Chestionar cinema: Andrei Gorzo

Filmul preferat

Se schimbă destul de des, dar dacă vorbim despre filme pe care mă pomenesc revăzându-le iar și iar, în egală măsură din plăcere și din obligație profesională, există câteva care se află de mult timp în capul listei. Dintre acestea, cel mai de cursă lungă e, probabil, Regula jocului al lui Renoir. Ba nu, mint: iubirea mea cea mai de cursă lungă este James Bond-ul Goldfinger, pe care încă mi-e rușine că n-am avut curaj să-l includ în Top Ten-ul întocmit în 2012 la cererea revistei Sight and Sound și pe marginea căruia am început abia recent să plănuiesc (deocamdată, doar în cap) un eseu mai lung. Sper să iasă 50-60 de pagini de insanitate iradiantă – 20 de pagini de analiză în slow-motion a mimicii și gesticii lui Sean Connery (cum intră pe o ușă, cum își scoate sau își pune sacoul: totul) și cel puțin 10 pagini de rapsodie despre the Bond girl numită Pussy Galore și despre munificența utopică a conceptului personificat de ea. Relativ nou-venite printre filmele mele preferate sunt două producții ale regizorului maghiar Miklós Jancsó, care a fost cineva în cinemaul european al anilor ’60-’70, deși numele lui nu mai e rostit foarte des, în prezent, în afara Ungariei. Cele două filme sunt cunoscute cel mai bine în Occident sub titlurile Psalmul roșu (în original, Még kér a nép, 1972), respectiv Confruntarea (1969; în original, Fényes szelek, care s-ar traduce literal prin „Vânt luminos”). Din 2010, când le-am descoperit, nu mă mai satur de ele; cred că le-am văzut de câte zece ori pe fiecare.

Cel mai bun film românesc

Moartea domnului Lăzărescu; Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu; Aurora; Polițist, adjectiv.

Cel mai bun film din ultimul an

Dintre filmele exploatate comercial în săli de cinema românești pe parcursul anului trecut, aleg Calul din Torino al lui Béla Tarr (deși premiera lui internațională datează din 2011) și Înainte de miezul nopții al lui Richard Linklater. Dintre filmele care n-au beneficiat la noi, în 2013, decât de câte o proiecție, două sau trei, în festivaluri sau cu ocazia altor evenimente speciale, nu mă încumet să-l votez pe cel mai bun, pentru că mi-au scăpat destule. Ca să nu mai vorbim de câte comori s-or număra printre filmele din 2013 care n-au ajuns deloc în România. Sau printre alea pe care absența dintr-un mare festival sau proveniența dintr-o cultură cinematografică marginală le-a privat, pe nedrept, de niște ecouri internaționale consistente. Ce să zic? Procente serioase din timpul și din energia mea fiind investite în recuperări din trecut, istoria cinematografului, nu mă simt atât de presat să țin pasul cu noutățile, deci nu pot veni cu o propunere serios-informată pentru titlul de „cel mai bun film din 2013”. Harta anului cinematografic 2013 o să-mi apară ca lumea abia prin 2023.

Cel mai bun scurtmetraj

Mi-e greu să aleg. Buster Keaton are niște filme extraordinare care durează mai puțin de o oră – Sherlock Jr., Seven Chances... Jean Renoir are Partie de campagne – 40 de minute în care de ani buni sap și sap, și sunt încă departe de a le epuiza.

Cel mai bun scurtmetraj românesc

Întrebarea îmi aduce aminte că ar cam fi timpul să revăd scurtmetrajele lui Ion Popescu-Gopo, printre alte lucruri. Dintre oamenii Noului Cinema Românesc, Radu Jude are câteva scurtmetraje puternice, dintre care aș face bine să-l revăd pe unul care se cheamă Dimineața (2007) – e cel mai puțin cunoscut dintre ele, iar un confrate teoretician de film, Christian Ferencz-Flatz, mi-a reamintit recent de el în termeni care mă stimulează să-l revăd.

Cel mai bun film cu adolescenți

Masculin féminin și La Chinoise ale lui Godard se pun? Probabil că nu: protagoniștii lor sunt postadolescenți. Dar Los olvidados al lui Buñuel? Am voie să păstrez din A fost odată în America doar părțile cu Noodles și Max adolescenți? Nu știu, asociez și eu liber... Ar trebui să revăd Elephant și Paranoid Park ale lui Gus Van Sant – mi le amintesc ca pe niște filme frumoase. Ca și Sinuciderea fecioarelor al Sofiei Coppola. Ce-ar mai fi, ce-ar mai fi? Sunt convins că-mi scapă lucruri. De pildă, dintre comediile alea hollywoodiene cu masculi adolescenți, disperați să-și piardă virginitatea, unele nu sunt rele deloc, dar care ar fi capodopera genului? N-aș ști să zic pe moment.

Cel mai bun film gay

Gay prin subiect (ca Happy Together al lui Wong Kar-wai)? Gay prin tipul de sensibilitate (cel almodóvarian, de pildă, indiferent de subiectul unuia sau al altuia dintre filmele sale)? Gay și prin una, și prin alta (cum sunt destule filme de Almodóvar sau de Fassbinder)? Gay pe față sau interpretabil drept gay (de exemplu, Raging Bull în interpretarea criticului Robin Wood), indiferent de intențiile declarate ale realizatorilor? Adresat unui public de nișă (ca foarte importantul Flaming Creatures al lui Jack Smith) sau unui public de masă (ca foarte decentul Milk al lui Van Sant)?

Ce actori români ai pune în distribuția No Country for Old Men?

Păi, nu-i așa că Vlad Ivanov ar fi soluția cea mai la îndemână și mai lipsită de fantezie (soluția lui Călin Peter Netzer, să zicem) pentru rolul lui Bardem? Mimi Brănescu ar fi OK în rolul lui Brolin. Iar echivalentul lui Tommy Lee Jones – șeriful brăzdat și bântuit – ar fi... știu și eu? Poate Florin Zamfirescu?

Plăcere vinovată

Nu-mi vine niciun exemplu pe loc, așa că sunt tentat să spun că mă simt perfect confortabil cu plăcerile mele, în toată diversitatea lor, deși sigur există fisuri în această armonie a mea cu mine.

Ce film ai transforma într-un musical

De exemplu, The Wolf of Wall Street – Scorsese însuși invoca într-un interviu Opera de trei parale.

Cea mai excitantă secvență dintr-un film

Excitantă din punct de vedere sexual și la cote evaluabile în funcție de calitatea erecției? Apropo de Miklós Jancsó, așa-zisa lui „pornoacă” italiană Vicii private, virtuți publice (având printre figuranți o compatrioată de-a lui Jancsó, Ilona Staller, care mai târziu avea să facă o supercarieră în pornografie sub numele de Cicciolina), ar merita o reevaluare din partea criticii. E un film care a debutat dezastruos la Cannes, în competiția principală, și de-atunci, adică din ’76, nu prea a mai ieșit la lumină. Acuma, trișez un pic invocând acest film ca răspuns la invitația de a indica bucata de cinema care m-a excitat sexual cel mai tare: deși revăd cu mare plăcere unele secvențe din Vizi privati, pubbliche virtù – și e vorba despre secvențe reprezentând orgii –, n-o fac pentru că ele îmi produc erecții (e posibil să-mi fi produs, dar nu-mi amintesc), ci pentru că îmi încălzesc inima. Dacă vreau erecții de la un film, atunci merg la sigur – la Belladonna vs. Rocco Siffredi, să zicem, pe care, apropo, îi consider doi atleți și entertainers sexuali cu personalități absolut extraordinare.

Regizor preferat

Nu mă puneți să aleg între Hitchcock, Renoir, Buñuel și Fritz Lang. În momentul de față, ei sunt.

Actor/actriță într-un rol în care avea sub 25 de ani

Un exemplu recent e Adèle Exarchopoulos din La vie d’Adèle. Dintre clasici îmi vin acum în minte Jean Seberg la Godard (dar și în Bonjour Tristesse al lui Preminger) și (inevitabil) Jean-Pierre Léaud la Truffaut. Și toți neprofesioniștii aăia de la Robert Bresson – nu actori, ci „modele”, cum le zicea el, vorbind ca un pictor –, începând cu tânărul acela foarte grav, Claude Laydu, care joacă rolul principal din Jurnalul unui preot de țară. Mai recent, prodigiosul Denis Lavant la vârsta primelor sale două colaborări cu Leos Carax. Și cîți ani avea Françoise Lebrun în La maman et la putain? Pe moment nu găsesc informația.

O coloană sonoră preferată

Umbrelele din Cherbourg și Domnișoarele din Rochefort. În ambele cazuri e vorba despre compozitorul Michel Legrand.

Replică dintr-un film pe care ți-ai pune-o epitaf

Sean Connery (în rolul lui Bond) către Kim Basinger, în timpul unui tango (compus de Michel Legrand, apropo): „Your brother is dead. Keep dancing”. Prima propoziție o rostește foarte sec, iar pe a doua o latră-șuieră un pic – e un ordin care nu trebuie auzit de cei ce-i privesc dansând. Replica asta i-o tot pasez pe Facebook surorii mele (care nu e în țară momentan), de câteva zile încoace: „Your brother is dead. Keep dancing.” Nu mă mai satur.

Un personaj memorabil dintr-un film

Regula jocului al lui Renoir e un film atât de dens (și) din acest punct de vedere, încât de fiecare dată când îl revăd îmi concentrez atenția pe câte un nou personaj secundar, mereu altul. De pildă, pe Corneille majordomul nu l-am remarcat cu adevărat decât la cea mai recentă întâlnire cu filmul (când l-am arătat unor studenți); înainte de asta trebuie să fi văzut Regula jocului de zece ori, dar nu prea remarcasem existența acestui Corneille, care – cum se întâmplă uneori și în dragoste – brusc a început să mi se pară foarte interesant.

Final preferat

Finalul din Al treilea om; finalul din Eclipsa; finalul din Umbrelele din Cherbourg; finalul din Irma Vep...