Cele mai bune 10 documentare ale lui 2017

1. A Woman Captured (r. Bernadett Tuza-Ritter)

Când mă întreabă cineva ce-am văzut recent și aș recomanda, filmul ăsta e primul care-mi vine în minte, pentru că abordează un subiect important și prea puțin vizibil - sclavia modernă, cea invizibilă, dar care e în jurul nostru - dar mai ales pentru că m-a făcut și să râd și să plâng. Marish, femeia a cărei poveste o spune, mi-a rămas în suflet și cred că dacă aș vedea-o pe stradă, aș recunoaște-o și aș lua-o în brațe, și pentru ce i s-a întâmplat și pentru cât de vie și bună a rămas în ciuda asta.

Bernadett Tuza-Ritter a descoperit-o pe Marish din întâmplare. Crezând că filmează o femeie care ajută în casă, și-a dat seama că de fapt filmează o femeie prinsă în capcana unui contract ilegal cu o familie de cămătari de la care a luat un împrumut pe care n-a putut să-l plătească înapoi. Relația dintre regizor și subiect evoluează împreună cu filmul, ajungând în punctul în care Ritter nu mai e doar femeia din spatele camerei ci singurul sprijin spre evadare al protagonistei. Vă rog să-l vedeți.

2. The Red Soul (r. Jessica Gorter)

Subiectul din The Red Soul e și vechi și nou: nostalgia contemporană pentru Stalin vs amprentele și suferințele pe care individul și teroarea din vremea lui le-au lăsat în viețile rușilor. Faptul că actualul regim de la Kremlin cosmetizează și reînvie imaginea dictatorului, în combinație cu deziluziile societății rusești actuale, creează un spațiu de interpretare și ambiguitate în care Stalin devine un fel de erou, o mână forte care deși nu a putut mulțumi pe toată lumea, a oferit certitudini, care acum lipsesc.

Filmul e un portret comprehensiv și empatic al celor care flirtează cu romanța asta și al celor care au avut de suferit de pe urma lui Stalin. Într-un fel elegant și subtil, în loc să-i poziționeze unii contra altora, îi pune la un loc,  surprinzând nuanțe psihologice importante, printre care fantezia rușilor de apartenență la un stat important și puternic, la ceva mai mare decât individul și viața lui plină de mizerii, fantezie care vine la pachet cu obsesia că indiferent de ce întâmplă, dacă e rău sau e bine, cel mai important e ca imaginea Rusiei să nu fie denigrată.

3. Mayskaya Street (r. Gabriel Tejedor)

Mayskaya Street mi-a adus aminte de viața în provincie în România anilor ’90, deși nu are nici o legătură cu asta, filmul e despre Belarus în 2015. Mai precis, despre un băiat pe nume Kostia și cercul lui de rude și prieteni dintr-un sat din Belarus, și despre felul cum văd ei prezentul și viitorul lor și al țării, în perspectiva celui de-al 5-lea mandat al președintelui-dictator Loukachenko.

Contrastând cu situația politică și claustrofobia unei societăți fără perspectivă, filmul are ceva idilic și e plin de cadre picturale care te duc cu gândul la o imagine romantică, simplă și sinceră a Europei de Est.

4. Golden Dawn Girls (r. Havard Bustnes)

Filmul ăsta m-a urmărit zile întregi pentru că mi-a confirmat că ceva ce m-am mințit că ar fi de neimaginat e de fapt foarte real și posibil in prezent: extrema dreaptă, cu toate simbolurile, agresivitatea și absurdul ei poate prinde rădăcini adânci în inimile unor oameni aparent obișnuiți, și asta peste noapte, din combinația șomaj - sărăcie - imigrație.

Poate că filmul e atât de tulburător și pentru că e aproape - în Grecia - și conține teme care răsar și în România: ortodoxismul ca o cheie identitară fundamentală, un caracter sacru al nației care se trage în contextul filmului din grecii antici (al României din daci), și o fobie față de emigrație, din cauza crizei și a unui exces de refugiați (în cazul României din sărăcie, nesiguranță și orice baubau văzut la televizor). 

Sentimentul de bază cu care am rămas după Golden Dawn Girls e că de fapt răul e banal și are adesea o față umană (Hannah Arendt, știu). Personajele – în principal femeile din fruntea partidului grecesc de extremă dreapta Golden Dawn și cei care susțin partidul – ar putea fi vecinii mei sau ai tăi, prieteni din liceu, cunoștințe ale unor prieteni.

Recomand de văzut în combinație cu filmul lui Angelique Kournounis, Golden Dawn: A Personal Affair care poate fi văzut aici. 

5. Licu, A Romanian Story (r. Ana Dumitrescu)

Din motive care-mi scapă, am început să văd filmul ăsta de trei ori și abia ultima oară l-am văzut până la capăt. Nu e vina lui, e vina mea - filmul are atmosferă și istorie, și mai ales un optimism surprinzător pentru povestea de viață a unui om ajuns atât de aproape de finalul ei. Licu are 92 de ani - ca și bunica mea - și văzându-l mi-am dat seama cât și ce din secolul 20 și începutul secolului 21 a văzut ea. În plus, filmul surprinde ceva din atmosfera românească intelectuală a timpurilor trecute, prinsă în narațiunea vieții unui om frumos și demn care mi-a devenit drag tare până la sfârșitul filmului.

Și dacă toate astea nu sunt suficiente, să știți că a luat premiul cel mare la DOK Leipzig anul ăsta. 

6. Impulso (r. Emilio Belmonte)

Impulso e greu de pus în cuvinte și idei pentru că nu e despre asta, ci despre Rocio Molina, o dansatoare fantastică de flamenco și despre coregrafiile ei de avant-gardă cu care călătorește prin lume. Spectacolele ei sunt în mare parte improvizații spectaculoase pe care le numește impulsos iar spațiile unde au loc variază, dar sunt în special legate de artă. Pentru că ce face ea e artă contemporană și emoție, doi în unu.

7. Over the Limit (r. Marta Prus)

Două antrenoare, o gimnastă și prețul unei medalii de aur la Olimpiada de la Rio din 2016, deci pe scurt, un film despre ambiție și perseverență. Cred că filmul s-ar putea la fel de bine numi Fără limită, pentru că abuzurile verbale și psihologice la care e supusă gimnastă Margarita Mamun nu țin de convențional și nici de o limită pre-stabilită. Antrenamentele și evoluția ei sunt marcate de un conflict continuu, dar nu doar asta face filmul intens, ci și realizarea că în asemenea situații duritatea, intransigența și disciplina au ca sursă o legătură profundă între gimnastă și cele două antrenoare, una în care toate trei au un țel comun, anume de a atinge excelența.

8. The Poetess (r. Stefanie Brockhaus, Andreas Wolff)

În lumea Arabă - via Abu Dhabi TV - se difuzează o emisiune care se numește Million’s Poet, un fel de X Factor - cu lumini, culori, juriu care comentează și strâmbă din nas și face poante – dar cu poezii, în loc de cântat și dansat. Mai exact, Million’s Poet e un concurs de poezie în format clasic, în care cei care participă sunt evaluați în funcție de calitatea versurilor și a felului în care le recită. Audiența emisiunii depășește 70 de milioane de oameni, iar concurenții au fost dintotdeauna doar bărbați. Asta până când Hissa Hilal, o femeie din Arabia Saudită își convinge soțul (în Arabia Saudită e nevoie de asta) și se înscrie la ce-a de-a patra ediție a concursului, cu o serie de poeme pe teme curajoase.

Filmul e despre ea, familia ei și în general reacțiile față de participarea ei la concurs, dar mai ales e despre femei, curaj și libertate de exprimare, și despre ipocrizia vieții contemporane și a societății din Arabia Saudită.

9. The Russian Job (r. Petr Horky)

Avtovaz Car, producătorul cunoscutei mașini Lada, e un microcosmos al societății rusești care păstrează toate fantomele comunismului: clădiri interminabile, zeci de mii de angajați care sunt acolo de când lumea (dar e neclar ce rol au), cluburi sportive de modă veche și, mai ales, perspectiva falimentului. Fabrica aparține statului și de ani de zile pierde milioane de ruble.

În 2013, suedezul Bo Andersson a devenit primul președinte străin al companiei, și a condus-o timp de doi ani cu simț de rigoare și pragmatism. Filmul e despre ce s-a întâmplat în acești doi ani, despre eficiență și diferențe culturale puternice, și despre cum în mod paradoxal succesul în termeni de dezvoltare, profit și eficiență nu a fost suficient pentru a modera efectul ostilității unei societăți în care relațiile umane merg mâna în mâna cu nepotismul.

10. The Empty Room (r. Jasna Krajinovic)

În 2013, Sabri, un băiat de 19 ani din Bruxelles a plecat să lupte în Siria. Trei luni mai târziu, a fost omorât. Filmul e și povestea lui, dar mai curând povestea a ce a lăsat în urmă, și situația imposibilă în care se regăsește familia lui, în special mama, Saliha, care decide să vorbească despre ce s-a întâmplat. Povestea ei ilustrează impactul social și amalgamul complicat de sentimente și întrebări pe care îl lasă în urmă o asemenea traumă, și imposibilitatea de a împăca imaginea băiatului, așa cum îl știa, cu cea a unui luptător pentru jihad.

Filmul e ilustrativ pentru poziția critică și izolarea teribilă în care se regăsesc familiile celor radicalizați: pe lângă suferința cauzată de pierderea cuiva drag, familiile sunt pe de o parte percepute ca facilitatoare și deci blamate de societate, iar pe de altă parte sunt marginalizate în comunitatea islamică atunci când doresc să vorbească deschis despre ce s-a întâmplat; iar toate astea se-ntâmplă pe fondul unei implicări insuficiente a autorităților. Dialogul și sprijinul autorităților pentru prevenirea radicalizării sunt necesare atât pentru familiile în cauză cât și pentru prevenirea unor astfel de situații.

Filmul m-a marcat și pentru că pune în perspectivă o idee importantă, anume că societatea europeană nu e divizată între noi și ei, și problemele de genul ăsta sunt toate ale noastre, dar și pentru că Saliha a fost prezentă la fiecare proiecție din cadrul festivalului Movies That Matter, o femeie puternică, vorbind unor străini despre o durere atât de intimă și o cauză atât de importantă: de la o vârstă încolo copiii nu mai sunt doar ai familiei, ci ai societății întregi și cu toții trebuie să facem ceva pentru a-i proteja.

***
Bianca Olivia Niță e critic de film și regular contributor al revistei de film documentar Modern Times Review de la începuturile ei, adică de mai bine de un an (înainte, scria la versiunea anterioară a revistei, și anume DOX Magazine). Revista are și o variantă norvegiană în print, o publicație lunară care se numește NY TID (Oslo Review of Books and Docs). Bianca stă în Rijswijk, Olanda, unde e freelancer, organizează un mic festival, Spotlight: Romania și lucrează la editura Springer Nature. În 2018, o să fie selecționer la Astra Film Festival. 

Alte articole de Bianca
Ce păstrăm din 2017: Documentare