva din conspirațiile underground cu sovietici și ambiția forțelor de poliție. Are ceva din nuditate cu kink, dar și din cojocul pe care-l pui până-n vârful capului când ești ținută ostatică într-un frigider de carne. E și cu violență psihică și fizică.
E o babilonie, da. Dar numai bună. - Silvia Grădinaru
THE MARVELOUS MRS. MAISEL (Amazon, 2017 - )
Creat de Amy Sherman-Palladino
Conceput de creatoarea serialelor Gilmore Girls (2000) și Bunheads (2012), adică de Amy Sherman-Palladino, te aștepți ca The Marvelous Mrs. Maisel să fie aceeași gagicăreală cu care te-ai obișnuit, plină de replici rapide și de impact, datorită cărora ajungi să îndrăgești niște personaje complet defectuoase din punct de vedere al relațiilor interumane. Parțial ai dreptate, parțial nu. Da, replicile sunt rapide și te-ntrebi cum de nu-i lasă fără aer și oare câți sufleori au în spatele camerelor sau dacă au angajat un logoped, dar cert e că se leagă bine de tot și simți cum îți ridică puțin IQ-ul, în ciuda subiectului, care nu va schimba lumea niciodată. Iar dacă tot am pomenit de subiect, aici intră acel ceva care-ți întoarce puțin așteptările. Da, The Marvelous Mrs. Maisel e despre o femeie care încearcă să-și depășească limitele impuse atât de societate, cât și de ea însăși (Gilmore Girls, anyone?), dar o face cu așa o lipsă de autovictimizare încât e de-a dreptul refreshing.
Miriam Maisel, zisă și Midge, e genul de soție a anilor 50, care-și măsoară talia religios, în fiecare zi, dar căreia nu-i e rușine să facă și o glumă porno. Sau zece. Uneori e stereotip și alteori nu e. Știe ce vrea și cum să obțină ceea ce își dorește și nu se ferește de a face mișto de ea însăși. Doar că la un moment dat se trezește față-n față cu o altă realitate – că e atât de mișto încât l-a intimidat pe soțul ei, iar asta schimbă totul. Nu vă zic mai mult că e păcat, serialul curge repede, nu e neapărat imprevizibil, dar te bombardează cu atât de mult dialog încât nu simți că pierzi ceva, chiar dacă știi unde se îndreaptă povestea. Ah, da, „despre ce e vorba?”, că tot n-am zis. O evreică cu doi copii și-un soț cam pampălău, care descoperă că umorul e cea mai bună terapie și decide să devină comedian. - Iulia Văcăroiu
BIG LITTLE LIES (HBO, 2017)
Creat de David E. Kelley
Probabil mi-a plăcut pentru că e violent.
Nu sângeros sau sadic. Nici măcar pasiv-agresiv. E despre viața unor femei bogate, cu case pe plajă, care merg la petreceri dichisite și ai căror copii merg la școli la fel de dichisite. E totul banal, în frumusețea lui. Doar că în micul lor paradis a avut loc o crimă și pe toată viața aia lină a lor s-a dat un zoom grotesc, așa că banalul se dovedește plin de frici, nefericiri și, uneori, ură.
Ceea ce începe ca un soi de reclamă la vreun resort pentru familii cu prea mulți bani și prea mult timp liber se dovedește, de fapt, o schiță foarte fină și subtilă a aparențelor sub care trăiește mucegaiul și, mai ales, a violenței în relații.
Relația perfectă a lui Celeste (Nicole Kidman) e construită pe teroare, sex și jenă. Jane (Shailene Woodley), o mamă singură, își fugărește trauma pe o plajă. Madeline (Resse Whiterspoon) își auto-sabotează singură actuala căsnicie cu cea de dinainte. Și pe măsură ce aparenta superficialitate a personajelor rămâne undeva în plan secund, tot mai mult se îndepărtează și senzația de vieți depărtate, ale unor oameni bogați pe care nu-i înțelegi. Și ajungi, de fapt, să înțelegi totul, ca și cum ar fi (și) despre tine. - Larisa Baltă
MINDHUNTER (Netflix, 2017)
Creat de Joe Penhall
Dacă ai fascinații pentru criminali în serie și/sau pentru cei care îi prind, Mindhunter e un serial numai bun de urmărit masiv. A fost reînnoit și pentru sezonul 2, și uite de ce abia să îl aștepți:
- Pentru că e filmat modern, fără scene prea lungi, într-un cut the crap kind of way, dar sensibilizează și nostalgiile de anii 70-80, așa cum o face și Stranger Things.
- Pentru că nu seamănă nici cu Hannibal, nici cu Dexter. E mai degrabă un fel de Mad Men, adică îți arată cum a fost creată industria (în acest caz, cea de profiling), cu toate bâjbâielile aferente.
- Pentru că dacă te face să cauți apoi pe net ceva despre vreun criminal în serie văzut în serial, vei fi șocat(ă) de cât de bine au fost create personajele. Vor fi aproape identice cu originalele, de la aspect până la cele mai mici ticuri și gesturi.
- Pentru că accentul e și pe restul personajelor și creșterea lor. Toți sunt dinamici, iar ultimul episod îi găsește cu alte bias-uri decât i-a lăsat primul.
- Pentru că intră binișor și în scena de proto-hipsteri hipioți sociologi progresiști și cool și în cum contribuie toată treaba asta cu schimbarea mentalităților la consolidarea științei profiling-ului în FBI. - Miriam Cihodariu
FARGO (FX, 3 sezoane, 2014 -2017)
Creat de Noah Hawley
Dacă de primele două sezoane din Fargo m-am tot lovit la momentul apariției lor, de cel de-al treilea n-am auzit vorbindu-se decât fugitiv, atât de puțin încât n-aș fi putut spune dacă există cu adevărat sau e doar la stadiul de dorință, așa cum un sezon patru e acum. Aici, Noah Hawley își extinde așa-zisa materie primă cu un alt film al fraților Coen, anume Barton Fink, iar supranaturalul cu care erau punctate sezoanele anterioare capătă un rol principal. Tropii comediei negre lasă mai mult loc celor specifici horrorului psihologic, însă miza se păstrează: avem de a face cu aceeași pastișă bine scrisă, în care un număr restrâns de personaje complex caracterizate se găsesc în situații dificile. În rest, și aici ca-n primele două sezoane: știi că, la un moment dat, se va întâmpla ceva, că un personaj va muri într-o manieră fie comică, fie macabră, însă, de fiecare dată când se întâmplă, e totuși o surpriză, iar această așteptare creează un suspans specific pe care nimeni nu i-l poate lua. - Laurențiu Paraschiv
BROAD CITY (Comedy Central, 4 sezoane, 2014 - 2017)
Creat de Ilana Glazer și Abbi Jacobson
Dacă ai aproape 30 de ani și încă nu știi exact ce faci în viața ta, Broad City îți arată că nu ești singur și că e ok dacă nu ți-ai pus încă ordine în viață. În sezonul 4, cele două protagoniste din New York, Ilana Wexler și Abbi Abrams, în ciuda faptului că reușeșc temporar (pentru câteva săptămâni) să se ridice la nivelul așteptărilor societății, găsindu-și în sfârșit fie un job stabil, fie un iubit adevărat, stabilitatea pare a fi ceva căreia greu îi pot face față. Ilana e super bine plătită ca chelneriță într-un restaurant hip din New York, dar aruncă cu banii câștigați în stânga și-n dreapta, iar Abbi ratează șansa de a fi promovată la job după ce omoară pisica șefei în timpul unui trip cu ciuperci haluciogene. Dacă Girls-ul Lenei Dunham ne-a arătat că fetele nu prea au cum să se placă între ele, Broad City are un mesaj super pozitiv și ne arată că fetele pot fi cea mai cool și relaxată gașcă de la petrecere, cu inside jokes și porecle, lucru pe care îl vedeam doar la prieteniile dintre băieți până acum. Cu ce rămân după sezonul 4 din Broad City? Trebuie să încerc shrooms, trebuie să port un leotard la următoarea petrecere, următorul prieten va fi dentist și nu voi înceta să cred că într-o bună zi voi întâlni o fată care îmi va deveni prietenă adevărată. - Roxana Dănăilă
BOJACK HORSEMAN (Netflix, 4 sezoane, 2014 - 2017)
Creat de Raphael Bob-Waksberg
Pe Bojack l-am descoperit acum doi ani, când l-a recomandat Ștefania și mi-am zis wtf?! Un serial de animație (not my cup of tea) în care unii oameni sunt oameni, alții sunt în forma lor animală? În care personajul principal e un cal egocentric, sau, mă rog, more a man than a horse, more a horse than a man, și, cal fiind, excesiv în toate (ca să mă exprim drăguț și să nu fac glume cu pula). Dar mai ales în care acest cal suferă de depresie, ceea ce îl face să se comporte auto-distructiv și absolut sinistru cu cei din jur, mai ales dacă ține la ei? Sigur, ce interesant, bring it on! Trecând peste faptul că am făcut un crush pe BoJack la fel de valabil precum unul pe un personaj jucat de un actor în carne și oase, imediat ce am terminat sezonul 4 am luat serialul de la început ca să pot să revăd penultimul episod.
Dacă în primele 3 sezoane ai trăit doar în prezentul lui BoJack, intuind printre picături și din flashbackuri de ce e acest jerk incredibil, sezonul 4 îți prezintă personajul în timpi diferiți, și prin personaje noi, care te ajută să-l recompui. Îl regăsești în Hollyhock, o iapă tânără care vine să-l caute și al cărui tată e posibil să fie, o puștoaică generoasă, candidă și nesigură pe ea, în Beatrice, mama lui senilă, pe care până acum o știam din scene scurte, chinuindu-i copilăria, perfecționistă, acidă și aparent incapabilă de afecțiune, cât și în Butterscotch, tatăl decedat, un pierde-vară afemeiat și șarmant. Practic, asistăm la They fuck you up, your mom and dad on full display. În Time’s Arrow, episodul 11, intrăm cu totul în capul lui Beatrice, care are demență senilă. Cum reprezinți asta prin animație? Un singur exemplu: un personaj aparent inofensiv, dar despre care aflăm pe parcurs că i-a făcut mult rău Beatricei e reprezentat cu toată fața mâzgălită cu creionul negru, așa rezolvă mintea ei pierdută lucrurile care o dor. Din asta iese cel mai heartbreaking episod pe care l-am văzut vreodată într-un serial. - Karin Budrugeac
***
Serialele lui 2015 - 2016.
Creat de Noah Hawley
Dacă de primele două sezoane din Fargo m-am tot lovit la momentul apariției lor, de cel de-al treilea n-am auzit vorbindu-se decât fugitiv, atât de puțin încât n-aș fi putut spune dacă există cu adevărat sau e doar la stadiul de dorință, așa cum un sezon patru e acum. Aici, Noah Hawley își extinde așa-zisa materie primă cu un alt film al fraților Coen, anume Barton Fink, iar supranaturalul cu care erau punctate sezoanele anterioare capătă un rol principal. Tropii comediei negre lasă mai mult loc celor specifici horrorului psihologic, însă miza se păstrează: avem de a face cu aceeași pastișă bine scrisă, în care un număr restrâns de personaje complex caracterizate se găsesc în situații dificile. În rest, și aici ca-n primele două sezoane: știi că, la un moment dat, se va întâmpla ceva, că un personaj va muri într-o manieră fie comică, fie macabră, însă, de fiecare dată când se întâmplă, e totuși o surpriză, iar această așteptare creează un suspans specific pe care nimeni nu i-l poate lua. - Laurențiu Paraschiv
BROAD CITY (Comedy Central, 4 sezoane, 2014 - 2017)
Creat de Ilana Glazer și Abbi Jacobson
Dacă ai aproape 30 de ani și încă nu știi exact ce faci în viața ta, Broad City îți arată că nu ești singur și că e ok dacă nu ți-ai pus încă ordine în viață. În sezonul 4, cele două protagoniste din New York, Ilana Wexler și Abbi Abrams, în ciuda faptului că reușeșc temporar (pentru câteva săptămâni) să se ridice la nivelul așteptărilor societății, găsindu-și în sfârșit fie un job stabil, fie un iubit adevărat, stabilitatea pare a fi ceva căreia greu îi pot face față. Ilana e super bine plătită ca chelneriță într-un restaurant hip din New York, dar aruncă cu banii câștigați în stânga și-n dreapta, iar Abbi ratează șansa de a fi promovată la job după ce omoară pisica șefei în timpul unui trip cu ciuperci haluciogene. Dacă Girls-ul Lenei Dunham ne-a arătat că fetele nu prea au cum să se placă între ele, Broad City are un mesaj super pozitiv și ne arată că fetele pot fi cea mai cool și relaxată gașcă de la petrecere, cu inside jokes și porecle, lucru pe care îl vedeam doar la prieteniile dintre băieți până acum. Cu ce rămân după sezonul 4 din Broad City? Trebuie să încerc shrooms, trebuie să port un leotard la următoarea petrecere, următorul prieten va fi dentist și nu voi înceta să cred că într-o bună zi voi întâlni o fată care îmi va deveni prietenă adevărată. - Roxana Dănăilă
BOJACK HORSEMAN (Netflix, 4 sezoane, 2014 - 2017)
Creat de Raphael Bob-Waksberg
Pe Bojack l-am descoperit acum doi ani, când l-a recomandat Ștefania și mi-am zis wtf?! Un serial de animație (not my cup of tea) în care unii oameni sunt oameni, alții sunt în forma lor animală? În care personajul principal e un cal egocentric, sau, mă rog, more a man than a horse, more a horse than a man, și, cal fiind, excesiv în toate (ca să mă exprim drăguț și să nu fac glume cu pula). Dar mai ales în care acest cal suferă de depresie, ceea ce îl face să se comporte auto-distructiv și absolut sinistru cu cei din jur, mai ales dacă ține la ei? Sigur, ce interesant, bring it on! Trecând peste faptul că am făcut un crush pe BoJack la fel de valabil precum unul pe un personaj jucat de un actor în carne și oase, imediat ce am terminat sezonul 4 am luat serialul de la început ca să pot să revăd penultimul episod.
Dacă în primele 3 sezoane ai trăit doar în prezentul lui BoJack, intuind printre picături și din flashbackuri de ce e acest jerk incredibil, sezonul 4 îți prezintă personajul în timpi diferiți, și prin personaje noi, care te ajută să-l recompui. Îl regăsești în Hollyhock, o iapă tânără care vine să-l caute și al cărui tată e posibil să fie, o puștoaică generoasă, candidă și nesigură pe ea, în Beatrice, mama lui senilă, pe care până acum o știam din scene scurte, chinuindu-i copilăria, perfecționistă, acidă și aparent incapabilă de afecțiune, cât și în Butterscotch, tatăl decedat, un pierde-vară afemeiat și șarmant. Practic, asistăm la They fuck you up, your mom and dad on full display. În Time’s Arrow, episodul 11, intrăm cu totul în capul lui Beatrice, care are demență senilă. Cum reprezinți asta prin animație? Un singur exemplu: un personaj aparent inofensiv, dar despre care aflăm pe parcurs că i-a făcut mult rău Beatricei e reprezentat cu toată fața mâzgălită cu creionul negru, așa rezolvă mintea ei pierdută lucrurile care o dor. Din asta iese cel mai heartbreaking episod pe care l-am văzut vreodată într-un serial. - Karin Budrugeac
***
Serialele lui 2015 - 2016.
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg)
