Ceci n’est pas Planeta Petrila

În 2016 la Muzeul Național de Artă Contemporană se inaugura expoziția Shrinking Cities, în cadrul căreia era și o secțiune dedicată Planetei Petrila, oraș minier readus la viață prin intervenția culturală și artistică a lui Ion Barbu. Și, pentru că s-a întâmplat atunci să văd expoziția care mi-a stârnit curiozitatea, filmul care documenta procesul de salvare a orașului a fost primul pe lista mea de filme de anul acesta de la Pelicam, festivalul de film despre oameni și mediu de la Tulcea. Conform așteptărilor, a câștigat competiția Black Sea Docs și premiul publicului la TIFF, unde a avut premiera națională. În plus de asta, mi-a câștigat admirația și mi-a sporti încrederea în arta românească.

Minerul are viață veșnică - 25 de ani de întuneric, dup-aia mai stă 5 ani la lumină și se-ntoarce sunt cuvintele ce deschid trailer-ul filmului documentar regizat de Andrei Dăscălescu și care marchează epicentrul tuturor întâmplărilor, și anume mina Petrila, principalul motiv de existență al orașului cu același nume. Autoritățile decid însă închiderea minei și demolarea clădirilor din ansamblul minier, îngropând în pământ toată istoria orașului odată cu cărbunii. O mișcare condusă de artistul Ion Barbu, fost topograf în mină, se ridică împotriva acestei decizii. Planul artistului de a-i conferi Petrilei viață veșnică prin salvarea clădirilor industriale de la demolare, introducerea lor în patrimoniul național și transformarea orașului într-un centru cultural. Pentru realizarea acestuia are parte doar de susținerea minerilor și a unui grup restrâns de oameni. Pe parcursul filmului sunt explorate sentimente de deznădejde, îndoială, speranță sau triumf, emoții ce sunt pasate între spectatori și ecran cu meticulozitate și care și-au făcut loc, bineînțeles, și în inima mea.

Europa e un biet continent. Petrila este o lume., mai spune filmul. Printre acțiunile întreprinse de Ion Barbu pentru a salva Petrila se numără organizarea Festivalului Național de Teatru Subteran, proteste și spectacole cu nuanță culturală, deschideri de muzee și înlocuirea griurilor orășenești de pe clădiri cu desene viu colorate. Iar abstractizarea de pe zidurile orașului a început chiar din propria casă a artistului, al cărei gard colorat arborează titlul de Casa Domnului, și din propria admirație față de scriitorul Ion D. Sîrbu. Astfel, mulți dintre pereții Petrilei se mândresc cu textele și cuvintele sale pictate în stilul inconfundabil al lui Ion Barbu, completând ciclul istoriei petrilene, care trece prin pământ și prin cer și imortalizează în micul oraș toate valorile sale. Surpriza plăcută pe care am avut-o a fost să găsesc printre simboluri clasice petrilene și simboluri culturale moderne: garajul pictat cu The Beatles, gardul numit Kierkegaard și Matiz-ul Matisse, o includere măruntă, dar hotărâtă, a Petrilei în lumea culturii contemporane.

Prezent la sesiunea de Q&A de după proiecție, artistul Ion Barbu afișează aceeași personalitate puternică din documentar, neabținându-se de la glume sau comentarii ironice. În cuvintele sale se simte pasiunea cu care luptă și cu care susține că planul său este încă în desfășurare. A pierdut o bătălie, mina fiind închisă și înmormântată simbolic, dar a câștigat altele, salvând clădiri care au intrat în patrimoniul național. Războiul pentru a transforma Petrila într-un oraș zero-industrial continuă. Mina Lonea este încă deschisă și rămâne un mister de ce s-a ales tocmai închiderea minei Petrila, cunoscută drept Academia Mineritului Românesc, pentru că era bine dotată cu echipamente care acum sunt îngropate sub pământ. Deși Petrila a rămas „într-un singur ciocan”, Ion Barbu are încredere că în curând orașul de pe Valea Jiului va putea trăi exclusiv din cultură, idee cu care nu pot decât să rezonez și sper și eu, alături de el, că tot mai multe orașe vor urma această cale.

Amestecul de nostalgie și optimism care învăluie documentarul ca într-o aură este susținut și de soundtrack-ul cu melodii tematice, precum imnul minerilor, dar și originale, interpretate special pentru documentar de Jurjak. Și, cred că mai mult decât a prezenta o problemă și soluția ei, Planeta Petrila îndeamnă la cultură și creație, la inițiativă în comunitate și, nu în ultimul rând,  la speranța că totul va fi bine. Bridge over a troubled history, Petrila se ridică acum deasupra colapsului pe care l-ar fi putut suferi, iar minerii deasupra trecutului tumultos. Pentru un boost de cultură, istorie și încredere, de care nici nu credeam că aveam nevoie până n-am simțit-o în toată sala, documentarul Planeta Petrila se poate vedea în cinematografele din toată țara începând cu 23 iunie, și cu siguranță nu poate fi ratat. Noroc bun!
 
***
Ingrid Enache are 17 ani, e din Constanța și e ambasadoare a festivalului Super în orașul ei. E la Colegiul Național de Arte Regina Maria unde face design de produs, și în zona artelor ar vrea să meargă și mai departe. Așa că xperimentează cu ce apucă și majoritatea timpului și-l petrece citind și desenând.