Chestionar cinema: Ioana Mischie

Orice comedie regizată de Ernst Lubitsch mi-e dragă, continuând cu:

- Goodbye, Lenin (2003) regizat de Wolfgang Becker, pentru că are un scenariu pe care mi-ar fi plăcut să îl scriu eu.

- Umberto D (1952) regizat de Vittorio de Sica, singurul film neorealist italian care mi-a rămas întipărit în minte ca o icoană.

- Le scaphandre et le papillon (2007) regizat de Julian Schnabel, pentru ideea de visceralitate, atât de rară în cinema.

- The Prize (2011) regizat de Paula Markovitch pentru cel mai poetic început de film.

 

Cel mai bun film din ultimul an
Dintre filmele de ficţiune aș alege detaşat După dealuri, pentru că o temă care ar fi putut implica, la un nivel precar, lesbianism, secvenţe de exorcizare explicite sau scene semi-erotice este curată precum o rugăciune. Un poem diegetic cu încadraturi perfecte, plin de candoare, de expresivitate şi de interacţiune umană. În plus, dacă timp de 5 ani mi-au fost îndoctrinate în cărţi de scenaristică luptele-stereotip dintre un protagonist şi un antagonist, filmul ăsta rupe axioma scenaristică unanim acceptată ca dramatically correctness: fiecare personaj are intenţii bune, însă totul sfârşeşte mai crunt decât o dramă atent premeditată.

Dintre documentare, aș păstra Sofia’s last ambulance, în regia lui Ilian Metev – conceput ca un film-jurnal, filmat pe parcursul a doi ani, în interiorul unei ambulanţe din sistemul medical bulgar. Finalul este un portret extrem de fin al vieţii umane, al paradoxurilor pe care le trăim/respirăm/gândim în fiecare zi.
 

Cel mai bun film românesc
Fiind sub influența perioadei recente, aș fi tentată să spun din nou După dealuri, însă voi aștepta să mai treacă o perioadă. Nu știu dacă este cel mai bun, însă îmi place Secvenţe regizat de Alexandru Tatos, pentru că e un autoportret fin de cineast, pentru că are ironie şi umor și alte nenumărate pentru că-uri.

Dintre documentare, The Shukar Collective Project (2010, Matei Mocanu) mi se pare singurul documentar de la noi pitoresc și fresh în același timp, şi care deşi are o întreagă odisee de talking heads (un pseudo-must-hate în rândul documentariștilor care fac filme „de artă”) nu aduce nicio secundă a reportaj, mai mult, are cam cea mai frumos ritmată atmosferă din cinemaul românesc recent. 

Recunosc cu mult subiectivism că mi-ar plăcea enorm să văd mai multe comedii. Este unul dintre criteriile pentru care din punct de vedere scenaristic aș păstra din cinemaul românesc și filme precum Secretul…armei secrete…, Nunta mută, Despre oameni și melci sau Toată lumea din familia noastră.
 
Cel mai bun film cu adolescenți
Mi-e greu să-l numesc pe cel mai bun. Clockwork Orange are un univers cu totul aparte și poate, cu multă indulgență, stereotipalul The Dreamers.
 
Cel mai bun film gay
Am văzut de curând Tomboy și mi-a plăcut.

Am voie să numesc și un scurt? E un documentar gândit sub forma unui musical, The Man That Got Away care a avut premiera la Berlin în 2012. Filmul în sine ar suporta multe îmbunătăţiri la nivel narativ, însă viziunea regizorală e inovativă.

Mi-a plăcut mult de tot un scurtmetraj israelian – Guided Tour pe care l-am văzut în urmă cu doi ani la CineMAiubit. Mi-e greu să îl descriu, pot spune doar că înainte să-l văd nu credeam că cineva de vârsta mea poate spune atât de mult într-un film scurt no-budget. Și văzut de curând, Konigsberg, unul dintre scurtmetrajele de la Quinzaine des Réalisateurs 2012, regizat de Philipp Mayrhofer, un cineast-filosof. 

Orice scurt filmat de Mattias Montero devine, ca prin minune, bun.
 

Aş revedea oricând toate scurtmetrajele retro-pitoreşti regizate de Igor Cobileanski. Și scurtmetrajele lui Corneliu Porumboiu: Visul lui Liviu, Pe aripile vântului. Și probabil alte zeci de scurte devenite deja folclor cinematografic. În plus, sunt o sumedenie de scurtmetraje atefiste relativ recente care au un vibe cât se poate de bun: Donna must die! (Ismail Jamaludin, Dragos Dulea), Outrageously Disco (Nae Tănase), Grand Hotel Italia (Rodi Cotenescu), Wedding Duet (Goran Mihailov), Draft 7 (Luiza Pârvu), Stremț 89 (Anda Pușcaș, Dragoș Dulea), etc. 
 

Enter the Void-ul lui Gaspar Noe îmi pare supra-supra-supra-estimat, cu aprox. 293872865525428382364 de suprauri, chiar dacă primele 15 minute păreau jos pălăria. Şi deşi Peter Greenaway mi-e drag (cu precădere ca filosof al cinemaului) ultimul său film, Goltzius and the Pelican Company nu l-aş revedea curând. Și cu riscul de a deveni profund antipatică o să recunosc că discret supraestimate îmi par majoritatea filmelor Noului Val Francez şi toată pseudo-povestea ţesută în jurul Cahiers du Cinema. Deşi Godard inovează pe alocuri, pentru mine se pierde de cele mai multe ori fie într-o rutină absolut monotonă, fie într-un exces de zel brechtian cât se poate de enervant. Nici amicul lui apropiat, Truffaut, nu e mult prea departe.
 

O plăcere vinovată
Două. South Park mă unge pe suflet de fiecare dată + un film semi-cheesy al cărui scenariu mi-a devenit fetiş ideologic/axiologic/ gnoseologic din clasa a 10-a încoace: The Butterfly Effect (2004) cu Ashton Kutcher și Amy Smart.

Ce film ai vrea să vezi transformat în musical?
Cu disclaimerul că o infimă latură din politica românească nu se încadrează în acest soap opera muzical, aș privi Kapitalism – reţeta noastră secretă cu parlamentari şi miniştri contemporani în loc de milionari post-comunişti. Îmbrăcaţi în trening sau în deux-pièces-uri  Versace, după cum simte fiecare. Cu secvenţe preluate live din Casa Poporului coregrafiate à la Busby Berkeley în Golddiggers. Cu fiecare discurs în plen însoţit de un dans aferent – de la pogo la manele electronice. Atmosfera înviorată de battle-uri coregrafice, atunci când este cazul. Murder-on-the-dancefloor, pe scurt. Cred că toate ședinţele parlamentare ar avea un vibe aparte şi ar fi mult mai oneste ca cheesy-cheap entertainment decât fiind cvasi-etichetate ca ştiri (denumire care implică un procent majoritar de realitate de luat în calcul).