Chestionar cinema: Ioana Mischie

Doi actori neprofesionişti dintr-o periferie urbană sau din satul în care am crescut. Ar fi un gegen die wand pitoresc, cu perfect simplu şi cu tipologii umane care nu au a face cu Vogue, Elle sau Marie Claire.
 

Un cadru din Attenberg cu două dintre personaje care adorm - organic, distant, absurd. Priviți de departe, chiar și atunci când tac, par un palimpsest pe care se scriu/rescriu/măzgălesc/șterg sentimente.
 

Cred că de la fiecare regizor aş păstra câte ceva: Emir Kusturica (pentru atmosferă), Ernst Lubitsch (pentru umorul sofisticat), Busby Berkley (pentru geometria trupului și a spațiului), Harmony Korine (pentru freshness), Stanley Kubrick (pentru sarcasm), Wong Kar Wai (pentru sensibilitate), Carlos Saura (pentru naivitate), Ermanno Olmi (pentru simplitate), Jonas Mekas (pentru că e sincer), Maurice Piallat (pentru abilitatea de a-şi lăsa actorii să improvizeze), Pen-Ek Ratanaruang (pentru că inovează structuri în cinema), Chantal Akerman (pentru că are nume frumos), Nuri Bilge Beylan (pentru răbdarea de a-şi construi fiecare cadru), Cristi Puiu (pentru pledoaria pentru etică în cinemaul românesc), Lars von Trier (pentru că încearcă formate, poveşti, limite noi chiar dacă nu îi iese de fiecare dată la fel de bine).
 

Poate încalc o regulă a chestionarului cinema, însă pentru că nu se precizează niciunde „regizor de film”, aș continua cu: Romeo Castellucci, Philippe Decouflé și Radu Afrim pentru că sunt de fiecare dată voci artistice care au ceva de spus în teatrul contemporan și în storytelling.
 

Mai cred că niciun regizor nu ar deveni preferat fără contribuţia unui scenarist/operator/editor bun. Prin urmare, în aceeaşi categorie de oameni preferaţi intră Paul Schrader (scenaristul Taxi Driver), Jean Claude Carriere (scenaristul The Tin Drum), Fred Kelemen (operatorul The Turin Horse), Herve Schneid (editorul Delicatessen) etc.
 

Gael Garcia Bernal mi-a devenit preferat dupa ce l-am cunoscut astă-vară la Locarno, unde a ţinut cred unul dintre cele mai oneste workshopuri la care am fost vreodată, despre puterea cinemaului transcendental. Deşi nu este cel mai sonor titlu din filmografie, Dot the I a fost primul film în care l-am văzut jucând, atunci când eram copil şi pe care mi-l amintesc aproape cadru cu cadru. Mi-ar plăcea să se distribuie în România ultimul film în care a jucat, No.

Dintre români, mi-ar plăcea să îl văd pe Marius Manole jucând în filme româneşti, nu doar în piese de teatru. Este cred singurul om care poate transforma până şi un rol de câine vagabond (Inimă de câine regizat de Yuriy Kordonskiy) într-o operă de artă.
 

Mi-e greu să aleg între Tilda Swinton și Julianne Moore. Între Marion Cotillard (de pretutindeni), Jean Seberg (A bout de souffle) şi Loredana Detto pentru rolul retro-naiv din Il Posto. Între Kate Bosworth (în rolul de muza translucidă din While We Were Here regizat de Kat Coiro) și Shu Qi, actriţa-fetiş a lui Hou Hsiao Hsien (care are o expresivitate aparte de fiecare dată, mai ales în Three Times). Dintre românce: Luminiţa Gheorghiu îmi este de departe cea mai dragă – indiferent dacă joacă în filme de artă, spoturi TIFF sau scurtmetraje de pe YouTube. Urmată îndeaproape în clasamentul meu subiectiv de Iulia Lumânare, pentru că atinge fiecare poveste cu ceva al ei. Și de Maria Dinulescu pentru versatilitate. Și când vorbesc de oameni tineri, aș continua la nesfârșit, pentru că am încredere în ei încă de pe acum: Iulia Verdeș (pe care o veți vedea și în Between Already and Not Yet), Crina Semciuc, Olimpia Melinte, Ioana Blaj, Victoria Răileanu etc.
 

Actor într-un rol în care avea sub 25 de ani
Jakob Sewell (Bunny Boy) în Gummo-ul lui Harmony Korine. Deşi personajul apare frugal în film (aprox. 5 minute din 89) şi nu spune nici măcar o replică, e un icon vizual pentru o întreagă generaţie de adolescenţi şi pentru universul neo-noir al lui Korine.

Actriță într-un rol în care avea sub 25 de ani
Maria Varga, o româncă din Petroşani, care devine protagonistă în filmul regizat de Csaba Bollok, Iska’s Journey, care a avut premiera la Berlinale în 2007. 

He Needs Me, interpretată de Shelley Duval, şi Waikiki, interpretată de Jon Brion, sunt o frumoasă meta-naraţiune în Punch Drunk Love (2002, Paul Thomas Anderson). Muzica originală din Taxi Driver semnată de Bernard Herrmann îmi rămâne unul dintre cele mai frumoase refrene instrumentale din cinema. Lume lume, sora lume interpretată de Maria Tănase în Pina (2011, Wim Wenders) este un must-hear/live/feel. De fapt, muzica lăutărească în general mă unge pe suflet, de la Bregović-ul din filmele lui Kusturica la Fanfara Ciocârlia pentru Gegen die Wand etc.
 

"You are as healthy as you think you are." Replică scrisă de Paul Schrader pentru Taxi Driver, în care healthy ţine loc de stupid/smart/beautiful/weak/fragile/funky/good şi de orice alt adjectiv. Aș strecura și o mini-conspirație aici doar pentru că iubesc infinit mai mult întrebările dintr-un film decât pledoariile teziste: "Time will heal everything – but what if time was the illness?" – Der Himmel über Berlin (1987)

Din filmele româneşti aş păstra discuţia despre maieutică din Polițist, adjectiv.  

Nu cred că este acel FINAL, însă dintr-o arie senzorială și personală a cinemaului aş alege ca scenă finală dansul din Lourdes, pe care l-am revăzut curând. Este foarte bine jucat (în stângăcia specifică personajelor) şi fiecare gest mărunt pare o metaforă pentru atitudinile unei societăţi.
 _

Ce-a mai scris Ioana Mischie. 
De ce o mai iubim în ultima vreme: Ioana lucrează la o disertație despre film interactiv și transmedia în cinemaul contemporan. Toamna trecută s-a îndrăgostit de filmul documentar, ca atare colecționează jurnale filmate de pe unde umblă: în metrou, la seminare, la cantina cu pițărăi și ciorbe de burtă. Pune pseudo-poezii pe tumblr.